Tisa - arborele vietii si al mortii

Povestile padurii

Putini copaci au biografii atat de pasionante, in ciuda faptului ca prezenta lor discreta in padure pare mai degraba sortita unui destin anost. Dar aparentele inseala! Lemnul de tisa a participat la marile batalii ale continentului european, vreme de secole, iar seva lui a otravit nu doar un mare numar de cai si de magari, ci si personaje istorice incomode. Din fericire, in ultima vreme, reputatia tisei s-a schimbat radical. O substanta miraculoasa descoperita in frunzele ei - taxina - a devenit un produs de baza revolutionar pentru lupta impotriva cancerului.

Roata existentei

Simbol al mortii si-al resurectiei, in Scotia, Anglia si in tarile scandinave, tisa este ornamentul cimitirelor. Frunzele ei inchise la culoare si longevitatea pe care o atinge adesea de mii de ani, au facut din ea un arbore bantuit de spiritul stramosilor care protejeaza comunitatea celor vii impotriva rautatii si a vrajilor. Tisa este un arbore funerar, care imprastie moartea prin otrava continuta in el, dar si un simbol al nemuririi, prin frunzele sale vesnic verzi. Considerata arbore al Parcelor, divinitati latine care torc si tes destinul oamenilor, cu fuse din lemn de tisa, tisa era utilizata de catre vrajitoare pentru aflarea viitorului. Celtii credeau ca roata existentei este facuta din tisa. Si cand aceasta nu se va mai invarti, va veni sfarsitul lumii.

Un brad ciudat

Pentru un ochi neexersat, tisa este greu de recunoscut in padure, de la distanta. Seamana cu coniferele, prin silueta ei simetrica, prin forma frunzelor, asemanatoare cu acele (lucioase la suprafata si mate pe dedesubt) si prin persistenta lor pe timpul iernii. Dar alte caracteristici apropie tisa de foioase: nici lemnul si nici scoarta de tisa nu contin rasina, iar fructele ei, niste boabe rosii, carnoase, nu au nimic de-a face cu conurile de brad. Supletea acelor ei o egaleaza pe cea a frunzelor, iar capacitatea de a face lastari este rara la rasinoase si frecventa la foioase. Daca tisa este, totusi, un conifer, nu este unul obisnuit.

Lemnul arcasilor

Inaintasii nostri din neolitic cunosteau perfect tisa si o utilizau atat pentru durabilitatea ei in contact cu apa, cat si pentru rezistenta si elasticitatea ei (vanatoare, unelte). Oetzi, omul din preistorie inchis in gheturile din Tirol vreme de 5000 de ani, avea asupra lui un arc de tisa.Marile armate si razboaiele lungi erau niste consumatoare enorme ale acestui lemn. Supra-exploatarea pentru fabricarea arcurilor, sagetilor, lancilor si velelor (pentru navele cu panze) este una dintre cauzele reculului acestui arbore in Europa. Mai ales Anglia si Scotia produceau atatea arcuri, incat resursele de tisa de pe insula s-au epuizat complet, in ciuda faptului ca zona prezinta un climat ideal pentru acest arbore. Un document din 1295 vorbeste deja despre importul de lemn de tisa pentru arcuri. Lemnul era transportat mai intai cu plutele si apoi cu corabiile, din nordul Germaniei, din Polonia, din Carpati si din zona Alpilor.
Incepand cu secolul XVI, exploatarea lemnului de tisa se transforma in jaf, in ciuda rezistentei autoritatilor forestiere locale. Nici macar padurile in care tisa era protejata n-au mai putut fi crutate. Astfel, intre 1531-1590, doar in Tirolul austriac se taiau in fiecare luna peste 10.000 de tise. In 1590, in Austria, lemnul ei nu mai era de gasit.
Arcul din tisa pare sa fi fost decisiv in anumite batalii. O armata de 5000 de oameni antrenati putea lansa 800 de sageti pe secunda, la o distanta de 200 m. Abia noua tehnologie a armelor de foc, care a inlocuit arcurile spre inceputul secolului XVII, a pus capat supraexploatarii tisei in Europa.
Semnul victoriei, V-ul format cu degetele aratator si mijlociu, provine - pare-se - de la arcasii englezi, care atunci cand reveneau acasa, ridicau aceste doua degete aratand, astfel, ca ele nu le fusesera taiate, pentru a-i impiedica sa traga cu arcul.

Salata caprioarelor

In mod surprinzator, exploatarea organizata a padurilor incepand din secolul XIX nu i-a fost favorabila tisei. Sistematizarea vizeaza productia de lemn pentru constructii si introduce in padure soiurile de arbori inalti. Dar padurea inalta este intunecoasa. Arborii inalti formeaza o bolta care-i lipseste de lumina pe cei mai scunzi. Sorbul, parul si marul salbatic, dar si scorusul incep sa se rareasca sau chiar sa dispara. In ceea ce priveste tisa, un arbore mai putin inalt si care creste foarte incet, ea are nevoie de echivalentul a doua sau trei generatii de fagi sau de brazi pentru a obtine dimensiuni interesante pentru comert. Si cum ea n-a fost nici conservata si nici replantata, aria ei s-a restrans. De altfel, a aparut un nou pericol pentru padurile de tisa: vanatul. In Elvetia, dupa ce au disparut in anumite regiuni si s-au imputinat considerabil in altele, populatiile de caprioare au inceput sa se restabileasca. Asa se face ca in Alpi, dupa 1950, intinerirea naturala a tisei este practic stopata de aceste animale care se dau in vant dupa frunzele ei. La fel ca si celelalte rumegatoare, ele n-au a se teme de esenta toxica continuta in frunze, decat daca exagereaza prin lacomie (de exemplu cand se taie arborii si crengile abandonate pe sol le indeamna la "festin"). Tisa, care are nevoie de 10 ani pentru a atinge 30 cm, trebuie protejata vreme de 15-20 de ani cu un grilaj, pentru a nu fi la indemana vanatului.

Tisa toxica

La tisa, doar boabele de un rosu intens nu sunt toxice. Dulcege si cu miezul gelatinos, ele sunt chiar placute la gust. Pericolul se afla in ace, mai ales pe vreme de iarna, cand otrava continuta in ele isi dubleaza efectul. Taxina ataca inima si paralizeaza respiratia.Dar efectul ei nu este uniform. Cei mai expusi sunt caii, magarii, catarii si oamenii. In vreme ce in cazul lor, 2 g la kilogram greutate vie au un efect toxic considerabil, chiar letal, la iepuri este nevoie de 20 g. Cu 10 g/ kg, vaca avorteaza sigur. Accidentele umane sunt foarte rare in zilele noastre. Din cele 25.000 de cazuri de otravire datorate tisei, inregistrate in Elvetia intre 1966 si 1994, doar unul dintre ele a fost, din pacate, mortal.
Galii, care foloseau arcurile din tisa, isi otraveau sagetile cu aceasta planta. De asemenea, pestii erau ametiti cu ramuri de tisa scufundate in apa, inainte de a fi prinsi cu mana. Fiertura din ace de tisa se folosea pentru provocarea avorturilor.
Tatal lui Hamlet din piesa lui Shakespeare este otravit de fratele sau, care ii toarna suc de tisa in ureche, in timp ce doarme. Tisa intra in toate potiunile mortale preparate de vrajitoare. Capeteniile celte care pierdeau razboiul se sinucideau band o zeama de tisa.

Tisa vindecatoare

Insotitoare a mortii vreme de secole, in prezent, tisa si-a schimbat rolul. Efectul antileucemic si antitumoral al taxinelor, descoperit mai intai in scoarta tisei si apoi in frunzele ei, a permis in 30 de ani de cercetari producerea unui medicament revolutionar: Taxolul.In prezent, el este utilizat intre altele impotriva cancerului de ovare, de san, de plamani, de esofag si impotriva sarcomului Kaposi, legat de SIDA. Istoria taxolului a debutat in 1958, cu un program de prospectare chimica, la Institutul American al Cancerului (NCI), in cadrul caruia a fost analizat efectul antileucemic a mii de plante. In 1963, au fost remarcate efectele extractelor din scoarta de tisa din zona Pacificului. In 1971, substanta activa este identificata si denumita paclitaxel. Modul de actiune este explicat in 1979: substanta impiedica formarea fasciculului necesar diviziunii celulare, astfel ca celula moare fara a se diviza. Urmarea: aparitia unei noi clase de medicamente anticanceroase.
Incepand din 1983, tisa europeana este inclusa in cercetari, in mod special in Franta. Chimistii descopera faptul ca taxolul este produs partial in frunze (taxana), inainte de a-si termina formarea. Un mare noroc. Daca substanta-minune s-ar fi aflat in coaja, ar fi trebuit sacrificati 23 de milioane de arbori. Numai in Statele Unite mor anual 50.000 de femei din cauza cancerului de san sau ovarian.

Arborele cimitirelor

La celti, trecerea in lumea de dincolo era supravegheata de "tise". Palcuri de tise marcheaza amplasamentul movilelor funerare (tumuli). In timpul crestinizarii, bisericile erau construite pe aceste amplasamente.
Uneori, o tisa servea chiar de sicriu (Tara Galilor, Scotia). Trupul era inchis in trunchiul de tisa scobit sau o tisa era plantata pe trupul defunctului. In toate regiunile influentate de civilizatia celtica se spune ca tisa din cimitir isi intinde o radacina in gura mortului, reunind sub pamant tot acest popor de strabuni, intr-o singura entitate: spiritul tisei.

De la Nistru pan' la Tisa...

In ce-i priveste pe stramosii romanilor, ei au fost infratiti cu lemnul de tisa, inca inainte de Hristos. Dupa cum dovedesc sapaturile arheologice, geto-dacii il transformau in unelte casnice si agricole - pluguri, furci, greble, vanturatoare, il puneau drept temelie la case, stalpi, podele si barne, dar il utilizau si la fortificatii, cetati si conducte de apa. Arcul din lemn de tisa a fost vreme indelungata arma luptatorilor din Carpati, pornind de la daco-getii lui Burebista si pana la plaiesii lui Stefan cel Mare, ale caror arcuri si sageti, facute din lemn de tisa, pot fi vazute, si azi, prin muzee. Dar arborele de tisa a fost dus spre triumf, atunci cand marele calugar Nicodim a construit intreaga biserica a Tismanei dintr-un singur copac, asa cum i s-a aratat intr-un vis. Arbore sfant, tot din lemn de tisa sunt construite si unele biserici din Maramuresul nostru istoric, aflat dincolo de apa cu acelasi nume, care taie in doua taramul din care a pogorat, ca sa intemeieze Moldova, voievodul Bogdan. Nelipsite din cimitirele nordului romanesc si din bocetele ritualului de inmormantare, tisele se puneau la capataiul mortilor tineri, crescand alaturi de ei, unii in moarte, altii in viata, pana la judecata de-apoi.