O marturie

Dincolo de usa secreta

Intregul corp se inclesteaza. Picioarele, mainile, apoi fata. M-am racit brusc. Mainile mi-au devenit ca niste busteni si nu pot sa simt nimic concret: nici degete, nici miscari. De la ceafa spre varful nasului, toti muschii se blocheaza, rigiditatea cuprinzandu-mi treptat gura, ochii, fruntea. Pe masura ce pierd controlul asupra corpului meu si simt ca alunec in mine insumi, ca intr-un abis, ma intreb ce naiba caut eu intr-o sala de sport, pe jumatate paralizat, gafaind sacadat, in speranta unei cunoasteri interioare? Sunt in plina terapie de respiratie holotropica si, in cateva secunde, rememorez intregul sir al evenimentelor care m-au adus aici.

Pe divan cu Marlon Brando

Prima imagine care imi vine in minte este o banala cina cu paste. In timp ce isi adauga inca o lingura din sosul de rosii, logodnica mea ma anunta sec: "Te parasesc. Nu pot sa te iubesc asa cum vrei tu". Au urmat saptamani la rand de mers la psiholog, unde singurele discutii interesante erau despre Marlon Brando. Ascultam muzica din ce in ce mai trista. Ma plimbam aiurea printr-un Bucuresti tot mai gri sau, luand un aer melancolic, stateam ore intregi cu o cafea in fata, gandindu-ma ca am ratat dragostea vietii mele. Suspinam intrebandu-ma care este sensul vietii, cand cineva mi-a vorbit despre o modalitate de cunoastere interioara, numita "respiratie holotropica".
"Inventatorul" terapiei prin respiratie holotropica (din grecescul holos = intreg si treipen = deplasare spre, deci "orientat catre intregire") este Stanislav Grof, medic si psihiatru ceh emigrat in SUA, in anii '60. El a ajuns sa obtina aceasta terapie, dupa ce a colindat lumea pentru a studia starile modificate de constiinta. A frecventat samanii din America de Nord, Mexic, America de Sud, a contactat reprezentanti ai diferitelor miscari spirituale, de la vipassana, budismul vajrayana, siddha yoga si tantra, pana la ordinul crestin benedictin. Descoperirile din timpul calatoriilor intrau in contradictie cu ceea ce stia el, cercetator de varf al Centrului Maryland din Baltimore. Era pe de o parte blocat de uimirea descoperirilor sale si pe de alta parte constrans de respectul datorat institutiilor academice si autoritatilor stiintifice. Dupa ce a cautat argumente in mii de observatii clinice, cu pacientii sai, si in experientele personale, a decis ca teoriile academice sunt limitate si au neajunsuri. Asa s-a nascut terapia prin respiratie holotropica, compusa din diferite tehnici samanice. Rezultatele erau spectaculoase. A infiintat o asociatie internationala de terapii transpersonale si, incetul cu incetul, alti intelectuali i s-au alaturat. In acest moment, terapiile transpersonale sunt vazute de anumiti oameni ca o a patra forta a psihologiei, sunt destul de raspandite in America si au inceput sa fie cunoscute si in Europa. Dupa mai multe intrevederi, E. F., singurul psihoterapeut roman care a facut stagii de pregatire cu Stanislav Grof insusi, m-a acceptat in terapie. Timp de o luna am tinut post, fara alcool, cafea sau televizor. Terapia propriu-zisa urma sa se faca in grup de 20 de persoane si dura trei zile: in prima zi, exercitii de relaxare fizica si mentala, a doua zi, respiratia propriu-zisa, iar in a treia - pregatirea pentru intoarcerea in "viata obisnuita".

Un izvor de siguranta

Sosul de rosii, logodnica, Marlon Brando, samanii, toate se invarteau in capul meu, in timp ce respiram sacadat, in plina terapie de respiratie holotropica. Din boxele salii se auzea o muzica ritmata, si asta parea ca ma ajuta. Cand, pe langa blocarea generala a muschilor, in cateva minute corpul meu s-a racit brusc, psihoterapeuta a venit, m-a apasat in anumite puncte si-a spus: "Nu e nimic grav, e normal sa se intample asta. Continua sa respiri". Cuvintele ei nu au facut altceva decat sa imi dea curajul sa merg mai departe, indiferent de ceea ce imi spunea corpul. M-a apucat de mana si am inteles ca sunt in siguranta. A fost momentul distinct, in care am alunecat - nu intr-un abis interior, ci intr-o alta camera a mintii mele. Eram undeva, tot in capul meu, dar intr-un loc de unde ma puteam observa pe mine insumi. Mintea mea functiona pe doua directii: o parte percepea durerea fizica si era cuprinsa de panica, auzea ceea ce se intampla in jurul meu: muzica, miscarea oamenilor. A doua parte era intr-un taram nou, absolut necunoscut. Intre aceste doua lumi, era mana psihoterapeutei, la care eram conectat ca la un izvor de siguranta. Toate lucrurile astea le stiam in mod clar si le gandeam pe masura ce se intamplau.

Peisaj cu sentimente

Pe masura ce continuam sa respir in acest fel sacadat, am inceput sa patrund tot mai adanc in acea extensie necunoscuta a constiintei. Senzatia era de zbor: survolam un teritoriu nou al mintii mele, si ceea ce descopeream era incredibil! Acolo erau toate sentimentele traite vreodata! Toate, absolut toate! Asa cum dintr-un avion vezi peisajele intinzandu-se sub tine, asa vedeam eu sentimentele si emotiile pe care le avusesem pana atunci. Si nu erau imagini, nu am vazut efectiv "ceva". Nu am vazut lumini, oameni sau lucruri. Doar simteam. Era un taram al emotiilor mele si, pe masura ce le survolam, nu le retraiam, dar eram capabil sa le identific. Uimire.Discutiile despre energii, chakre, reincarnari si alte lucruri asemanatoare nu le-am inteles niciodata: mi se parea ca vin de nicaieri si nu duc nicaieri. Am dispretuit si misticismul, cam din aceleasi motive: nisipuri miscatoare, fara repere, in care odata intrat, cu cat te agiti mai mult, cu atat te scufunzi mai repede. Tot ce nu imi lasa libertatea de a avea o atitudine critica mi se parea suspect si, deci, de nefrecventat pentru igiena mea interioara. Am considerat intotdeauna ca e de ajuns sa cred in Dumnezeu, in felul in care m-au invatat bunicii mei, niste tarani simpli si curati la suflet. Si iata-ma acum intr-o experienta pe care, daca mi-ar fi povestit-o cineva, as fi ascultat-o doar cu o ureche, catalogand-o drept cel mult... stranie. Cum intrasem in acea parte a mintii mele, fara nici un fel de substanta halucinogena, doar pe baza unei respiratii si a muzicii?
Exista o posibila explicatie fiziologica. Respiratia holotropica provoaca o supraoxigenare. Reducerea cantitatii de dioxid de carbon din sange duce la cresterea alcalinitatii, asa-numitul pH, si corpul va transfera in tesuturi mai putin oxigen. Cortexul cerebral, fiind din punct de vedere evolutiv cea mai tanara parte a creierului, este mai sensibil. Se produce, practic, o inhibare a functiilor corticale si o intensificare a activitatii in partile arhaice ale creierului. In principiu, asta face ca procesele inconstiente sa fie mai accesibile. Dar daca lucrurile stau asa, atunci, cel putin teoretic, oamenii care urca pe munte, in zone bogate in oxigen, ar trebui sa intre spontan in stari de constiinta extinsa sau de constiinta modificata. Din lipsa unor explicatii coerente, e preferabila eticheta de "experienta spirituala". Ceea ce era iarasi imposibil, cata vreme "spiritualitatea" pentru mine tinea de fondul meu crestin-ortodox.
Stiam ca nu am intrat intr-o alta lume, ca toate astea erau in mine, dar in acelasi timp, aveam senzatia clara ca ele fac parte din ceva mult mai mare. Ca sunt o deschidere catre un altceva pe care nu il vedeam, dar il intuiam. Senzatia de timp era anulata. Emotiile mele, chiar daca erau acolo, nu erau aranjate cronologic, nu le parcurgeam in ordinea in care le traisem. Cu toate astea, puteam identifica foarte usor cand s-au intamplat ele in timpul biologic al vietii de zi cu zi. Apoi, desi nu imi propusesem sa ajung intr-un anumit loc, si zborul meu parea fara tinta, brusc atentia mi s-a focalizat pe un eveniment anume. Lucrul asta s-a intamplat independent de mine. Cumva acolo m-a dus zborul. Dintr-o data, am aterizat intr-o "zona" si am identificat-o. Desi nu am vazut-o fizic asa cum vezi o fotografie, o simteam si stiam ce este: curtea bunicilor mei. Sau, mai degraba, sentimentul curtii bunicilor mei. Stanislav Grof explica in cartile sale ca starea de constiinta extinsa pare sa activeze un fel de "radar intern". Acest "radar intern" identifica singur, in mod automat, continuturile inconstiente cu cea mai mare incarcatura emotionala si relevanta. Un mare avantaj fata de psihoterapia verbala, unde poate dura cateva luni, numai pana se identifica problema reala a pacientului.

Curtea bunicilor
Tot ce ma inconjura in curtea bunicilor mei nu erau obiecte sau imagini, ci emotii, sentimente. Emotiile lucrurilor erau acolo si le puteam identifica: trandafirii de langa casa, iarba din curte, erau sentimente distincte, pe care le recunosteam. Apoi au aparut chiar bunicii. Sentimentul bunicii mele, apoi sentimentul bunicului. Odata cu aparitia lor, incetul cu incetul, din interiorul meu a inceput sa creasca o dorinta imensa de afectiune. La nivel fizic, era o caldura ce urca de undeva de deasupra ombilicului. Un dor devastator, o sete de iubire care ma coplesea. O simteam, eram constient de ea, fiind constient in acelasi timp de tot ceea ce se intampla in jurul meu. Urca prin interior in linie dreapta si nu puteam face nimic sa o opresc. Ca lava fierbinte a unui vulcan ce urmeaza sa erupa, acea caldura a urcat in mine pana am simtit primele doua lacrimi: erau foarte fierbinti, inca din momentul in care s-au format in ochii mei. Caldura lor s-a prelins pe tample. Am inceput sa caut in interiorul meu sau al constiintei extinse sursa acelui dor sfasietor. Am ajuns la ceva ce putea fi o camera sau un cub enorm. Imediat ce l-am deschis, am inteles ca acolo este depozitat tot acel dor. Avea o forta atat de mare, incat mi-am dat seama ca daca as elibera totul dintr-o data, as fi coplesit si nu as putea sa ii tin piept. Acea dorinta de afectiune avea dimensiuni gigantice. Printr-un mecanism interior pe care nu stiu sa il definesc, am inceput sa o las sa iasa la suprafata, putin cate putin, transformandu-se in lacrimi. Trei ore, incepand din acel moment, am plans incontinuu. Era o nevoie de iubire devastatoare, probabil la dimensiunile pe care le-a avut pentru mine cand eram copil.De altfel, chiar in timpul transei, m-am intrebat cum de putea sa aiba asemenea impact un eveniment pe care il stiam, meditasem deja asupra lui. In stare de constiinta normala, era doar unul dintre episoadele mai putin fericite ale copilariei mele si atata tot. De la varsta de doi ani si jumatate, am fost lasat in grija bunicilor mei, aproape doi ani. Parintii veneau si ma vizitau destul de frecvent si ma iubeau enorm. Bunicii mei mi-au acordat toata dragostea si afectiunea lor. Nu era nimic neobisnuit sau traumatizant la prima vedere: doar un obicei curent al tinerelor familii de a-si lasa copiii in grija bunicilor, pana obtineau casa, serviciu etc. Deci, nimic ce ar putea sa anunte o trauma atat de mare pentru mine. Eu aveam doar amintirea unor momente in care mi se facea dor de parinti. Acum descopeream insa dimensiunea reala a absentei lor la acea varsta.
Cu psihologul povestisem, discutasem si iar povestisem aceasta intamplare a copilariei mele. Lucrurile pareau lamurite. Dar acum, descopeream ca erau lamurite doar la nivel intelectual. Intelegerea la nivel emotional era mult mai clara si foarte puternica. In plus, in timp ce psihologul ma conducea prin interiorul meu, conform unuia dintre curentele sau scolile urmate (jungiana, freudiana, adleriana etc.), acum aflam eu insumi despre mine, condus de "radarul intern". Terapeutul nu facea decat sa ma sustina in acest proces interior. Eu devenisem propriul meu pacient.
Uimitor era insa ca obtineam noi coordonate ale mintii mele. Mi se parea ca se schimbau ireversibil datele tuturor problemelor. Intrebarile navaleau, ca si cum zagazul ce le tinea tocmai fusese rupt. Oare faptul ca se poate intra intr-o stare de constiinta extinsa ar trebui sa schimbe tot ce inseamna psihologie, psihiatrie, psihanaliza? Neurologii ce parere au despre asta? Dar filosofii? Deja, studiul constiintei este plin de paradoxuri si necunoscute. Terapiile transpersonale au fost acceptate de majoritatea colegiilor de psihologie din lume, dar ele inca sunt foarte putin cunoscute si, in mod ciudat, tratate cu o oarecare indiferenta de mediile academice. Sa fie din cauza ca submineaza principiile fundamentale ale gandirii materialiste, credinta in primatul materiei, introducand o dimensiune "spirituala"? Dar este asta o dimensiune "spirituala"? In alte culturi, transa acestei respiratii are caracter ritualic si tine de credintele lor religioase, de sacru. Pentru mine, este o simpla "terapie". Cum m-as simti eu, daca un saman din America de Nord mi-ar spune ca "Rugaciunea inimii" este o simpla terapie? Unde este Dumnezeu, asa cum il stiu din credinta mea ortodoxa, in toata aceasta traire? Un preot m-ar dojeni pentru curiozitatea mea sau mi-ar spune ca Dumnezeu mi-a rezervat cateva suprize?

Joc cu masti

Imi era foarte greu sa vorbesc, asa ca am strans-o pe E. F. mai tare de mana. In nici un caz nu trebuie sa plece de langa mine. Ea a inteles. Facea mici gesturi afectuoase, ca de exemplu sa imi mangaie mana, si asta avea un efect de cataclism asupra mea. Pur si simplu, atingerea ei era un punct de contrast, care imi facea lacrimile sa siroiasca. Realizam cat de mult conta un gest foarte marunt, ca o atingere, si ce important este sa o ai atunci cand iti trebuie. Stiu ca ma intrebam la un moment dat cat ar putea sa tina starea asta de dor sfasietor. Daca se va opri. Cred ca plangeam deja de o ora si valuri din acea nevoie de iubire inca ma copleseau. Tot ce aveam era mana psihoterapeutei. Ma agatam de ea cu disperare. Simteam ca prin ea curge un izvor de intelegere materna, care imi potoleste un pic din setea de afectiune. Am mers mai adanc, in acea dorinta de iubire. Incercam sa o privesc si sa o inteleg. Era ca si cum m-as fi dus la apa adanca, fara sa stiu sa inot, tinandu-ma doar de mana ei. E. a inteles si a inceput sa ma apese intr-un punct al pieptului. Acea apasare era legatura cu mintea mea, cu realitatea. Puteam sa cobor adanc, in interiorul meu, si acel punct apasat ma pastra in contact cu lumea reala. Pentru un moment, am privit acea neiubire in fata. Mi s-a parut nesfarsita. As fi putut sa plang ani de zile pentru ea. Stiu sigur ca am avut acel gand al temporalitatii ei: ani. Mintea mea cauta cu disperare explicatii in acel tavalug de sentimente. Si in cele din urma, am reusit sa ma adun si sa pun cap la cap cateva idei. Fiecare conexiune o faceam insotita de convulsii ale corpului. Era un efort gigantic sa leg ideile in devalmasia de informatii si emotii intense.
Intelesuri ale iubirii apar si dispar. Sentimente legate de parinti si de bunici se succed, aratandu-mi cum s-au facut conexiuni in sufletul meu. Masti din ce in ce mai subtile cad si imi arata incetul cu incetul adevaruri despre mine, despre emotiile mele. Fire nevazute devin acum vizibile si incep sa inteleg. Totul este clar, chiar daca trasat in sentimente infinit nuantate. Totul si toate se bazeaza pe afectiune, pe iubire.
Cu cat psihoterapeuta ma atinge mai mult, aratandu-mi cum trebuia sa fie, cu atat doare mai mult. Dar o durere eliberatoare, care undeva depresuriza ceva in mine. Valuri de plans vin din interiorul meu si nu le pot stapani. Ea face ceea ce probabil trebuia sa faca parintii mei, in acei ani in care stiu ca nu m-au avut langa ei, gandindu-se tot la binele meu.

"Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti"
Nu aveam notiunea timpului. In anumite perioade - secunde sau minute - E.F. ma intelege. Este un om atat de bun, incat are puterea sa imi dea ceea ce am nevoie. Intamplator. Treptat, mi-am dat seama ca ea este doar un psihoterapeut si ma asista. Eu sunt pana la urma un necunoscut si ea sta acolo, langa mine, sa ma ajute. Ma sustine. Mi se revela o dimensiune a iubirii si intelegerii dintre oameni, ca simpli semeni. Prin ea, m-am conectat deodata la intreaga umanitate si am avut senzatia ca toti oamenii sunt legati de o iubire nevazuta. Ca suntem toti unul si acelasi lucru. Ca ar trebui sa ne iubim reciproc si neconditonat, pentru ca esenta este aceeasi. Si era uimitor sa primesc chiar in acel moment o iubire neconditionata, in mod gratuit. O bucurie si o pace greu de pus in cuvinte m-a invaluit si am simtit intelesul cuvintelor: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti". Simteam la o intensitate nemaiintalnita intelesul lor. As fi vrut sa ii multumesc psihoterapeutei mele, cu toata forta acelor sentimente. In ce taram minunat ma aflam? Nu puteam sa il numesc sacru. Nu simteam o incarcatura religioasa a trairilor.
Ce mi se pare bizar este ca in comunitatea academica nu s-au acceptat astfel de terapii ca modalitati de tratament sau ca provocari intelectuale, decat in mod marginal si exceptional. Psihiatrii considera in marea lor majoritate ca starile de constiinta extinsa (mai ales cand ele se intampla sa apara in mod spontan) sunt patologice si nu fac nici o diferenta intre starile mistice si psihoze. Cand apar astfel de situatii, se trece pe medicamentatie, tranchilizante etc. Un fundamentalism stiintific sau, mai degraba, materialist, in care oamenii de stiinta par sa detina adevarul absolut si nu accepta alt adevar, decat cel obtinut in stare de constiinta obisnuita. In ce ma priveste, deocamdata eu zaceam pe o saltea, explorand interiorul meu, asa cum as fi umblat printr-un sat, in cautarea unui nou subiect de reportaj, si eram uimit de ceea ce descopeream la fiecare pas. Eram surprins de acuitatea trairilor. Inregistram totul in mintea mea, pentru a putea desface acasa, suvita cu suvita, intrebarile.

Calul troian

Asa cum in amurg cerul devine rosu, sentimentele mele capatau nuante erotice. Toata acea iubire enorma de care aveam nevoie si pe care E. F. mi-o dadea neconditionat, prin simplul fapt de a ma tine de mana, se transforma in nevoia mea de iubire ca om matur. Iubirea pe care o cauti in orice femeie. Era ca si cum acel bloc de neiubire a gasit locul perfect, in care se potriveste. O sete enorma, nesfarsita, cauta un izvor enorm, nesfarsit. Senzatia a fost ca iubirea mea, ce continea de fapt acel bloc enorm de neiubire, se imbratiseaza si se potriveste perfect cu dragostea generata de o femeie.Nu era nici o dimensiune sexuala, erau pur si simplu doua energii care se intalneau si se potriveau. Fara nimic fizic, senzatia a fost de orgasm. Un orgasm interior, ce se intindea in mine ca un ocean nesfarsit. O placere mistica, de a ma scufunda in el. Un sentiment de bine plenar si total. Implinire in iubire. Extatic. Stiu ca in acel moment, i-am pipait lui E.F. incheietura mainii si atingerea pielii fine de acolo mi-a spus ca asta ar trebui sa fie iubirea dintre mine si o femeie. Dar imediat mi-am dat seama ca iubirea mea este un cal troian, in interiorul caruia neiubirea asteapta sa se dezlantuie si sa isi ia partea de afectiune, odata ajunsa in interiorul cetatii.
Au fost ultimele lucruri pe care le-am aflat despre mine in interiorul meu. Am baut apa si lichidul s-a scurs in mine ca un somnifer. Am adormit adanc. M-am trezit dupa cateva ore, un pic mahmur, cu ochii arsi dupa atatea ore de plans. M-am intors acasa. Apartamentul ma inchidea in el, ca intr-o carapace de o absenta in care simteam ca ma sufoc. Era insa plin de toate lucrurile atinse de ea. Inelul de logodna, pe care mi-l daduse inapoi, era in aceeasi cutiuta, ca intr-un mic sicriu negru. Mi-a revenit in minte calul troian al iubirii mele. In urma lui, veneau zecile de intrebari legate de constiinta, care asteptau raspuns. Le-am simtit pentru prima oara, ca un aliat in fata durerii singuratatii. Odata cu ele, banuiam umbra uitarii, un alt aliat, ce isi oferea serviciile, fara ca eu sa le fi cerut. Calul troian al iubirii mele... Poate de-asta mi-a spus: "Nu te pot iubi asa cum vrei tu"? Timpul a inceput din nou sa curga. Timpul avea sa stearga amintiri, in ciuda vointei mele. Stiam asta. M-am hotarat sa ma gandesc in continuare la acea femeie, ca la dragostea vietii mele. A vietii mele de pana atunci.

Ilustratie: Reproduceri dupa SORIN ILFOVEANU