Povesti de dragoste

"Am doar 22 de ani si viata mea este la sfarsit"

Stimata d-na Sanziana Pop,
...mi-a trebuit o perioada destul de indelungata pentru a lua aceasta hotarare de a va scrie. Intotdeauna am fost o lasa, o timida in fata vietii si a destinului. Chiar si in acest moment cand m-am hotarat sa-mi dezvalui viata in fata dvs., mana imi tremura si frica ma indeamna sa ma opresc. Insa trebuia sa fac ceva, trebuia sa-i spun cuiva, am nevoie de un sfat, de o vorba buna, de un indemn pentru ziua de maine. Si in afara de dvs., nu mai am pe nimeni caruia sa-i pot cere un sfat, o vorba de alinare sufleteasca...
M-am nascut pe aceasta lume in 1986. Primele cuvinte percepute de mine au fost certurile dintre mama si tatal meu. Apoi, pe masura ce timpul trecea, am asistat neputincioasa la bataile interminabile dintre ei, batai de la care nu eram scutita niciodata de tata. De cate ori o batea pe mama, eu eram cea care urma. N-am avut o copilarie, ci un fel de cosmar, care ma urmareste chiar si astazi si care mi-a marcat viata intreaga. Tin minte cat mi-am dorit o papusa, stateam ore in sir si o priveam, zi de zi, in vitrina magazinului, dar Mama mea se imbolnavise, facuse o hepatita cronica si abia atunci s-a hotarat sa divorteze de tatal meu, acel "om" care ne facuse - ei, viata, si mie, copilaria - un calvar. S-au despartit din pricina femeii pentru care tata facea mereu si mereu scandal. Asa am ajuns la cei 5 ani ai mei singura, doar cu mama, intr-o casa goala, fara mobila, fara nimic in ea (totul fusese luat de tata), dormind pe jos, invelite in niste paturi imprumutate de la o vecina. Mama s-a luptat apoi din rasputeri sa faca din copilaria mea un vis. Lucra noaptea macrameuri si goblenuri pe care le vindea la serviciu, a facut rate ca sa faca strictul necesar in casa, a luptat singura sa-mi daruiasca o copilarie adevarata. Era insa prea tarziu. Am avut in acea perioada revelatia singurului lucru adevarat si curat al copilariei mele: chipul acela bland si chinuit, ramas totusi intact de frumos, al mamei. Da, mama a fost singurul lucru bun din copilarie si din viata mea de mai tarziu, cu amintirea ei ma hranesc si astazi si-mi spun ca numai prin aceasta amintire, prin aceasta speranta mai supravietuiesc pentru ziua care vine: prin speranta ca mama va veni intr-o zi inapoi si ma va ajuta. Dar ea nu mai vine de ani si ani...
As fi putut avea o copilarie frumoasa, am crescut intr-un orasel de munte, ardelenesc, cu oameni buni si curati sufleteste, insa tatal meu a distrus tot ce i-a stat in cale pentru femeia aceea, care astazi are 76 de ani, pe langa cei 49 ai lui. Oare chiar meritam, mama si cu mine, toate astea pentru ea? Eu nu cred! Eram in clasa a VII-a cand un alt om, un alt barbat a luat locul de tata in casa noastra. Un om bun, un om minunat, care incerca, si el, sa faca minuni pentru mine, pentru mama, pentru sufletele noastre triste. Zadarnic, in urma unei operatii la splina, mama avea sa plece din aceasta lume in care n-a cunoscut decat mizeria si durerea, avea sa plece pentru totdeauna Nu stiu daca sunt in stare sa va spun ce am simtit atunci, tot ce stiu este ca lumea toata se cufundase in bezna timplui. Ultima dorinta a mamei mele fusese aceea de a ma incredinta spre crestere surorii ei vitrege, pentru care ea facuse multe lucruri bune in timpul vietii si la care avea ultima speranta pentru ocrotirea mea. Dar matusa mea nu mi-a dat niciodata nici macar o mangaiere, de care aveam atata nevoie, nu mi-a dat niciodata nici un sfat, nu m-a indrumat pe calea vietii sub nici o forma. Isi avea propriii copii, nu avea nevoie de mine, decat din punct de vedere material - i-a revenit prin judecata tutela mea, iar bunurile castigate cu truda de mama le-au impartit intre neamuri, mie nu mi-a ramas nici macar o rochie care sa-mi aminteasca de ea, tot ce mi-a ramas sunt amintirile triste si dureroase si serile lungi, de iarna, petrecute in casa, langa bradul impodobit, alaturi de mama, care ma mangaia si-mi zambea trist, spunandu-mi: "Am sa mor, Magdalena, ce se va intampla cu tine? Vei ajunge copilul nimanui!". Si lacrimile, lacrimile acelea care nu secau din ochii mamei niciodata. Am locuit la matusa mea din anul cand a murit mama. Am terminat scoala generala, apoi am urmat si am absolvit un liceu de chimie. Am incercat sa intru la facultate, voiam sa studiez dreptul, n-am reusit, iar apoi s-a produs dezastrul vietii mele. Am cunoscut un baiat, student, alaturi de care mi-am hotarat "evadarea" de langa matusa mea si am hotarat sa ma casatoresc cu el. Era atat de bun cu mine si simteam, intr-adevar, ca vrea sa ma iubeasca pentru toata viata. Insa am descoperit mult mai tarziu cat de mult ma inselasem: eu nu-l iubisem niciodata, el nici atat. Ne-am casatorit, iar problemele nu s-au lasat asteptate: amintirile mele din copilarie se reincarnasera, daca pot sa spun asa, certurile si bataile dintre noi erau identice cu acelea din trecut. Aveam serviciu, lucram ca suplinitoare in invatamant, faceam naveta in fiecare zi, ma sculam la cinci dimineata. Locuiam cu parintii lui, tatal sau fiind un om cu suflet deosebit, insa mama lui ma indemna mereu sa renunt la copilul pe care il asteptam, dar pe care eu mi-l doream, crezand ca voi avea asupra cui sa-mi vars dragostea, ca voi avea ceva numai al meu, cum nu mai avusesem pana atunci.
Cat timp am fost in casa lor, n-am primit deloc mai multa caldura decat in casa matusii mele. Sotul meu m-a batut tot timpul sarcinii, iar apoi, cand copilul s-a nascut, rautatea lui s-a revarsat si mai mult asupra mea. Traiam din nou un cosmar. Si atunci, la o luna dupa ce am nascut, m-am hotarat sa pun capat acelei situatii mizere, mi-am luat baietelul in brate, cateva haine si am plecat la Timisoara, la o matusa din partea tatalui meu. Am fost gazduiti acolo o perioada, pe urma sotul ei mi-a spus cu sange rece sa plec. M-a ajutat o femeie cu totul straina, care avea patru copii. Am locuit la dansa o perioada destul de lunga, aproape sase luni, insa nu puteam sta la infinit asa, si atunci am luat decizia de a ma intoarce la sotul meu, indiferent de suferinta, de urmari. Mi-a spus ca accepta, dar odata intoarsa acasa, mi-a luat doar copilul, pe mine m-a bagat intr-un camin de nefamilisti. Am stat acolo trei luni, inchisa de frica administratorului, si cu baietelul meu doar in fotografie. Atunci, varul meu, unul dintre cei doi copii ai matusii care ma crescuse, m-a luat la Bucuresti, unde este student. Dar aici viata mea a luat o intorsatura brusca...
Printre prietenii varului meu, am intalnit un baiat care in urma a ceea ce a aflat despre mine si-a asumat riscul de a ma intretine el si de a ma tine la el acasa, avand apartament in Bucuresti. Le-a spus parintilor ca vrea sa ma ajute si au fost de acord. M-am mutat la el, incercand sa-mi gasesc un serviciu, sa-mi asigur existenta singura, dar problema care se ridica acum este ca am ajuns sa il iubesc enorm pe omul care m-a ajutat atat. N-am crezut ca mai sunt in stare de iubire, dar pe el il iubesc ca un copil care isi iubeste mama, tatal, fratii As vrea sa ramana toata viata langa mine, mi-e teama de singuratate, in el mi-am gasit singurul sprijin adevarat din viata. Mi-e dor de Marius, baiatul meu, plang tot timpul. Simt cateodata ca imi pierd mintile, sunt nervoasa tot timpul, spal, calc, gatesc, fac curatenie, dar asta nu ma ajuta la nimic, pentru ca tot timpul ma gandesc ca si acestui om ii sunt o povara, simt ca ar vrea sa scape de mine, insa nu mi-o poate spune. Vreau sa ma schimb, sa gasesc o cale de iesire din aceasta stare confuza, sa pot judeca limpede daca plecarea la munca in strainatate, pe care mi-o propune el, ar rezolva problema unei vieti linistite, a unui serviciu, a unei locuinte, a divortului, a copilului pe care nu mi-l va mai da nici o lege inapoi, niciodata. Oare ce mai am de pierdut sau de castigat in viata aceasta? Nu mai stiu nici macar ce vreau. Nici macar omul acesta pe care-l iubesc nu-mi mai suporta starile dificile. La inceput, spunea ca nu ma va lasa niciodata singura, iar astazi, imi spune ca ii creez probleme, inclusiv cu parintii lui, care nu ma vor. Toata lumea ma judeca, toti ma condamna, desi n-am facut nici un rau nimanui, niciodata. Am doar 22 de ani si viata mea este la sfarsit, Iar acum, frica de singuratate, frica de a ma vedea din nou in strada intr-o buna zi, frica de oameni, de viata ma impinge numai la ganduri de sinucidere. Am incercat, chiar, de cateva ori, dar Dumnezeu a fost mai puternic decat necuratul care ma impingea la rau. Sunt o femeie simpla, o femeie cat se poate de simpla, ajunsa brusc de la adolescenta la maturitate. Stiu ca numai eu singura pot face sa-mi fie bine, insa am nevoie de un sfat, n-are cine sa mi-l dea, simt o imensa nevoie de dragoste, si liniste, multa liniste... Nu mai vreau sa ma gandesc la ziua de maine, tot timpul traiesc cu frica ei. Nu mai vreau certuri, nu mai vreau sa profite nimeni de mine, vreau doar un loc in lumea asta mizera, un loc al meu. Vreau sa ma iubeasca cineva putin, dar curat si adevarat. Cer prea mult, nu-i asa, d-na Sanziana?
Cu respect pentru dvs. si pentru tot ceea ce faceti pentru oamenii bolnavi de suflet care va scriu.
MAGDALENA

Draga mea Magdalena,
Singurul lucru pe care il fac este sa ascult; sa citesc plangerile care imi vin inchise in plicuri (oare de ce nu scriu si cei care sunt fericiti) si care sunt atat de multe si atat de dramatice, incat uneori mi-e teama sa deschid scrisorile. De altfel, pe unele nici nu le pot publica. Grozaviile cuprinse in ele ar speria oamenii. Ele descriu fapte pe care o minte normala nu si le poate imagina. Si cu toate astea, draga Magdalena, viata trebuie strabatuta pana la sfarsit. Chiar si in cazul tau.Nu ai decat 22 de ani si multe temeiuri pentru care merita si trebuie sa traiesti. Esti tanara, foarte sensibila si inteligenta (scrisoarea ta este impecabila ca "literatura") si mai presus de toate - ai un copil. Cu el nu este de glumit. Cand l-ai nascut, ti-ai luat raspunderea fata de viata lui. Cu viata ta poti sa faci ce iti place. Cu a lui, nu. Nu e drept ca din experienta grea prin care ai trecut sa nu fi invatat nimic. Ai suferit atat de mult din pricina mortii mamei tale, vrei sa-ti impingi copilul in acelasi cosmar? Nu e nevoie sa mori ca sa nu mai existi ca mama, e suficient sa-l abandonezi. Cu un asemenea destin nu trebuie sa-ti pedepsesti nici dusmanul, daramite pe propriul tau copil. Nu mai scormoni atat in trecut. Nu transforma suferinta in drog. Pentru ceilalti, privelistea ei e neplacuta si obositoare. Incearca sa fii mai demna. Nu esti singura in necazul tau. Durerea le e data tuturor oamenilor in mod egal. Nimeni nu scapa de ea. Numai termenele de scadenta difera. Suferinta este o experienta obligatorie a vietii, un examen greu, care ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, sa ne patrundem mai adanc esenta si rostul, sa ne apropiem de noi insine si de Dumnezeu. Suferinta ii imblanzeste pe oameni, ii face mai buni, mai intelepti, mai impacati cu destinul lor. Foloseste-ti experienta grea prin care ai trecut. Incearca sa cerni valorile sigure ale vietii si construieste ceea ce tie ti-a lipsit totdeauna: familia. Tu si fiul tau sunteti destui pentru a o forma. Mai tarziu, se va rotunji, sunt sigura. Organizeaza-ti viata in numele lui: pune-ti in minte sa-l dobandesti si sa-l meriti, transforma-l intr-un tel pe care sa-l cuceresti pas de pas. Fa-ti un rost. Pana acum ai trait mereu in dependenta fata de altii: mama, matusa, oameni buni, oameni rai, rude. Incearca sa stai pe picioarele tale, nu mai trai din mila altora, e umilitor. Hotarasta-ti singura existenta, ia tu insati deciziile. Munceste! Daca solutia cu munca in strainatate este viabila, accept-o ca pe o punte de trecere. Vei munci si vei castiga pentru tine si pentru copilul tau. Daca nu, cauta aici, dar cu perseverenta, un serviciu legat de liceul pe care l-ai terminat. Chimia este o profesiune ceruta, sunt atatea laboratoare medicale, cosmetice, industriale, in care ai putea sa lucrezi, nu se poate sa nu gasesti un post. Muncind, vei avea o cu totul alta perspectiva asupra vietii, vei fi respectata, iti vei castiga demnitatea, relatiile cu ceilalti se vor schimba (in primul rand cu omul pe care il iubesti si pe care cred ca l-ai obosit cu pesimismul tau). Munca iti da independenta si stabilitate, iti ordoneaza viata, numai "asigurata" prin ea vei putea divorta si iti vei putea redobandi copilul. Pana atunci, aseaza-i fotografia la indemana, priveste-l in fiecare dimineata si seara, incarca-te de imaginea lui si de dragostea pe care i-o porti si roaga-te lui Dumnezeu. Prima ta victorie trebuie sa fie aceea de mama. Iar daca vei obosi, viseaza la clipa cand iti vei putea iarasi strange fiul in brate, imbatandu-te de faptura lui. E o bucurie dumnezeiasca, pe care o traiesc numai mamele. Curaj! Da-mi semne, oriunde te-ai afla.