Mesteacan: o halta spre rai

O troita sculptata e singurul semn care te anunta ca ai intrat in Mesteacan.

E pusa pe pasune, dar in asa fel, incat orice calator s-ar incumeta sa urce pana aici sa o vada. E din lemn, mancata de ploi si inclinata un pic de vanturi, dar e acolo, in iarba inalta care aproape o acopera. Troita de la intrarea in Mesteacan domneste peste dealurile din fata si peste intreaga depresiune a Hategului. Mai sunt doua dealuri de trecut pana la primele case ale satului. Traversez paduri salbatice de fag, de pin, si in cele din urma, incep mestecenii. Pe langa ei cresc ferigi uriase si ierburi ciudate, neobisnuit de inalte. Peste tot sunt fragi. De sub frunze ma privesc soparle verzui, serpi maronii stau pe pietrele incalzite de soare, fara sa fie deranjati de prezenta mea. Zeci de fluturi ma insotesc, pasarile zboara pe langa mine, curioase.

Satul incremenit

In cele din urma, apar primele acoperisuri ale caselor. La inceput nu le distingi prea bine, dar pe masura ce te apropii, intelegi ca nu sunt capite de fan, ci chiar acoperisuri. Razletite pe dealuri, case vechi cu acoperisuri de paie. Ai senzatia ca ai patruns intr-un muzeu. Case vechi, din barne de lemn innegrite, arse de soare, cu ferestre mici. Unele au "etaj", sunt asezate pe fundatii de pietre ciudate, plate si lungi, aramii, lipite intre ele cu pamant galben. Mesteacan e un sat nemiscat. Un sat muzeu. Cei de la UNESCO si de la Muzeul Taranului s-au interesat de el si au vrut sa il declare patrimoniu, astfel ca nimeni sa nu-l poata schimba usor. Curtile sunt invadate de iarba care creste acum salbatic. Unele ferestre nu mai au geamuri, unele case nu mai au usi. intregul sat pare abandonat ca la un semnal. Cotropit de natura. Doar ici si colo mai vezi inca urme ale satului viu de odinioara: un numar pe stalpul unei case, un cos uitat intr-un cui pe un perete, un buchet de busuioc uscat la o fereastra. Case extraordinare, cu usi frumos lucrate, cu stalpi sculptati la pridvoare. Totul de un gust si de o armonie absoluta, desi au fost facute in urma cu zeci de ani, cu ceea ce au avut taranii la indemana: lemn, piatra si pamant.E ca o calatorie inapoi in timp, cu cel putin o suta de ani. O marturie a trecutului, pastrata intamplator intre crestele muntilor Poiana Ruscai. Vezi surile cu usile deschise, ca si cum animalele tocmai ar trebui sa apara. Pridvoarele vechi pe care te astepti sa iasa un taran cu camasa lunga, de in. Dar totul ramane nemiscat. Ca si cum cineva ar fi pus stop-cadru unui film, dar la o simpla apasare pe buton, pelicula isi va relua cursul, satul se va anima, vitele vor reapare pe pasuni, taranii, sunetul si freamatul acestui loc vor reincepe... Dar nu se va intampla asa. Mesteacan e un sat parasit. Un sat vechi, de o frumusete uimitoare, un sat-muzeu. Se aud cainii. Pornesc intr-acolo. Abia la ultima casa, pe o piatra din fata pridvorului, se misca cineva. Aici locuieste Babu.

Babu

Sprijina painea in piept si trage de cutit, decupand o felie alba, cu margini aramii. O paine mare, rotunda. Aduce si o bucata mare de branza, din care imi taie trei bucati. Sparge o ceapa si imi aduce o bucata de slana. "Ati venit cam tarziu sa vedeti satu' nostru. A fost frumos, faceam doua nedei de Sfantu Dumitru, aveam camin cultural si scoala, dealurile erau pline cu vitele oamenilor. Acum am ramas doar eu cu baba mea si inca vreo doua case locuite." Baba sta langa el si zambeste. O intreb cati ani are. "Nu mai stiu", imi raspunde, bucuroasa ca nu mai are treaba cu timpul. Babu si Baba locuiesc aici de cand se stiu. Ei au singura casa de caramida din tot satul. Babu are aproape 80 de ani, dar tine inca 70 de oi. "Cu ele vorbesc pe dealurile astea, ca nu-i nime' aici. Merg cu ele, asa, si nu ma gandesc la nimic. Ma uit la Retezat, la dealuri, vorbesc cu oitele.Asta-i viata noastra aici. Aici au trait si parintii mei si parintii parintilor mei, cine stie de cand. Nu am avut colectivizare, si pe timpul Imperiului noi tot asa am fost: liberi, cu oile noastre pe dealuri. Au plecat oamenii din sat, ca ii drumu' rau si ajungi greu, da' eu cu Baba am ramas, ca noi daca nu vedem dealurile astea nu putem trai. Asa ni-i felul." Pe jos, in camera, e pamant. Mobila e veche si tocita. in colt, e o soba de lut cu plita pe care fierbe ceva. Pe fereastra se vede ciresul din curte. Printre frunzele lui verzi, stau atarnate la scurs sfere albe de branza.

Siminic

Siminic chiuie prelung, isi ridica palaria de paie, tinand-o de boruri cu ambele maini, o indeasa la loc, sare de pe un picior pe altul, ochii i se rotesc in cap nebuneste."Tiii, domnu' reporter, da' niste doamne n-ati adus cu dumneavoastra de la oras?" Rade, alearga pana la caruta si apoi se intoarce ca si cum ar fi uitat ceva. "O fotografie pe cal?" si fuge iar la caruta. incaleca, tinandu-si tigara in cotul gurii. isi scoate palaria si chiuie. "Hiii! Hoooo! Hohoho! Hiii!", striga el, bucuros sa vada un om nou.
"Cand ai o femeie, poti sa dormi si la cort, poti sa dormi si in iarba. Stai asa, intins, si privesti stelele. Offf, dragosteee, dragosteee", ingana Siminic un cantecel. El este cel de-al treilea locuitor al Mesteacanului. Vine des in vizita la Babu, si de cand batranul are probleme cu un picior, trece mereu pe la el sa il ajute. "Oooo, cat am iubit la viata me! Da' uite, ca am ramas fara dantura si femeile le tuc precum copiii, nu mai pot sa le musc!", imi spune si apasa demonstrativ pe ultimul dinte pe care il mai are. "Or venit niste nemtoaice da' o fost la vecinii de sta langa mine. Or stat tata noaptea in picioare, sub streasina. Am fo' io prost, ca trebuia sa le chem la mine. Niste nemtoaice frumoase... Asta-i viata aici: cainele dupa mine si coasa in spate. Io am armasaru' asta. Pe el il cheama Radu, da' io ii zic Puiu. Babu are doua iepe, si Puiu le-o facut intr-o singura zi, adica intr-o singura noapte, cate un manz la fiecare. Uite, pe dealu' ala sunt iepele cu manjii. Tre' sa le vezi ce frumoase sunt!"
Siminic locuieste in cealalta parte a satului. Vine mereu la Babu. Vorbeste despre orice, in timp ce batranul isi vede de treburi. De fapt, fuge de singuratatea de acasa. Cateodata, Babu bea cu el o tuica. Acum insa, Siminic a venit cu treaba la Babu. Unul dintre porcii batranului si-a rupt un picior. Evenimentul e discutat indelung. Cum s-a intamplat, in ce conditii si din ce cauze, cum se simte porcul, ce e de facut. Concluzia e una singura: porcul trebuie taiat. Paie, apa, cutite, tot ce trebuie, "ca la Craciun". Siminic striga cate ceva la Babu. Sunete ciudate, de oameni salbaticiti in munti. Dar Babu intelege perfect acest limbaj. Dupa fiecare urlet, Babu aduce ori o scandura de la caruta, ori o galeata cu apa, ori un topor. Dupa o ora, porcul e taiat, parlit, transat. Siminic ridica o sticla de plastic de jos: "Babule, sticla de tuica am gasit-o, da' unde e ce era in ea?". Babu zambeste si ridica din umeri fara sa spuna nimic.

Biserica de aer

Bisericuta pare ca pluteste pe valurile unduitoare ale fanului. Iarba ii vine pana la piept. La fiecare pas, lacustele sar de pe un fir pe altul, sfaraind. Lemnul bisericii e gri-albastrui, ars de soare. Ai zice ca e doar aer condensat, de forma acestei biserici, o fantasma translucida, plutind pe verdele galbui al ierburilor. Biserica e descuiata. Interiorul e simplu si curat. Doua bancute, doua sfesnice. Cateva icoane. O antecamera catre Dumnezeu. Ar intra aici cateva persoane. E calda si intima. Peretii iti sunt aproape. Te simti protejat inauntrul ei, cu sfintii care te privesc din icoane. O biserica mica, abandonata unde esti doar tu si Dumnezeu. Mi se pare un miracol. Am impresia ca divinitatea imi acorda exclusivitate. in sfesnice, sunt cateva lumanari groase, neobisnuite. Pe o masuta e crucea din lemn a preotului. O cruce veche, cu lemnul tocit de rugaciuni! Cat sa aiba biserica asta? O suta, doua sute de ani? Aprind lumanarile din sfesnice si le las un timp sa arda. Ceara galbena se topeste. E liniste. Fosnetul ierburilor de afara se aude ca un ecou indepartat al valurilor. Lumea e undeva jos, departe. Pentru un moment, am senzatia ca timpul nu exista.

Doinita

De cateva luni, langa Siminic s-au mutat Doinita, Florea si baiatul lor, Sebi.Doinita e o basarabeanca energica si sufletista: "Vai di zilili mieli, iaca musafiri in varful muntelui. Da' poftiti, poftiti". Imediat scoate cestile si pune de cafea, intr-un ibric mare, rosu. Sta pe locul ei, la fereastra, langa masuta cu telefon, loc strategic, ca nu cumva telefonul sa sune si sa rateze sansa de a auzi o voce. "O plecat mai tata lumea de aici, da' noi ne-am luat o casuta. ii un aer dimineata si seara... atat ii de patrunzator... Si florile astea, si iarba, toate. Lumea ii plecata, ca se-ajunge greu. Feluri si chipuri", spune Doinita si o ia in brate pe Molcuta, o pisica lenesa, cu ochi verzi. "Seara stau asa, pe pat, cu geamu' deschis si numa' ghicesc: acuma miroase salcamu', acuma miroase iarba, mai aduna vantu' un pic parfumuri si simti cum miroase, chiar radacina ierbii. Si tace o pasare si incepe alta a canta, parca te invaluie, asa. Are locu' frumusetea lui. Iarna ii asa frumos, urme nici de iepure nu vezi, si toate acoperite de zapada. Cand m-am mutat aici, am zis ca plec, nici o saptamana nu stau, si de cand am venit, nici nu am mai coborat. Sotu' meu a zis ca el nu mai vrea in veci la hulabarie, adica la bloc", isi povesteste Doinita pe nerasuflate viata. Ar vrea sa imi spuna tot deodata, si plecarea din Basarabia, si venirea in Densus, apoi aici, in Mesteacan, copilaria ei, si cum s-a maritat, cum s-a lasat Florea de baut, cand i-a facut un baiat, si cum sticla de lichior de menta primita de la nas e neatinsa de 14 ani.
Pierdut in Muntii Poiana Ruscai, ingropat in ierburi inalte si invaluit de livezi care incep sa se salbaticeasca, Mesteacan e unul dintre cele mai frumoase sate pe care le-am vazut. Casele vechi, din barne de lemn si acoperite cu paie de secara, iti transmit o nostalgie tacuta. E ceva fabulos in tacerea acestui sat, in felul in care a fost parasit, in decorul lui paradisiac. De-aici, de sus, se vede ca in palma depresiunea Hategului. Pana la ea, ai putea sa pasesti peste munti de un verde-albastrui ireal, ca pe niste pietricele din albia unui rau. in fata se ridica, gri si masiv, Retezatul, cu padurile lui neatinse. Linistea, fluturii, peisajul superb te fac sa te intrebi de ce oamenii au parasit locul asta. Ce anume de-acolo, de jos, din viata agitata si incrancenata i-a ademenit atat de tare, incat au renuntat la pacea de aici? Satul pare o marturie tacuta a unei tradari. A unei renuntari la echilibru, pentru ceva necunoscut si indepartat, o lume din vale, unde timpul nu mai e acelasi.E mai scurt, e mai incalcit. Aici aerul e clar. Realitatea e clara, si poti sa iti distingi fiecare gand. Casele parasite par ca asteapta intoarcerea oamenilor. Revenirea lor la frumusetea ce le-a fost destinata initial. Venit din oras, din betoane si asfalt incins, acest loc imi pare bunatatea Pamantului, concreta, palpabila. O gradina din care oamenii parca au fost smulsi de ispite derizorii, prinsi in capcana ratelor la banca, a obsesiei pentru viteza, confort si putere...
il urmez pe Bobora Aurel, cioban de ocazie angajat de Babu. O ia peste dealuri, spre celalalt versant al muntilor Ruscai, spre Dabica. Striga la oi cat il tin plamanii. Nu ii pasa de nimic, stie ca aici e doar el si muntii. Aer curat, liniste... "Eu nu-s de aici, is de la Hardau. Nu mi-e frica mie. Tre' sa ai o tara si sange in tine. Cand tuna, ii cum vrea Dumnezeu. El stie mai bine ca noi toti. Iarna ii mai greu. Vine cate un viscol, de zici ca te zboara. asta-i locul, nu-i altul. Hoooo! He-heeee! He-heee! Iauuu aaaa!", striga spre oile care-si agata lana alba in tufele inflorite de macesi. E liber, e fericit. Maine, pe vremea asta, eu voi fi blocat in traficul de la Universitate. "Hoooo! He-heeee! He-heee! Iauuu aaaa!".
(Fotografiile autorului)