Neamtul care a uitat sa mai plece - HANNO HOFER

"Ce-mi doresc de ziua mea? Ca soferii sa aiba mai mult respect fata de biciclisti"

Hanno Hofer, neamtul bluesman de la grupul Nightlosers pare la prima vedere, un tip rece si corect ca un ceas elvetian. De altfel, se si insufleteste cand vorbeste despre ceasul pe care-l poarta la mana, luat dintr-un targ de vechituri din Europa. Si se insufleteste si cand urca pe scena, cu chitara in mana, cu trupa in spate si o bere la picior. Atunci, gheata se topeste si vocea lui Hanno capata un timbru catifelat si vibrant. Si mai are neamtul nostru un foc la suflet: pe Thomas, fiul lui in varsta de zece ani. Cum vede Hanno tara, vara, sau pe el insusi, am aflat la o cafea, pe-o terasa, in pragul aniversarii sale de Rac cantator. Hanno Hofer a implinit 41 de ani. La multi ani, plini de bucurie si muzica!

"Blues si ceardas la un loc,/ Pentru tine sar in foc!"

- Sa-ti rasfoim, intai, agenda profesionala: luna lui cuptor, iulie, inseamna pentru tine si Nightlosers ca sunteti in focurile creatiei si ale concertelor.

- Avem mai multe concerte: in iulie mergem la Oradea, apoi la Garana, la festivalul de jazz, mai avem o intalnire de motociclisti, festivalul "Peninsula", de la Targu Mures, la Baia Mare, in august, in Delta la Sfantu Gheorghe, la Festivalul de film "Anonimul", asa ca, practic, o sa fim mai mult pe drumuri. Eu voi merge si in Austria, cu Harry Tavitian si Orient Express. Imi place sa plec din Bucuresti, mai ales vara, dar alteori imi place si sa stau aici, macar cinci zile la rand, pentru ca mai am si alte proiecte, in afara celui cu Nightlosers. De pilda, la firma de productie la care sunt asociat cu Cristian Mungiu, "Mobra Films", avem in lucru proiectele mele, dar si ale altora: am lucrat cateva clipuri publicitare, acum realizam un scurt metraj. Ultimul film pe care l-am facut eu a fost cel despre Nadia Comaneci, iar acum pregatesc un documentar. Sper ca pana la anul sa filmez si un lung-metraj, la care visez de mult, dar pentru care nu am avut, pana acum, mijloacele financiare necesare. Compun si muzica de film si mai lucrez si pentru ARD, o televiziune din Germania, pentru care fac diverse reportaje filmate. Curand voi intra in studio cu colegii de la Nightlosers, pentru inregistrarea unui nou material.

- In 8 iulie ai adaugat inca un an la cei patruzeci pe care i-ai adunat deja. Ce ti-ai dorit la aniversarea ta?

- De ziua mea, eu stau cu prietenii la o bere. Nu-mi plac petrecerile zgomotoase. Nu-mi doresc mare lucru, vreau doar sa am putere, sa ma pot concentra mai mult pe proiectele pe care le am, sa le pot duce la bun sfarsit. Mi-as exprima, totusi, o dorinta, daca tot suntem la capitolul acesta: ca soferii sa aiba mai mult respect pentru biciclisti. Nu e deloc simplu, credeti-ma, sa fii biciclist in Bucuresti, desi in toate orasele mari din Europa se merge de primavara pana toamna pe doua roti, pentru ca asta decongestioneaza traficul si reduce poluarea. Si imi mai doresc ceva: o chitara noua, asta pe care o am e si ea destul de batrana, nu chiar ca mine, dar cred ca are vreo trei decenii.

Libertate si fericire

- Nightlosers a aparut pe scena romaneasca ca o bomba de energie si buna dispozitie, un cocktail de blues-jazz orchestrat ardeleneste. Mai are publicul acelasi apetit pentru muzica voastra, ca in urma cu cincisprezece ani?

- Ne place sa credem ca si acum e la fel, pentru ca reactia publicului nu s-a schimbat. E adevarat ca atunci cand am inceput eram singuri pe teren, acum au aparut mai multe trupe care combina folclor cu alte genuri de muzica. Blues-ul are ritmuri si armonii care se potrivesc perfect cu muzica traditionala din Transilvania, mai asezata, nu asa sprintara ca cea din Oltenia, de exemplu.

- Si mai aveti un atu fata de ceilalti: pofta grozava cu care cantati. Pe tine ce te face atat de fericit cand urci pe scena? In afara ei, nu pari deloc un tip sentimental si plin de temperament.

- Nu ma plictisesc niciodata cantand. Muzica imi da un sentiment de libertate care ma face extrem de fericit. Si faptul ca pot s-o impartasesc cu colegii mei de scena si apoi cu publicul. E o rezonanta intre noi, dincolo de cuvinte. O parte a trupei sta la Bucuresti, cealalta, la Cluj, asa ca avem foarte putin timp sa repetam inaintea concertelor, ne intalnim, de multe ori, direct pe scena. Nu ne oboseste un spectacol, ci ne relaxeaza, ne umple de energie, pentru ca facem ceea ce ne place mai mult. De obicei, drumul e greu, mergem cu trenul, cu microbuzul, cu masina, caram instrumentele, si momentele de relaxare, in care suntem lasati in pace, sunt, pana la urma, cele de pe scena. Nu cele dinainte, iar cele de dupa, nici atat. Atunci ne luam niste beri si chefuim alaturi de public, asta e filosofia noastra. Spectacolele nu sunt cu distanta intre scena si sala. Iar cand rasuna primul acord, se intampla ceva magic: parca toata oboseala dispare si ne vine un chef nepotolit de viata, de muzica, de petrecere. Asa ca Jimi "El Lako", un tip extrem de serios altfel, canta cu vioara la spate si danseaza ca un pustan, si eu la fel, pe langa el. Imi pun dupa gat "washboard"-ul (un cadru de tabla ondulata, pe care se zoleau rufele odinioara, pe care l-am gasit intr-un talcioc si l-am transformat in instrument de percutie) si ne distram grozav. Nucu Pandrea, invitatul nostru special, canta din frunza, din cuci de ceramica, la fluier, la muzicuta, si face mare senzatie. Uitam toate nemultumirile si toate frustrarile noastre de oameni care se straduiesc sa traiasca intr-o tara unde lucrurile nu merg grozav. Incercam sa gasim partea buna a vietii, iar muzica aici se afla.

- Jimi Laco, genialul tau coleg de trupa, isi amintea cu drag cum, la inceputurile voastre impreuna, cantati prin cluburile din Cluj, o noapte intreaga, pe cateva beri, si erati extrem de fericiti... Ati pierdut ceva din fericirea asta astazi?

- Pai, tot cam asa e si acum, numai ca ne putem lua mai multe beri din ceea ce castigam. Putem spune ca traim destul de bine din ceea ce facem. Am castigat enorm din serile acelea de inceput, ca unitate a trupei, a felului in care sunam impreuna. Suntem, e-adevarat, si niste personalitati puternice, fiecare dintre noi, membrii trupei, avem si ciocniri de idei, dar pe scena nu ne putem certa, asa ca armonia e deplina. Dar, in rest, cand stai 12 ore intr-o masina cu inca patru persoane te certi si ca sa nu te plictisesti. Si tot din acelasi motiv ne tinem de tot felul de glume, ne furam lucrurile unul altuia, punem la cale tot felul de sotii, unele sunt chiar de tabara scolareasca, dar asa mai destindem atmosfera. Suntem foarte buni la pacaleli. Si azi, dupa 15 ani de cand suntem impreuna, reusim sa ne surprindem. Ne cunoastem foarte bine intre noi, desi suntem foarte diferiti: seriosul trupei e claparul, Grunzo Geza, Jimi, violinist si chitarist, e cel mai cuminte, Barila, basistul, e cel mai nastrusnic, el e cel care pune la cale tot felul de nazdravanii. Nucu, cantaretul din frunza, e mai mereu tinta sotiilor noastre. Asa ca, va dati seama, la noi e 1 Aprilie in fiecare zi cand suntem impreuna.
- Aveti mai multe feluri de public, de la cel din cluburile selecte, pana la motociclisti care va cheama la intalnirile lor. Muzica voastra atat de originala misca pe toata lumea.
- Noi nu avem un public de snobi. Cantam mult si in tot felul de locuri neconventionale. Am cantat si intr-o pestera, suna incredibil de frumos. Am cantat si detinutilor dintr-o inchisoare din Timisoara si am apreciat faptul ca directorul institutiei se preocupa de moralul "clientilor" sai si le prezenta piese de teatru si concerte. Am cantat si pacientilor dintr-un spital de boli psihice cronice, aflat izolat, la marginea unui sat de langa Cluj, o ramasita a sistemului sanitar din fostul regim. M-am gandit ca bolnavilor, mai toti abandonati de familiile lor, le-ar placea sa asculte putina muzica, asa ca am chemat trupa si am cantat acolo. A fost unul din cele mai interesante concerte ale noastre, publicul a fost neasteptat de receptiv. Oricum, noi ne-am pus bine si cu personalul de-acolo, ca cine stie, nu stii niciodata cum ajungi in viata, e bine sa ai un loc rezervat... Ha, ha!...

Cu dragostea sub control

- Trei discuri in 14 ani?!...

- Speram sa fie patru anul acesta. Pana in toamna vrem sa inregistram materialul pentru urmatorul nostru disc. In aceeasi maniera blues cu muzica traditionala romaneasca.

- Vacanta?

- Nu am avut niciodata pana acum, de cand exista Nightlosers. Dar am hotarat impreuna ca anul acesta, in ultima saptamana din august, sa nu luam concerte si sa "fugim in lume", fiecare pe unde apuca. Eu as vrea sa merg in Maramures, e acolo o lume care apune in rostul ei vechi, arhaic, si as vrea sa o mai apuc in viata. Sa merg la pas, pur si simplu, si sa ma bucur de peisajele nestricate, de casele vechi, cate mai sunt, de oamenii locului, de vorba lor, de cantecele vechi.

- Dar dragostea ai pus-o pe agenda de vacanta?

- Hmm... E totul sub control!

- Poti sa controlezi chiar si asta?

- Nu, dar stau bine cu dragostea, daca pot sa spun asa fara sa fiu ridicol.

- Deci, hoardele de admiratoare sunt tinute la distanta...

- Ei, nu chiar... Un artist are nevoie ca cei din jurul lui sa-si exprime constant afectiunea si chiar admiratia fata de el. Asta ii da confirmarea ca e pe drumul cel bun, ca este sustinut. Dar sa nu se exagereze. Nu-mi place nici sa ma simt stingherit, sufocat de atata dragoste. Am nevoie de autonomia mea.

- Ai nevoie sa fii singur cand esti "mistuit de focurile creatiei"?

- Din pacate, nu, deloc. Sau din fericire. Sunt un om cat se poate de normal.

- Si pe deasupra, taticul unui baiat de zece ani.

- Thomas, da... Ii place muzica, vrea sa invete chitara, are planuri mari. Nu-l fortez sa faca muzica, pentru ca-mi aduc bine aminte, eram de varsta lui, cand parintii mei m-au obligat sa invat acordeonul. Cantam polci, valsuri, dar mie imi statea gandul la cu totul altceva. Insa pe vremea aceea, sa inveti chitara de blues sau de rock nu se putea, decat autodidact. Thomas locuieste cu mama lui, dar ne vedem cat de des e posibil. Normal ca ma preocupa faptul ca nu stau tot timpul cu fiul meu, dar sper ca el intelege lucrul acesta. Un muzician, un om al scenei, nu poate avea un ritm de viata normal. De cele mai multe ori, la sfarsit de saptamana, atunci cand e si el liber, eu sunt plecat. E un sacrificiu pe care-l fac constient, si pana acum nu am facut o fixatie din faptul ca nu sunt un tata perfect.

- Serile, cand nu ai concerte, cu ce ti le umpli?

- Ma uit la filme si citesc. Citesc mult si pe drum, in tren sau in masina. Drumul de la Bucuresti la Cluj il fac, de cele mai multe ori, la vagonul restaurant, cu o bere si o carte buna. Imi pare ca ajung mai repede asa. Sa aud doar glasul rotilor de tren si al nasului, cand imi cere biletul. E foarte relaxant!

Bunicul din Sanpetru

- Dar in satul svabesc din Banat, al bunicilor tai, mai mergi? In toate filmele tale, premiate la festivalurile internationale, apar imagini din locurile acelea, semn ca te-au marcat, in copilaria ta.

- La Sanpetru Mic imi petreceam toate vacantele scolare, era pe atunci un sat infloritor, cu gospodarii svabesti tare dichisite. Nicaieri nu se prepara porcul atat de bine ca acolo. Carnatii bunicului meu, ah, si-acum mor de pofta cand ma gandesc. Era un sat mic, fara gara, aruncat in campia plata, ca o tipsie, a Banatului. Parea ca are o viata banala, dar acum mi se pare ca era foarte interesanta.Astazi, nu mai sunt svabi acolo, toti au emigrat, si cei batrani s-au dus. Mi-ar fi placut sa fie toti acolo, eu sa fiu cel de acum si sa-i cunosc nu cu ochii unui copil, ci cu maturitatea varstei de acum. Dar nu se mai poate reedita viata de odinioara. Decat intr-un scenariu de film, poate. Am o filmare in fata bisericii din sat, stau pe trepte, la intrare, in fata unei usi vechi, masive, din lemn, ferecate cu ornamente superbe din fier forjat. Mai e un singur svab in tot satul, Toni Kuhn, culmea, chitarist si el, component al unor trupe celebre din Timisoara, care au facut istoria rock-ului si jazz-ului la noi. Sta in casa batraneasca a familiei sale, are vie si livada si face o tuica de caise formidabila. In rest, in sat sunt romani moldoveni, unguri, tigani. Mi se pare trist ca nu mai e viata care era acolo, odinioara. Bunicul meu are 95 de ani si locuieste de multa vreme in Germania, impreuna cu tata. Mama nu mai e. Ii vizitez destul de des. Stau intr-o vila hi-tech, cu plasma si cu supertehnologie digitala in casa. Bunicul tanjeste sa mearga pe ulita din Sanpetru si sa vorbeasca cu oamenii. Dar asta nu se mai poate, si atunci nu-i ramane decat sa se uite la televizor. Eu am ales sa nu traiesc acolo, viata imi pare mai palpitanta, mai "cu sare si piper" aici, chiar daca sunt greutati la tot pasul. Mi-am petrecut la Berlin primii ani ai studentiei, am facut Istorie sud-est europeana. Mai apoi, am venit in tara, la Cluj, si pe urma la Bucuresti, unde am terminat regie-film la ATF.

- Intr-un interviu mai vechi, acordat revistei "Formula AS", spuneai ca-ti place in Romania si ca ai ales sa traiesti in ea, fiindca aici se face istorie. Au trecut zece ani de atunci. Te mai multumeste lumea din jur?

- Nu, deloc, dar nu fac declaratii sforaitoare, menite sa schimbe ceva peste noapte, pentru ca nu cred in asa ceva. Nu fac politica, dar ma lovesc de neajunsurile ei, zi de zi, ca toti romanii. Ceea ce-mi sta in putere fac cu bucurie, cum a fost sa semnez manifestul impotriva exploatarilor cu cianuri sau cel impotriva prejudecatilor despre etnia roma. La Rosia Montana stiu bine ce se petrece, am stat si am filmat mult timp acolo, si nu cred ca cineva poate sa aiba alta pozitie fata de ceea ce s-ar fi putut petrece acolo. Iar tiganii sunt prietenii nostri, ii admir ca mestesugari si ca muzicanti, unul dintr-acestia, Sandu Ciorba, are o interventie formidabila pe ultimul nostru album, "Rhythm & Bulz". Imi place sa umblu mult prin tara si sa cunosc oameni interesanti, cu unii sa devin chiar prieten. Imi inchipui ca ar fi o lume mai buna daca am lasa fiecare de la el, daca n-am mai fi suspiciosi, orgoliosi, si daca am da pe credit putina bunavointa si un strop de prietenie.

Fotografii: IULIAN IGNAT