Puntea lupilor

Exista undeva, in Carpatii de rasarit, un loc ce se numeste Piatra Singuratica. O culme ciudata, aflata in preajma Hasmasului Mare, si care privita dintr-un anume unghi, seamana cu un urias prabusit in genunchi, si care incearca sa se ridice. Imprejurul acestei creste se afla cateva sate in care au mai ramas urme ale altor timpuri. Muntii, departarea fata de lume, padurile care impresoara totul, drumurile aproape inaccesibile au facut ca oamenii acestor locuri sa aiba ceva straniu. Ei privesc altfel decat noi lumea si pe Dumnezeu, iar amintirile lor sunt cumva in afara timpului

Andrei, omul care nu a ucis pe nimeni

Mai intai l-am cunoscut pe parintele Pavel. Eram la Miercurea Ciuc si el stia ca-mi place sa umblu prin munti, ca-mi plac locurile singuratice si oamenii care stiu povesti nemaiauzite. Zice: "Apoi eu sunt nascut pe-acolo, pe sub munte. Te duc intr-un sat, la un om care stie tot. E dincolo de Creasta Lupului un sat, intr-o vale larga. S-apoi el ti-o spune ce-o sti". Asa l-am cunoscut pe Mos Andrei, un om a carui memorie e ca o apa adanca. El priveste in ea si povesteste ceea ce vede, apoi imaginile se schimba si el iar povesteste ceea ce vede. Amintirile vietii sale de 95 de ani, pe care i-a implinit cu cateva zile in urma, se amesteca cu gandurile, cu istoriile vechi pe care le-a auzit de mult, cu soaptele paraului micut care trece pe sub gheata, in fata portii sale, si cu vantul.
Suntem in satul Rachitis. E un platou larg aici, intre munti, acoperit cu zapada, si platoul este taiat felii de niste paraiase alergatoare printre arbori si printre zapezi. Spre rasarit se vede taisul Crestei lui Mihai. Spre apus, prin ferestruta la care sta mos Andrei, se vede neguroasa Creasta a Lupului. Mos Andrei are ochii albastri si largi, de parca toata viata ar fi privit cerul. Daca ar fi stiut ca venim, s-ar fi "berberit", s-ar fi imbracat frumos pentru noi. Parintele Pavel sta in dreapta lui. Eu in stanga. Mosul ne tine de maini, fericit. Nu mai e singur. "Feciorii mei", ne spune. Parintele Pavel e tanar si il priveste pe Mosul intr-un fel care nu se poate descrie, tacut, cu ochii fixati pe figura luminoasa a batranului, ca pe o icoana de o frumusete nemaivazuta. Aveam sa inteleg in cele din urma de ce.
Afara soarele a intepenit in crucea cerului. Zapezile ard. Mii de reflexii trec prin ochiul ingust al ferestrutei, dansand luminos pe fata Mosului atunci cand, dintr-o data, incepe sa povesteasca. "Nii, cat am fost eu fugit de moarte si cat m-am fost temut!.. Noua ani si jumatate m-am rugat la Domnul, moartea sa nu ma gaseasca pe mine si nici eu sa nu gasesc moarte si s-o dau la cineva". Parintele Pavel ma priveste o clipa. El il cunoaste pe Mosul, stie o particica din povestea fara sfarsit a vietii lui si stie la ce se refera. La razboi. Andrei Olteanu, pe atunci un copilandru scris in acte "Andras", de unguri, a facut aproape zece ani de armata, din care trei de razboi, si in fiecare zi pe care Dumnezeu i-a dat-o in rastimpul acesta, el a facut aceasta rugaciune: "Doamne, in genunchi te rog, nu lasa sa fiu omorat pe pamant strain, si Doamne-Domnucul meu, nu-mi da mie ziua ceia in care mana mea sa aduca moartea altui om, care cine-ar fi".Si asa s-a rugat baiatul din Ardeal, zi de zi, si uneori ceas de ceas, in vremuri in care viata unui om si mai ales a unui roman nu valorau nici doua parale. Au fost timpuri atat de grele, incat nu mai stie cum au trecut anii, cum a rezistat, cum de nu i s-au imprastiat oasele, de durere, pe campiile indepartate, cum de nu i s-a crapat sufletul in bucati. Cateodata, facand rugaciunile lui, se intreba daca mai este in viata sau daca nu cumva a murit. "Dara sufletul nu se petrece cand vrea omul, numai cand e sortit." Astfel ca a trecut prin incercari grozave fara sa moara, a fost ingropat de viu de exploziile obuzelor si a stat acoperit cu pamant si cu zapada si cu gheata zile intregi, de se facuse pamantul deasupra ca piatra, treceau tancurile peste el si el nu simtea nimic. Asta a fost poate prin 1942. Nimeni nu stie cum a supravietuit el atunci. "A fost o minune, feciorii mei, o minune dumnezeiasca." L-au gasit dupa cateva zile. Era inghetat si au crezut ca e mort. L-au luat si l-au aruncat in ceva, intr-o caruta sau intr-un camion care se zdruncina tare. "Eu eram dus pa ceie lume", zice Mosul, smulgandu-si privirile din ferestruica stralucitoare si privindu-ne o secunda nesfarsita. "Numai eu stiu si cu Dumnezeu ca aista-i adevarul. Eram in cealalta lume, cu injerii si cu mosi de-ai mei, si dintr-o data lumea ceea s-o intunecat. Parc-am stiut ca bine nu-i." Un frig si o frica cumplita l-au insotit pe copilandrul Andrei pe drumul inapoi catre lumea aceasta, si ea se cutremura. Cand a deschis ochii, mai intai a orbit, pentru ca soarele era deasupra lui, intocmai ca un felinar urias. Ca prin vis si-a dat seama ca s-a intors la viata, ca marea cutremurare era de la un camion care-l ducea. Afara era zapada, intocmai ca acum, pe marile intinderi cu zapada ale pamantului rusesc, iar el zacea printre trupurile unor camarazi sfartecati in batalie si inghetati. Nimeni, niciodata, nu a inteles ce s-a petrecut cu el. N-a avut nici o rana. Fusese, pur si simplu, ingropat de viu si inghetat. Se uitau la el ca la o nalucire, pentru ca fusese mort si inviase, in acea iarna de acum 65 de ani. De-atunci, nimic nu a mai fost ca inainte. Lumea s-a schimbat pentru cel care avea sa devina intr-o buna zi Mosul si sa ne priveasca pe noi, pe mine si pe parintele Pavel, cu ochii acestia uluitori si albastri, care au vazut lumea de dincolo. Inteleg cum se face ca Mosul aude vantul intr-un fel in care noi nu-l putem auzi, simte animalele salbatice, stie despre munti si despre paduri si despre zapezi lucruri pe care nimeni nu le stie, pentru ca el a stat sub pamant si sub zapezi. Ani mai tarziu a descoperit ca animalele salbatice nu-i fac nimic. Intr-o iarna, prin anii `50, l-au inconjurat lupii intr-o noapte cu stele, pe un ger napraznic, in munti. S-au apropiat. El facea rugaciunile, dar de moarte nu-i mai era frica de-acum. Statea cu mana stanga pe darlogii calului si cu mana dreapta pe piept si se ruga cu ochii deschisi. Calul tremura. Uite-asa s-au apropiat lupii de el, cu boturile intinse. L-au adulmecat si-au facut cale intoarsa. "Asta mi-s eu. Toata fiara ma simteste cum fac rugaciunea, tot animalul, si se da inapoi. Orice faptura mi-i draga si numai cu inima o vad", zice,"si oamenii."
Mos Andrei vede lumea cu inima. Da, acesta este secretul lui, dupa ce a fost "dincolo" si s-a intors inapoi. De-aceea lupii il lasa in pace si vulturii cei mari coboara in gradina lui si "umbla pe picioare, ca gainile". Daca este cineva care-mi poate spune despre locurile acelea in care vreau sa ajung, dincolo de Creasta Lupului, in satele de sub Piatra Singuratica, atunci el este acela. "Mosule", soptesc, "spune-mi despre Puntea Lupilor, despre iernile si despre oamenii de-acolo." Mosul isi smulge privirile din ferestruca, ma priveste o clipa si-mi spune doar atat: "Daca vrei sa stii, atunci trebuie sa vezi. Mergi in Huisurezi, in capu' satului, de-l cauta pe Gheorghe care-o fost postar. Si dansul te-o-ndruma".
In toata vremea cat am stat cu Mos Andrei, parintele Pavel a ascultat cu ochii neclipiti si tinandu-l de mana. Cand am plecat, Mosul povestea, mereu cu privirile trecute prin ferestruta, despre felul in care vine iarna. Nu de deasupra, cum cred oamenii, nu din cer. "Iarna vine mai intai din inima pamantului. Cand se incepe sa iasa, atunci se usuca toata frunza. Cand iese inima iernii, atunci e gerul cel mare. Pamantul se cuprinde de nameti de jos in sus. Dinlauntru spre `nafara." Cand spunea acestea, parintele Pavel si-a scos de la gat crucea de lemn pe care o purta din studentie si a pus-o dupa gatul Mosului, fara nici un cuvant. Mosul ne privea cu inima.

Fratele lupilor

Am fost apoi martorul unei inserari uriase. Ca si zapezile lui Mos Andrei, intunericul acestor munti parea sa creasca din pamant, sa cuprinda padurile, stancile si muntii pana in varf, si pana cand numai cerul a ramas luminat de o geana de lumina portocalie, arzand deasupra.
M-am intors in munti a doua zi, singur, pentru a trece dincolo de Creasta Lupilor, catre Piatra Singuratica si catre satele acelea pierdute printre nameti viscoliti. Ninsese. Ceturi groase acopereau Tarcaul, Hasmasul Mare si Ecemul, padurile se aplecau peste drumul troienit, incremenite, ca si cum copacii ar fi fost de sticla, iar aerul era atat de inghetat si de greu deasupra, incat aveam impresia ca respir zapada. Tacerile acestor pustietati inalte sunt atat de adanci, incat iti poti auzi inima batand. Dincolo de Creasta Lupilor, intr-o vale, am vazut unul dintre cele mai ciudate sate din viata mea: Puntea Lupilor.Este un sat in care nu exista curent electric si ale carui cateva case, ratacite printre zapezi, par cazute din cer. Nici un om. In zadar am batut la portile unora dintre case, pe ale caror cosuri iesea fum. Nici o lumina, nici o miscare, nici o urma de pasi omenesti pe zapada. Numai urme de animale salbatice. In spatele obloanelor vechi, pareau ca locuiesc doar umbre. Un sat al duhurilor. "Trebuie sa vezi cu ochii tai", spunea Mosul, "ca sa intelegi". Avea dreptate. M-am catarat pe o magura in varful careia era mica bisericuta a satului. Singurele urme erau ale mele. Bisericuta crestea din carnea zapezii, pentru a se uni cu ceata de deasupra, intr-o singuratate absoluta. Am facut fotografii si am tras cu urechea la usa zavorata cu lacat. As putea sa jur ca inauntru se auzeau voci si cantece, ca o parere. Daca ar fi fost macar o pala de vant, as fi avut o explicatie. In cele din urma, am nimerit drumul catre iesirea din aceste tinuturi stranii in care hartile nu folosesc la nimic. Stiam ca sunt undeva, intre judetele Harghita, Bacau si Neamt si ca trebuie sa ma indrept spre nord ca sa ajung la Huisurezi, sub Hasmas. Acolo, intre Puntea Lupilor si Huisurezi l-am intalnit pe acela pe care aveam sa-l numesc Fratele Lupilor.
Drumul serpuia printre paduri aproape verticale in dreapta si in stanga, atunci cand in fata, exact in mijlocul lui, am vazut un caine negru. Nu s-a clintit nici un milimetru din fata masinii. Sedea si privea fix, din mijlocul zapezii si al ceturilor. Cobor si in clipa in care ma apropii de caine, vad, la cativa pasi, in umbra padurii, un om cu o figura naucitoare, privindu-ma fix, la fel ca si cainele sau. Nu are nici un bagaj, desi suntem departe, in inima pustietatii. Poarta un pulover rosu inchis si pe dedesubt un alt pulover, verde. Parul sau este cret si rosu de culoarea focului, acoperit de cea mai ciudata caciula pe care am vazut-o vreodata: un fel de scufie de culoarea fumului, facuta din lana netoarsa. Are ochii albastru-tulbure si mainile enorme. Dau din cap la el si el da din cap la mine. Pare salbatic. Ii intind pachetul de tigari si ia vreo cinci. Ii aprind una. El priveste tot timpul, de jur imprejur, cu un aer de salbaticiune suspicioasa. Cainele sta numai cu ochii in ochii lui. Ma prefac ca totul e in regula, desi as vrea sa stiu cine este omul acesta si ce face el in creierul muntilor, singur, intr-o sambata dupa-amiaza, la o distanta de ore de mers de orice sat. Imi raspunde evaziv. E "prin padure". Il intreb de Puntea Lupilor, de satul acela in care oamenii lipsesc. "Is oameni acolo. Da' nu ies iarna.Numa' vara. P-acolo trec lupchii dintr-un munte-n altul, aliniati, cu sutele. Sa scoboari din Tarcau si sa duc peste Creasta in jos, pa Apries." "Am vazut urme in zapada", zic. El trage din tigara cu priviri fixe. "Is lupchii", zice. "Cunosti lupii, asa-i?" "Oamenii is rai, nu lupchii." "Cum sunt lupii?" "Ei nu stiu cum is. Is lupi de la Dumnezeu. Nici buni, nici rai. Is lupi. Oamenii-s rai." Si Dumnezeu? "Nici bun, nici rau. Ii cum ii."
Am stat cu omul acesta aproape un ceas, acolo, in picioare, in mijlocul padurii. Nici o clipa nu a vrut sa intre in masina, sa se incalzeasca, nici o clipa nu a incetat sa priveasca suspicios de jur imprejur, mereu cu mana atingand cainele negru. Cu mare greutate am aflat ca locuieste, totusi, intr-un sat, chiar la Huisurezi, unde voiam eu sa ajung, si ca il cheama Ion Covasan. Lumea ii spune Lupu. Pe cainele sau il cheama tot Lupu. Ce lucreaza? "Vara mai zidesc un zid. Iarna, prin padure." Lupu este un om al padurilor. Povesteste totul intr-un fel ciudat, fracturat, spart in bucati. Am aflat aproape totul despre lupi, dar nimic despre oameni, sau despre el. Lupii au o singura "pareche", toata viata. Au cararile lor pe care merg prin zapezi si cararile astea uneori se transforma in tuneluri. Sunt lupi care stiu merge pe sub zapada. Daca un singur om a calcat vreodata o asemenea carare, lupii nu mai calca pe-acolo. Lupii nu ataca pe oricine, numai pe aceia care sunt "ursiti". Putini sunt oamenii ursiti sa moara de lupi, iar aceia sunt cei care au pacate grele, nemarturisite, de care Dumnezeu vrea sa-i scape, din motive numai de El stiute. Atunci trimite lupii. Lupii nu vor om, dar trebuie sa faca asta, pentru ca asa, pacatele acelui om sunt luate de lupi. Unii lupi mor in urma pacatelor luate de la om. Vomita pana mor. El, Ion Covasan, zis Lupu, a vazut asa ceva: lupi morti de pacate omenesti. Omul nu ajunge niciodata in calea lupilor din intamplare si lupii niciodata nu ataca pe cine nu trebuie, pentru ca lor nu le plac oamenii. N-au incredere in oameni. Daca stii ce sa faci, ii poti vedea. El, Lupu, stie ce sa faca si cum sa-i vada. De multe ori i-a vazut. N-a patit nimic. "Lupule", i-am zis, "ai copii, familie?" El da din mana asa, intr-un fel, fara sa spuna nici da, nici nu. "Cum e Craciunul pe la voi, pe-aici, prin muntii astia?" Lupu priveste adanc, in ceata, si in loc sa-mi spuna despre Craciunul oamenilor, imi spune despre Craciunul lupilor. "De Craciun, ii singura noapte in care lupchii is incremeniti. Stau pe sub steiuri, pe la locurile lor, ca stanele de piatra. Nu misca. E ceva care-i tine stana-n loc. Craciunul. Daca ninge in noaptea ceea, atunci li se acopera cararile si trebuie sa le faca la loc. Altfel, cararile lor nu s-astupa niciodata."
Covasan zis Lupu a disparut precum venise. Repede, in padure, ca si cum nici n-ar fi fost. Inainte de a pleca, i-am dat restul pachetului de tigari si i-am cerut voie sa-i fac poze. Aparatul a declansat de vreo cinci ori. O singura fotografie a iesit bine. Cea in care cainele sau, intr-un gest de tandrete, ii linge mana. A fost singurul moment in care privirile sale s-au oprit din alergare.

Gheorghe si Lodovica

Ma aflu intr-o casa taraneasca din lemn. Pe masa arde o lumanare. E o casa pe care o tine in brate padurea. Dincolo de padure sunt munti si iar munti de piatra. Afara se aude susurul paraului lui Mat. Asa se numeste: Apa lui Mat, de la un cioban care a trait candva exact pe locul acesta si care a gasit candva in padure un pisoi. L-a crescut. Pisoiul a devenit un ras in toata puterea cuvantului, care nu l-a mai parasit niciodata. De-atunci, locul acesta se cheama "Al lui Mat".Satul e undeva departe, in vale. Sunt in casa lui Gheorghe, omul care a fost "postar". Lodovica, femeia lui, sta asezata langa masa, cu privirea sfioasa, cu mainile in poala, cu flacara lumanarii jucandu-i in ochi. Pe masa, niste felii uriase de paine par facute din aur. Afara a pornit un vant care spulbera zapada. Am o mie de intrebari, despre satul ciudat numit Puntea Lupilor, cu casele sale ferecate si cu bisericuta aceea din varful magurii, in care mie mi s-a parut ca... Ce fel de sat este acela? Ce fel de oameni traiesc pe-aici? Ce istorii sunt acestea, despre lupi care merg pe sub zapada si care stau incremeniti ca stanele de piatra in noptile de Craciun? "Cine mi-a spus despre lupi?", ma intreaba Gheorghe. Un om ciudat, pe care l-am gasit in munti, si care umbla prin nameti cu un caine. Batranii acestia frumosi, Gheorghe si Lodovica, se privesc lung unul pe altul, in lumina lumanarii, si atunci imi dau seama ca nici aici nu este lumina electrica, la fel ca in satul acela bantuit de duhuri. Ba mai mult, nici o casa nu mai este de jur imprejur, pe kilometri intregi. Acesta este drumul peste munte, care urca de la Huisurezi catre Trei Fantani... "Avea parul rosu si cret omu' aista?", intreaba nenea Gheorghe pe ganduri. "Rosu", spun. El o priveste pe femeia lui, ea da din cap, si amandoi isi fac o cruce mare.
In cele din urma, postarul mi-a spus pe ocolite urmatoarea istorie, in vreme ce lelea Lodovica ma tot indemna sa mananc din painea de aur. Aici, in munti, sub Piatra (Piatra Singuratica) si sub Hasmas, sunt multe povesti vechi despre animale si despre... duhuri. Poate ca nu toate sunt adevarate. Poate ca unele or mai fi fost inflorite la gura sobei. "Da' adevar cat un bob de mustar tot o mai fi intr-insele", zice Gheorghe, iar femeia lui aproba din cap. Ei, si dintre toate povestile cu animale, cele mai multe sunt despre lupi. Toata lumea stie pe-aici ca unii oameni au asa, un fel de legatura cu lupii, cum sa-mi spuna el mie, adica ce mai in sus si-n jos, exista unii oameni care... se fac lupi uneori. Unii spun c-ar fi copiii din flori nebotezati la vreme, altii spun ca mamele acestor oameni ar fi umblat cu prostii, cu vraji, cu... Se mai spune ca lupii au un fel de duh al lor. Toti lupii sunt unul, nu ca oamenii, care fiecare e altfel. Daca moare un lup e ca si cum ar cadea o frunza din codru. Duhul lupilor naste alt lup. "Ceia care-or fost atinsi de duhul lupchilor nu mai sunt oameni intregi." Pot alerga prin paduri nopti intregi, pot "lua urma", intocmai precum animalele salbatice, se pot furisa nevazuti. "Simtesc furtunile si nenorocirile si au curaj mare. Da' si cand ii apuca frica, nu-i mai poti gasi cu zilele, ase se ascund prin stancarii." "Cum ii cunosti?" "Dupa ochi. Au asa, privirea de-o parte. Numa' cu copiii-s bine. Copiii li-s dragi, dar iuti tare-s la manie." Sigur, el, Gheorghe, care-a fost postar, nu crede chiar toate astea, dar ce poate sa-mi spuna e ca unii oameni sunt ciudati. Ei dispar nopti intregi, nimeni nu stie unde, vara, dar mai ales in iernile grele, si se intorc dimineata, in zori, zdrentuiti, cu hainele rupte, uneori cu sange pe ei. Nu-si amintesc unde au fost, dar ca un facut, in noptile acelea sunt atacate oi si omorati caini. Iar ei, oamenii astia, au uneori muscaturi de caine pe ei. Inteleg eu oare ce vrea el sa-mi spuna? Femeia lui aproba din cap. "De ce nu ies oamenii din case, la Puntile Lupchilor? Ca nici popa n-au ei acolo sa le slujeasca in biserica de aparare. Numa' o pavaza au, crucea scrijelita in muchea casei." Ma uit la Gheorghe. El sta cu caciula in cap in casa, in ciuda caldurii. "Nene", zic, "il cunosti pe omul acesta, pe Covasan zis Lupu?" Da din cap ca da. "Si ce vrei sa spui, ca m-am intalnit in munti cu un om-lup?" El se uita o clipa la femeia lui incremenita in fata lumanarii. "Nu prea pot sa spun eu asa ceva. Eu spun numa' ca oameni din-astia se exista." Se mai gandeste o clipa. "Zici ca era cu un cane negru?" "Da. Un caine negru-tarcat, foarte curajos. Nu s-a clintit din fata masinii." "Lupul cu canele nu prea sa-mpaca. Dac-o fi fost cane cela."
In cele din urma caldura din soba a invins, iar nea Gheorghe-postarul, omul care cunoaste satele de sub munte ca in palma, si-a scos caciula din cap. Mi-a povestit despre anii in care batea muntii cu posta, vara si iarna, si despre imprejurari misterioase. El strabatea padurile calare, uneori prin nameti uriasi. Cateodata a trebuit sa ramana pe la oameni, pentru ca n-a mai putut pleca. Ar putea sa-mi spuna povestile tuturor oamenilor de pe sate. "Postarul e un fel de popa. Ii spui necazul si postarul pleaca cu el." Asa a auzit el despre intamplarile cu lupi si cu oameni-lupi. Pana la urma ei nu sunt rai, sunt numai putin salbatici, si uneori ii asmut pe lupi contra omului. De ce numai anumite gospodarii si stane sunt atacate de lupi si altele nu? Pentru ca stapanul are un dusman care stie trimite lupii pe el. Trebuie sa stii sa te aperi, caci asa cum exista descantece care pot trimite lupii asupra cuiva, asa exista si descantece care te pot apara de lupi si de orice animal salbatic. El, Gheorghe, e aparat. Il mai loveste doar cate-un urs. "Iaca, taman mi-o luat un purcel cu totul." Dar lupii, niciodata. "Pai cum asa?" Se apleaca spre mine, dupa ce o consulta din priviri pe Lodovica, iar ea da din cap ca da. "Am in sura animalelor o pchiele di lup descantata, cu tot cu cap, rastignita pi cruce. Batuta in cuie. N-ai cum altfel." Ca de cand el a iesit la pensie si a plecat din sat, s-a retras aici, sus in munte, unde e numai padure si iar padure cat vezi cu ochii, si trebuie sa te aperi. Feciorii lui sunt plecati prin strainataturi, iar el cu Lodovica lui sunt singuri aici, pe apa lui Mat. El ar vrea sa coboare uneori, dar ea nu vrea. Asta e pamantul parintilor ei si al bunicilor ei, si cand s-or duce, pe ceea lume, de-aici s-or duce. "Si Craciunul? Cum fac ei Craciunul si sarbatorile aici, in pustietate?" "Iaca, de cinci ani numa' sanguri." Nu prea coboara in sat. Intr-un an au stat o luna si jumatate fara sa vada picior de om. Zapada era cat casa.
Inainte de a pleca, l-am intrebat asa: "Nene Gheorghe, de cand il cunosti pe Mos Andrei din Rachitis? De ce m-a trimis el la dumneata? A spus ca daca stie cineva ce-i cu locurile astea dintre munti, atunci dumneata esti acela". Nea Gheorghe a zambit unei amintiri pe care nu a rostit-o si mi-a raspuns in doi peri. "Am trecut printr-o cumpana de moarte amandoi, cand eram mai tineri." Si daca vreau sa aflu cum e treaba cu muntii astia, nu asa se face, intr-o zi. "Vii dumneata la mine, stai o saptamana. Te duc sa vezi ce-i de vazut. Muntele nu sa poate povesti. Trebuie samtit."

Epilog cu un fost miner si calul sau cel alb

E din nou seara adanca peste munti, seara si ceata, drumul se bifurca din nou si cred ca m-am ratacit. Ar trebui s-o iau spre miazanoapte, ca sa ies in satul Trei Fantani, si de-acolo sa cobor spre Bicaz. Numai ca drumul spre miazanoapte nu coboara, ci pare a urca si mai sus, catre creste. Ar fi trebuit sa gasesc de mult timp satul. Iar celalalt drum merge spre rasarit, acolo unde ar trebui sa fie Creasta Lupului. Raman pe loc sa ma gandesc, in masina, la caldura, cu farurile aprinse, cu motorul pornit, cu privirile infipte in harta, in mijlocul pustietatii cuprinse de noapte.
Dintr-o data, cineva bate in geamul masinii. Tresar. Cobor geamul. E un om intr-o sanie trasa de un cal alb. Ranjeste la mine cu o fata prietenoasa. Calul e invaluit in norii de aburi care ies din el, pe nari, pe urechi, peste tot. "N-ai o tigare?", zice omul. Incep sa ma obisnuiesc cu oamenii acestia ai muntilor. Ii dau tigara. Cum a aparut asa?Cum am putut sa nu vad ditamai sania venind din fata? Ditamai calul alb? "Da' ce, te-ai speriat?", ma intreaba omul, care e mic de statura, vanjos, si ride de parca ar marai. Unde sunt eu aici? "Sub Piatra Singuratica", zice, "la Bulbon." Piatra Singuratica... Este locul in care am vrut sa ajung. Pacat ca e noapte si nu se vede nimic. Si satul Trei Fantani unde este? "Inapoi", face el la mine. "Ai trecut pe langa el." Nu pot sa cred asa ceva. Nu aveam cum sa trec pe langa sat si sa nu-l vad.
Am schimbat cateva vorbe cu omul acela invaluit in fum si in abur. Fusese miner, iar acum nu mai era nimic, acolo, un om pe sat. "Pe ce sat?" "Pe Puntea Lupilor, da' nu mai stau acolo, ca acolo nu-i de trai." "Dar ce miroase asa?", intreb, caci un parfum straniu si care-mi pare cunoscut invaluie sania, calul, si pluteste in ger, odata cu aburul. Si atunci omul imi arata o cutie veche de conserve, in care fumega o bucatica de tamaie. "De aparare la drum de noapte", zice, si ranjeste din nou la mine. Il privesc mai atent pe omul acesta si calul sau alb. Frumos cal. "Il cheama Omat. E iepsoara, iepsoara tatii!"
Satul Trei Fantani, intr-adevar, se afla la zece minute de drum in urma. Incredibil, trecusem pe langa el fara sa-l vad. Nu era nici o lumina, nici un zvon, nici un fel de miscare. Doar albul zapezii, acoperit, tot mai mult, de ceata sufocanta si cenusie.

(Fotografiile autorului)