Malina Olinescu

Chiar daca a disparut cam de multisor, vocea ei ca argintul si expresivitatea copilareasca ne-au ramas intiparite in memorie. Uitarea n-are putere asupra ei. Dar nici ea asupra uitarii. Muzica, marea ei pasiune, o readuce de unde a plecat: drept in inima spectatorilor

"Nu eu am decis sa dispar"

- Prima intrebare pe care ti-ar pune-o oricine este unde ai disparut? In plina glorie muzicala, cand prima pagina a revistelor iti era dedicata, la fel ca si micul ecran, te-ai facut nevazuta. Ce s-a intamplat?

- Drept sa-ti spun, nu prea stiu nici eu ce s-a intamplat. In plin succes, brusc, toate usile s-au inchis. Ma refer la usile caselor de discuri care dupa ce ma adulasera inainte, acum ma refuzau. Si nu doar pe mine, ci si persoanele cu care lucram. Ni se spunea tot timpul ba ca muzica noastra nu e destul de comerciala, ba c-ar trebui sa mai schimbam una sau alta, ba "Hai, mai suna-ma", ba "Mai vedem"... Si-asa ne-am trezit redusi la tacere. Eu am continuat sa cant, totusi, asa cum fac si acum, la petreceri de firma, private, diverse spectacole, etc. Dar cred ca e important sa se stie ca nu eu am fost cea care a decis sa dispar, ci astea au fost circumstantele. Si nici nu a fost o disparitie totala: n-am mai aparut la televizor decat foarte rar si n-am mai fost difuzata de radiouri, dar am continuat sa exist, chiar si in muzica. Sigur, dupa ce am vazut ca nu mai reusesc sa patrund in "casa" si ca sunt lasata pe-afara, sa latru la luna, m-am suparat, m-am enervat, am zis ca ma las de muzica, si cateva luni chiar ca n-am mai fredonat nici o nota. M-am inchis totalmente in mine. Dar, asa cum era probabil de asteptat, supararea mi-a trecut. Prea mi-am dorit sa fac muzica si prea iubesc muzica! Asa c-am luat-o de la capat. Doar ca n-am mai scos discuri, n-am mai facut videoclipuri... Mi-am spus ca trebuie sa am rabdare, sa se incheie cu blocada asta, si cand se vor mai limpezi apele, o sa scot si eu un album.

- Si ca sa nu stai degeaba in vremea asta, te-ai apucat de invatat: esti studenta in anul IV la facultatea de psihologie. De ce ai ales tocmai acest domeniu? Ai vrut sa-ti exorcizezi demonii?

- Eu sunt o fire deschisa, foarte prietenoasa dar, in egala masura, sunt si interiorizata, sunt genul de om care cauta raspunsuri. Ma intereseaza oamenii, imi place sa-i privesc si sa-i analizez, desi nu neaparat la rece. Plus ca eu insami aveam niste stari, niste trairi, niste sentimente, de multe ori contradictorii, pe care mi-ar fi placut sa mi le pot explica mai bine. Asa ca m-am apucat sa citesc carti de psihologie si mi-am dat seama ca ma atrage foarte tare domeniul asta. In consecinta, am devenit studenta la psihologie. Evident ca in facultate am constatat ca n-am prea gasit raspunsurile pe care le cautam. In facultate te trezesti cufundat in statistici si manuale de logica... Abia acum, in ultimul an, au inceput lucrurile sa se mai apropie de ceea ce crezusem eu ca inseamna studiul psihologiei. Dar nu-mi pare rau! Anul trecut, in vara, am fost si in practica, la spitalul Obregia, si am vazut care e situatia acolo. E foarte interesant!

"Sunt bucuroasa ca ursitoarele
mi-au facut darul de a comunica"

- Te vezi profesand? Poate asa, ca un plan B al vietii tale?

- Ca sa fiu complet sincera, pana de curand, raspunsul meu ar fi fost un da categoric. Intre timp, partea muzicala a vietii a prins din nou viteza, programul mi s-a aglomerat foarte mult, si asta imi place. Acum, ca sa profesez ca psiholog, as fi nevoita sa renunt la muzica, si momentan, asta nu e o optiune. Dar, in cazul in care peisajul existentei mele ar deveni mai lin, atunci, da. Simt ca am disponibilitatea necesara ca sa ma implic cu tot sufletul si cu toata forta in povestile oamenilor. Ador sa vorbesc cu oamenii, desi e impropriu spus "sa vorbesc". Pentru ca, in opinia mea, ceea ce fac eu cel mai bine este sa ascult si sa empatizez. Ma intereseaza gandurile celui din fata mea, ma intereseaza, la modul real, nu de circumstanta, ce sentimente nasc in el acele ganduri si apoi ce reactii determina la exterior. E absolut pasionant! Acum, nu ca vreau eu sa ma laud singura, dar am observat ca aceasta calitate de a empatiza cu oamenii, de a comunica cu ei afectiv e din ce in ce mai rara in ziua de azi. Pentru ca empatia nu e ceva care se invata sau se dobandeste. Empatia e o chestiune subtila, pe care o ai sau n-o ai. E ceva nativ. Ceva teribil de important si de mare ajutor. Eu ma bucur ca ursitoarele au fost generoase si mi-au facut darul asta, al impartasirii sentimentale. Si eu, ca tot omul, am perioade mai mohorate, cand am tendinta sa ma inchid in casa si sa nu mai comunic dar, din secunda in care ma intalnesc cu cineva, sunt acolo cu totul. Interesul meu pentru persoana cu care discut nu e mimat, ci cat se poate de real. Si, uite-asa, ies si eu din starea mohorata. Deci, empatia e un leac cu actiune dubla! (rade)

- Atunci, se poate spune ca perioada asta de disparitie a fost totusi benefica.

- Nu stiu dac-a fost cu-adevarat benefica. Adevarul e ca n-am stiut cum altfel sa procedez. La momentul ala, am incercat tot ceea ce am crezut eu ca trebuie sa fac. Poate ca daca as fi iesit mai mult in compania oamenilor din zona muzicii, lucrurile s-ar fi legat altfel, dar eu nu sunt persoana care sa cultive amicitii din interes. Eu am iesit tot cu vechii mei prieteni, oamenii in care cred si pe care ii iubesc, dar care nu au legatura cu muzica. N-am fost dispusa la acest gen de compromis. Asa cum n-am fost dispusa nici sa apar cu melodii care sa nu ma reprezinte. Pana la urma, tot as fi ajuns sa regret aceste gesturi. Asa ca eu consider ca perioada asta a fost o experienta pe care o pretuiesc, pentru ca am invatat din ea. Si-apoi, in tot timpul asta, am "investit" in lucruri dragi sufletului meu: am devenit poate mai apropiata de prieteni si de familie, am calatorit, am constientizat faptul ca publicul nu te paraseste, chiar daca nu te mai vede in videoclipuri. Peste tot, pe unde cant, sunt primita cu multa caldura si sunt apreciata.

"Mama, Doina Spataru, a fost cel mai minunat
profesor pe care mi l-as fi putut dori"

- Iti pun o alta intrebare de neevitat: a fost greu pentru Malina Olinescu sa aiba o mama celebra, ca doamna Doina Spataru? Te-a marcat in vreun fel celebritatea mamei? Daca nu erai fiica unei cantarete, ai mai fi facut muzica?

- In primul rand, eu cred ca talentul, muzical in cazul nostru, e un har mostenit, si-ar fi fost pacat ca el sa zaca in adormire. Mama canta, tatal meu a cantat, bunicii au cantat, iar sora mea canta si ea. Prea ne-am adunat multi muzicali in familie! (rade) In ce priveste celebritatea mamei, ea nu m-a deranjat niciodata. Dimpotriva! Am fost si sunt mandra de mama, de ceea ce a realizat ea de-a lungul carierei! Plus ca eu am privit talentul ei ca pe un mare noroc: am avut mereu la indemana cel mai minunat profesor pe care mi l-as fi putut dori! Cred, in continuare, ca am foarte multe de invatat de la ea. Apoi mama a reprezentat o sursa de muzica de calitate. Si aici nu ma refer numai la ceea ce canta ea, dar si la albumele straine pe care ni le aducea de fiecare data cand se intorcea in tara. Asta, in perioada de dinainte de Revolutie, cand toata lumea stie cat de greu era sa-ti procuri muzica sau orice alta sursa de informatie la zi. Pe de alta parte, nu pot sa neg ca am si suferit. Si mie, si surorii mele ne-a fost greu, pentru ca mama era plecata foarte mult timp, iar noi trebuia sa stam la bunici. Acolo unde, de fapt, am si crescut. Practic, vietile noastre evoluau la departare, pe coordonate geografice diferite. Ne vedeam destul de rar, stateam putin impreuna... Apoi a venit si momentul cand mama a revenit acasa, dar nici atunci n-a fost mai simplu. Eu si sora mea eram chiar in pragul adolescentei. Deci, exact la varsta critica. Mama nu fusese alaturi de noi, pierduse etapele transformarii noastre si-a fost complicat: ne certam, ne haraiam... Pana la urma, relatia mea si a surorii mele cu mama a intrat pe fagasul cel bun, odata cu maturizarea noastra. Deschizand noi insine ochii asupra lumii, am inceput sa percepem viata altfel si-am inceput s-o intelegem si pe mama, iar fruntile s-au descretit. Depasind egoismul acela adolescentin, ne-am depasit si frustrarile, si reprosurile, si ne-am apropiat de ea cu caldura si tandrete. Iar apropo de drumul pe care l-am ales in viata si care coincide cu cel al mamei, te asigur, cu onestitate, ca decizia mea a fost una asumata. Mie mi-a placut muzica de cand am inceput sa-mi dau seama cine sunt si niciodata n-am facut muzica din dorinta de a o copia pe mama. Pe mine m-a sedus muzica, nu mirajul vietii pe care a dus-o mama. Normal ca mi-a fost mai simplu sa aleg avand informatii "din interior", dar, repet, a fost o decizie bine gandita, nu m-am lasat dusa de val. Initial, mama nici nu a fost de acord cu hotararea asta. Eu am terminat liceul, iar mama isi dorea sa merg mai departe, la facultate, dar nu pe partea muzicii. Am anuntat-o ca dau la facultate, dar ca daca nu intru, a doua oara nici nu mai incerc. Si asa a fost. Apoi, o perioada foarte scurta, am lucrat la o agentie de turism, dar nu mi-a placut deloc. Si-ntr-o zi am spus: "Gata! Vreau sa fac ce-mi doresc eu." Mama mi-a zis: "Gandeste-te bine!". Mi-a explicat ce-avea sa ma astepte, dar eu i-am replicat: "Asta e! Vreau sa incerc pe pielea mea!". Mama a cedat finalmente, iar eu m-am pus pe treaba. Am cantat in baruri de noapte, a urmat un festival, dupa care, prin Calin Geambasu, cu care ma cunosteam de cand eram amandoi de-o schioapa, am intrat in "Scoala Vedetelor". Restul se cunoaste...

- Dar de sindromul "E fata lu' Doina Spataru" ai suferit?

- Nu, nici o secunda. Ba dimpotriva! Eu si mama chiar ne doream sa cantam impreuna. Am reusit abia in vara asta si-a fost superb. Imi pare rau ca n-am facut-o mai devreme.

"Imi doresc sa ma scutur putin
de imaginea de fata delicata"

- Ai revenit pe micul ecran, pregatesti un album. Nu e cam tarziu pentru tine?

- Eu sunt de parere ca un artist trebuie sa apara atunci cand are ceva de spus si intr-un context prielnic, nu doar de dragul de a aparea. Prielnic mi s-a parut, de pilda, contextul emisiunii "Dansez pentru tine", unde am aparut datorita lui Petre si Calin Geambasu. Normal ca in tot timpul asta mi-am dorit si un album nou si sunt sigura ca el o sa devina realitate, atunci cand momentul va fi potrivit. Si-mi mai doresc ceva: sa ma scutur putin de imaginea asta de fata delicata, care canta piese lente. Nu ca ea ar fi falsa. Nu! Ea e insa doar o parte din mine. Stii, orice om ajunge si in punctul in care vrea sa-i fie cunoscut intregul chip, nu numai un obraz. Or, eu sunt un om pasionat nu numai de piesele lente, ci si de rock. Si-asta vreau acum: sa gasesc formula prin care sa introduc rock-ul in ecuatie. Sigur, intr-un fel care sa-l faca accesibil si publicului larg, dar care sa simt ca nu ma tradeaza nici pe mine. Insa, deocamdata sunt foarte multumita de cantarile alaturi de formatiile lui Calin si Petre Geambasu. Pentru ca se canta intr-un mediu stilat, cu decenta si eleganta, iar satisfactiile pe care le obtii ca artist in contextul asta, sunt uriase.

- Am avut totdeauna senzatia ca tu locuiesti, la fel ca Micul Print, pe o alta planeta. Esti un om dospit parca dintr-un alt aluat, o persoana careia nu cred ca-i e usor sa-si gaseasca locul in lumea asta destul de vulgara care o inconjoara.

- Eu sunt un om care se fereste sa-i judece pe ceilalti. Sigur, si eu am ochi si vad ce-i in jur, imi dau seama ca daca zgarii putin poleiala multora dintre oamenii cu mai multa sau mai putina notorietate de la noi nu gasesti decat rugina. Normal ca si eu ma mai enervez, cand vad mostre de vulgaritate si superficialitate la televizor, dar, in cazul asta, schimb canalul sau, in general, aplic tactica aia cu tinutul la distanta. Nu judec oamenii, dar atunci cand simt ca suntem pe lungimi de unda diferite prefer sa nu mai iau contact cu persoanele respective. Cred ca asta e singura atitudine de bun simt pe care poti s-o adopti in astfel de situatii.

- Te-ai gandit vreodata sa faci si film? Ai o expresivitate cuceritoare. Stiu multe persoane care te considera foarte potrivita pentru o cariera in cinema.

- Nu, nu m-am gandit niciodata. Stiu ca sunt expresiva, dar nu stiu daca am calitatile necesare unei actrite. E o idee insa! Dar, desigur, ar trebui sa fie nu neaparat un rol de intindere, ci unul de calitate. Desi, gandindu-ma mai bine, ma sperie gandul de a ma vedea pe un ecran, in calitate de actrita.

"Prietenii si familia sunt cele mai mari
bogatii de care poate cineva sa aiba parte in viata"

- Malina, ne apropiem de final, si as vrea sa stiu daca esti multumita de viata ta pana la varsta asta.

- Sunt multumita de faptul ca am facut si fac ceea ce mi-am dorit si ceea ce-mi place. Adica muzica. Si ca am reusit, macar pana acum, sa-mi mentin stacheta si sa nu ma dezamagesc singura. Si cred ca nu i-am dezamagit nici pe ceilalti: oamenii cu care am lucrat si oamenii care m-au ascultat. Sunt multumita de prietenii pe care ii am si sunt multumita de familia mea - de mama si de sora mea. Prietenii si familia sunt cele mai mari bogatii de care poate cineva sa aiba parte in viata.

- Dar nu crezi ca a venit oare timpul ca familia sa insemne putin mai mult? Poate si un sot?

- Ba timpul asta a venit si a si plecat. (rade) Am fost casatorita si am divortat. Anul asta. A fost o experienta neplacuta, peste care am trecut, dar ea a fost urmata, din pacate, de o noua dezamagire, asa ca, momentan, sunt departe de a fi recuperata emotional. Sufletul nu mi-e inca senin. Dar sunt convinsa c-o sa vina si clipa asta. Nu se poate altfel: merg inainte si TREBUIE sa ajung si la liman!

- Cum astepti sarbatorile, Anul Nou?

- Cu speranta. Evident ca nu ma imbat cu apa rece si sunt constienta ca n-o sa-mi fie usor. E limpede ca anul asta bucuria si efervescenta din pragul Craciunului mi-au palit, s-au mai stins. Dar nu de tot. Craciunul, sarbatorile astea de iarna sunt mult prea pline de lumina si de clinchet de clopotei, ca sa nu trezeasca nadejde, chiar si in cel mai amarat suflet. Si-apoi, eu am noroc ca nu sunt singura: le am pe mama, pe sora mea si am alaturi prietenii. Si pentru asta sunt recunoscatoare. Macar pentru ei si sunt datoare sa nu cedez.

- Atunci, sunt sigura ca n-ai uitat nici in iarna asta sa-i scrii Mosului!

- Da, i-am scris cu slovele inimii. Imi doresc tare mult ca anul care vine sa fie si pentru mine, si pentru oamenii dragi mai bun, mai rodnic, mai bland. Imi doresc sa-mi fie toti ai mei bine, iar eu sa-mi revin, sa ma intorc la Malina de dinainte. Iar din punct de vedere profesional, sa-mi fie munca la fel de apreciata. Pentru ca daca sentimental, anul care se incheie a fost o gluma proasta, in cariera a fost un mare dar, un minunat cadou. Nu cred ca-mi doresc prea mult. Poate tocmai asta a fost si greseala mea: ca niciodata n-am cerut mult. Mereu m-am multumit cu putin. Ei, se vede treaba ca trebuie sa-mi schimb strategia. Asta e planul meu pentru noul an! (rade)