Peştele de aur de la Stânceşti

- La Stânceşti, lângă Botoşani, se află cea mai mare cetate dacică din Moldova. Necucerită vreodată de romani sau de barbarii din est, este un simbol al dacilor liberi şi locul unde s-a descoperit un tezaur miste­rios. Necercetată îndeajuns, acoperită de uitare şi de lanuri de po­rumb, cetatea dacilor liberi încă aşteaptă să îşi spună povestea şi să îşi dez­văluie tainele -

Comoara din ulceaua de lut

Sub stratul gros de pământ, soţii Florescu, pe atunci tineri arheologi, au început să vadă tot mai clar conturul unei case dacice. După toate apa­renţele, zidurile se prăbuşiseră peste interior, mis­tuite de flăcări. Au dat la o parte cu grijă bu­căţile de lemn şi tencuială arse. Au curăţat totul, până a rămas podeaua curată, dar nu au găsit nimic. Şi totuşi... o parte a podelei avea o mică adân­citură neobişnuită, la câteva palme depărtare de zid. S-au hotărât să desfacă şi podeaua, înce­pând chiar cu acea adâncitură ciudată. Imediat, şpaclul s-a lovit de ceva. Mişcările celor doi au devenit mai lente, mai pline de precauţie. Au re­nunţat la şpaclu şi au luat periile moi. Strat după strat, din adâncurile pământului, din vatra acelei case milenare, ieşea la suprafaţă minunea: un vas de ceramică sigilat, lucrat de mână, din pastă cenuşie-brună. L-au scos şi l-au pus cu grijă pe mijlocul vetrei. Vasul era plin. L-au desfăcut şi au înşirat comoara din el chiar acolo, pe pămân­tul reavăn şi negru: obiecte din aur, vechi de mai bine de două mii de ani, au luminat locul cu stră­lucirea lor! Două frunze din aur, doi colţi mari, cu înflorituri, o zăbală de cal. Dar dintre toate, cel mai tare strălucea un animal bizar: un peşte din aur de aproape jumătate de metru, cu cap de mistreţ şi coadă de pasăre! Tinerii arheologi au rămas fără glas privind acel animal fantastic, acel semn venit din lumi demult dispărute, vechi de două milenii.
Descoperirea soţilor Florescu, făcută în anii '60, este astăzi expusă la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, şi ca replică, la Muzeul de Istorie din Botoşani. Privit de aproape, prin gea­mul vitrinei, de la o distanţă de doar câteva pal­me, peştele fantastic e ca un miraj. Lumina se schimbă necontenit pe solzii de aur ai trupului, încât ai zice că se mişcă, că este viu şi pluteşte înaintea ta, lăsându-se admirat. Deşi capul e fioros, cu rât şi colţi de mistreţ, iar coada de pa­săre e bizară, pusă pe-un trup de peşte, imaginea "arătării" e clară pentru specialişti: mistreţul este pământul, peştele - apa, coada de pasăre - văz­duhul. Aceasta este prima explicaţie pe care Adrian Florescu a dat-o descoperirii sale. La ce folosea un asemenea obiect? Pentru că în vasul de lut se află o zăbală de cal, se crede că este vorba de podoabele unui harnaşament. Dar e posibil şi ca peştele de aur să fi împodobit scutul unei căpetenii, colţii de aur cei lungi fiind meniţi să bage frica în duşmani.
Descoperirea soţilor Florescu a fost făcută într-o cetate dacică din Moldova, de lângă Boto­şani, la Stânceşti. Cum aşezarea există şi astăzi, m-am hotărât să merg să văd locul descoperirii tezaurului, în speranţa ca fărâme din trecutul istoric să fi dăinuit în poveşti.
Aşadar, direcţia Botoşani!

Cetatea dacilor liberi

Stânceşti, satul tezaurului descoperit, se află la câţiva paşi de Botoşani, în apropierea melea­gurilor eminesciene. E un sat răsfirat pe culmi domoale de dealuri, ascuns printre grădini şi livezi nesfârşite. Am lăsat maşina jos, sub o cul­me, şi am pornit la pas prin liniştea ne­sfârşită a Moldovei din "ţara de sus", al cărei peisaj este la fel de domol ca vor­ba oamenilor. La o căsuţă albă, cu ferestre al­bastre, înconjurate de dan­telăria lem­nului, am întâlnit-o pe Vio­rica Onofrei.

- Caut o veche cetate unde s-a des­coperit o co­moa­ră. Aţi auzit de aşa ceva pe aici?

- Am auzit! Sigur! Am auzit! Se zice că ar fi mai sus. Or venit acu' câţiva anişori neşte domni importanţi şi or lucrat cu nişte săpuţe aşe, micu­tuţe, şi or pus tăte câte-or găsât în niş­te cutii. Şi-apăi ve­neau maşini şi le luau şi le duceau la muzeu. S-a lucrat acolo şi cu tineri din sat. Noi nu ştim bine ce-o fost, îi o cetate mare... O ră­mas numa' spusa că zidul o fo făcut de soldaţi care au cărat pământul cu căciulile lor. Trudă mare! Îi greu şi cu roaba, d'apoi cu niş­te căciuli! Dacă vreţi să vă duceţi acolo, o luaţi spre Fundoaia, pe la crucile dru­mului, şi apoi către Lutoaie, spre capătul satului, şi-apăi mai între­baţi, dacă aţi mai găsi pe careva.
Am pornit în direcţia indicată de bătrână. Nu am mai întâlnit pe nimeni, dar am recunoscut "crucile drumului", adică o răspântie unde o potecă o apuca spre capătul satului, după cum am bănuit eu, spre "Fundoaie". Aşa m-am trezit din­colo de ultimele case, în faţa unui deal ce parcă apăruse de nicăieri. L-am urcat pieptiş, cu greu, fiind destul de abrupt, şi numai când am ajuns deasupra, pe coama lui, am înţeles ce era. M-am oprit, nevenindu-mi a crede. Dealul pe care toc­mai urcasem era de fapt un zid uriaş, ce înconjura o cetate al cărei capăt nu se vedea! Cetatea de la Stânceşti pare mai degrabă un oraş înconjurat de acest zid masiv de apărare, o suprafaţă de câteva zeci de hectare! Am mers pe zid, ca pe spatele unui balaur învelit cu blană de iarbă, adormit acolo, în jurul cetaţii, ca un străjer al istoriei. După o distanţă destul de mare, am găsit o în­trerupere a zidului, cu siguranţă locul unde fusese poarta de acces. Am co­borât "în inte­rio­rul" cetăţii şi am continuat "cerce­tarea", destul de nedumerit. În faţa mea se întin­dea un teren agri­col arat şi se­mănat cu po­rumb şi cu grâu. Nu prea se­măna a istorie! M-am du­mirit pe loc, când paşii au început să mi se afunde tot mai tare în pă­mân­tul proas­păt arat: brazdele erau pline de cio­buri antice! Pă­şeam, la pro­priu, pe bucăţi de istorie dacică! Bu­căţi din vase de lut, cioburi cu însemne stră­vechi şi enig­ma­tice, vârfuri de să­geţi zăceau pe pă­­mânt, sub pi­cioa­­rele mele. Ceea ce-ar face mândria ori­cărei ţări, a ori­cărei culturi şi a ori­cărui arheo­log, un "document" de vechime nepreţuit este la o palmă de Botoşani, un sim­plu ogor, mirişte de păscut oile...

Arheologii Florescu

Domnul Sergiu Manolache este pasionat de istorie, unul dintre oamenii locului care s-a zbă­tut foarte mult pentru ca moştenirea culturală a zonei să fie pusă la rang înalt, acolo unde merită. Locuieşte într-un sat vecin cu Stânceştiul, la Co­corani.
"Nu, nu este nicio greşeală, ceea ce aţi văzut este cetatea Stânceşti! Din păcate, aşa ştiu au­torităţile să se ocupe de o extraordinară moşte­nire istorică. Nu există nici măcar un indicator sau o plăcuţă explicativă... Cetatea Stânceşti este cea mai mare cetate dacică din Moldova şi una dintre cele mai mari din Ro­mânia - peste 50 de hec­tare! De fapt, acolo au fost două cetăţi şi multe lo­cuinţe civile, înconjurate toate de acest zid uriaş de pământ, menit să îi apere pe lo­cuitori de inva­ziile barba­rilor ce veneau din est. Până în anii '90, a fost sit arheo­logic, unde au săpat soţii Flo­rescu şi unde s-a desco­perit celebrul tezaur. După aceea, deşi avea im­portanţă arheologică, pă­mân­tul s-a re­trocedat şi a de­venit ce vedeţi acum - teren agricol", îmi spune cu tris­teţe domnul Manolache.
De zeci de ani, pământu­rile Stânceştilor nu înce­tea­ză să scoată la suprafaţă, din stră­fundurile sale, bucăţi de istorie - cioburi, oale, ves­tigii ale vechii civilizaţii dacice. Ca şi cum însăşi glia Mol­dovei ar ţine să le amintească oamenilor des­pre trecutul şi rădăcinile lor. Domnul Ma­nolache a tot adunat astfel de vestigii, de la sătenii care le desco­pereau pe câmp. Are "câţiva saci cu istorie", care încă aşteaptă să primească de la oficialităţi o cameră unde să fie expuse, în chip de muzeu local.
Îl întreb ce poveşti s-au păstrat despre acea civilizaţie străveche. "Se ştie că această mare cetate a Stânceştilor a fost făcută pentru ca dacii să reziste în faţa invaziilor dinspre est. Locuinţe dacice nu sunt doar acolo, în acel perimetru, ci în toate satele din împrejurimi, inclusiv în satul meu, în Cocorani. Dacii liberi trăiau aici peste tot. Peste tot pă­mântul scoate istoria la suprafaţă, toate satele de aici sunt aşezate pe vechi vetre dacice. Se spune că această cetate nu a fost cucerită niciodată. Ba chiar, văzând că nu poate fi luată, invaziile şi-au căutat alte locuri de trecere. De aceea, după un timp, o parte din populaţia aces­tei cetăţi s-a mutat la loc des­chis, pe malul lacului din apro­piere, iazul Loieşti. Acolo s-au des­coperit locuinţele unei populaţii ce se pare că a trăit în pace şi linişte. De la ei am moştenit până încoace, târziu, legământul fo­cului veşnic. Sa­tul avea un foc ce trebuia men­ţinut mereu aprins, nu avea voie să se stin­gă niciodată. Pen­tru asta era ales cineva din sat, păzitorul focului. Lui i se dădea pământ din partea comunităţii, însă tot comuni­tatea îl lucra pentru el. Sin­gura grijă a acestui păzitor era să ţină focul veşnic viu. Sub jurământ, nu avea voie să împrumute jar altor sate sau altor comunităţi, pen­tru că asta aducea nenorocire. Dacă focul se stingea sau era dat altcuiva, păzitorul focului era condamnat la moarte şi executat".
La despărţire, îl întreb pe domnul Manolache ce părere are de acel ani­mal fantastic, din aur, descoperit aici. Mi-a răspuns fără ezitare: "Şi acum, ca şi atunci, dacă este pace, locurile acestea sunt un paradis, ai tot ce îţi doreşti, numai să în­tinzi mâna şi să iei din roadele pământului. Poa­te de aceea făcuseră o re­prezentare a lumii - pă­mânt, apă şi aer - din aur, pentru că viaţa lor aici era liniştită, îmbel­şugată şi strălucitoare".

5% istorie, 95% ruşine

Aşa cum te poate ur­mări zile la rând amin­tirea unei rotunjimi fe­meieşti, tot aşa îţi pot rămâne în minte, obse­dant, detaliile vaselor de Cu­cuteni, cu rotunjimile, culorile şi desenele lor misterioase. În Muzeul de Istorie din Botoşani se află una dintre cele mai impresionante colecţii de vase Cucu­teni din România! Le priveam hip­no­tizat şi am tresărit, ca trezit dintr-un vis, când, la două bătăi de pleoape, am văzut, brusc, Tezaurul de la Stân­ceşti. Este expus în muzeul din Bo­toşani, însoţit de explicaţiile unor pro­fesionişti. Misterul începea să se lumineze. Domnul Daniel Ciu­că­lău, "stăpânul" locului, mi-a explicat:
"Sigur că cea mai importantă piesă a tezau­rului este acest peşte cu cap de mistreţ şi coadă de pasăre... Multă vreme a fos o enigmă, nu s-a ştiut nici de unde este şi nici la ce folosea. Astăzi ştim un pic mai mult, pentru că s-au făcut analize moderne. Aurul din care este făcut provine din Anatolia, ceea ce confirmă, într-o bună măsură, originea lui scitică. Sciţii, care trăiau în nordul Mării Negre, au fost probabil împinşi către Mol­dova de invaziile sarmate. Aşadar, şi ei, la rândul lor, au invadat teritoriile dacilor, geţi şi carpi. Cel mai probabil, acesta este motivul fortificării aşezării de la Stânceşti, cu trei-patru secole înainte de Hristos, ca să reziste acestor invazii. Ce nu ştim este dacă acest tezaur a fost o captură a dacilor de la sciţii pe care i-au învins, sau dacă a fost o ofrandă oferită dacilor. După aceea a urmat o perioadă de pace, în care au trăit fără teamă şi la loc deschis, pe malul iazului Loieşti... Nici măcar ocupaţia romană nu a ajuns până la ei. Acolo s-au descoperit multe locuinţe, cup­toare pentru ceramică... Era o comunitate destul de numeroasă. Toate aceste lo­curi au fost abandonate în timp... fie pentru că au migrat mai departe, către nordul Euro­pei, fie pentru că s-au organizat în alte structuri".
Aşadar, aici, la Stânceşti, au trăit dacii liberi, dacii nord-es­tului românesc, pe care nimeni nu a reuşit să îi doboare vreo­dată... Să fie oare ignoranţa şi nepăsarea mai devastatoare de­cât războaiele şi timpul? Să fie un ogor cu porumb mai impor­tant decât o comoară a istoriei?
"Soţii Adrian şi Marilena Flo­rescu au fost arheologi ex­traordinari. Le datorăm mult din ceea ce ştim despre această cetate. Însă ei nu au apucat să studieze decât 5% din întreaga suprafaţă de 55 de hectare", spune muzeo­graful. Doar 5%! În rest, 95% ignoranţă şi incultură. O istorie uitată şi abando­nată, care aşteaptă să fie scoasă din brazda plugului, cât încă nu este prea târziu.