Cu turmele, prin vămile timpului

Poiana Sibiului este una dintre cele mai cunoscute, dar, în acelaşi timp, cele mai enigmatice aşezări din Carpaţii noştri.

Cu­noscută, fiindcă sute de ani, poienarii au stră­bătut ţara în lung şi în lat, ba deseori au trecut şi fruntariile ţării, spre pusta maghiară şi spre stepa rusească, pentru a-şi paşte turmele de oi sau ca să negustorească. Enigmatică, fiindcă stă mândră pe versanţii Cindrelului, deasupra altor sate ale Măr­ginimii, şi puţini urcă până acolo, iar dacă ajung, îi întâmpină porţi şi ziduri înalte. Aşa îşi păstrează poienarii şi tainele lor şi ale satului lor: închise în­tre zidurile vorbei scurte sau ale tăcerii. Câte o poar­tă se deschide, totuşi, uneori. O poartă des­chisă e şi monografia intitulată simplu "Poiana Si­bi­ului", scrisă de învăţătorul Constantin Şerb, trecut la cele veşnice în 1999. Cartea a rămas, a cir­culat, purtând între coperte câteva dezvăluiri despre această faimoasă aşezare sibiană.

Oierii

Îi regăsim în vechi do­cumente de la Arhi­vele Naţionale, închi­riind munţi în nordul Olteniei. În jurul anului 1700, câţiva oieri şi-au adus turmele deasupra Novaciului, pe culmile prelungi şi bogate în păşuni, plătind ier­bă­ri­tul cu bani peşin, unt şi caş­caval, boierului gor­jean Dositei Brăi­lo­iu. Mai târziu, îi des­co­pe­rim pe poienari în scrip­tele vă­mii Câi­neni, achi­tând ta­xe îna­inte de a merge la ier­nat, în Mun­te­nia. Apoi, în ac­te­le vă­mi­lor de la Du­nă­re, pe unde îşi tre­ceau tur­mele în Im­pe­riul Oto­man, în Do­bro­gea, sau în nord-estul Bul­ga­riei. Bă­­ieţii erau de mici chemaţi la tur­me. Plecau în Bălţile Dunării şi se mai întorceau a­ca­să după mulţi ani, când erau obli­gaţi să fie prezenţi pentru re­cru­ta­re, numită asân­­tare, în graiul local. În cartea învă­ţătorului Cons­tantin Şerb este evocat momentul când un ast­fel de tânăr întors de la târla din Dobro­gea era atât de schimbat, încât mama lui nu l-a mai re­cu­noscut: "Se deschide poarta, iar o mamă în­trea­bă necu­nos­cutul drumeţ:

- Care eşti? Nu-i fi tu, Ioane?

- Eu, mumă, Mitiu, am venit la asân­tare."
Viaţa departe de casă, în pustietatea mun­ţilor şi a câmpurilor nesfârşite, nu era lipsită de primejdii. Nu puţini ciobani, unii chiar în floarea vârstei, au murit loviţi de trăznet, luaţi de ape, împuşcaţi sau din cauza unui accident rutier. Durerea celor vii era îm­blânzită prin puterea poeziilor populare: "Te rog, maică, înc-odată/ Cu toţi fraţii laolaltă/ Să spuneţi oilor mele/ Să-şi pună ciucuri de jele". Sat mare de oieri, Poiana Sibiului are o ver­siune proprie a Mioriţei, dar e atât de diferită de balada culeasă de Alecu Russo în Soveja! În primul rând, cei care îi pun gând rău cio­banului sunt tot poienari, "...toţi verişori/din nouă surori". Oaia năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului planul celorlalţi, iar decizia lui e de o simplitate uluitoare: "Luă bâta la spinare/ Şi fluierul la subţioară/ Şi-apucă pe drum la vale". Asta au făcut mulţi poienari, atunci când condiţiile de viaţă nu le-au mai fost favorabile: au apucat pe drum la vale. Mulţi dintre ei nu şi-au tăiat însă rădăcinile. Toată agoniseala de o viaţă au cheltuit-o pentru a ri­dica în sat case mari şi trainice. Mulţi i-au invi­diat, fără să-i înţeleagă. De ce o casă atât de mare, dacă sunt tot pe drumuri şi nu prea apucă să o lo­cuiască? Explicaţia e simplă: casa era dovada că nu au umblat degeaba departe de sat. Spiritul con­cu­­ren­ţial, mai viu decât în al­te părţi, i-a îndem­nat să arate proba, iar o casă ri­dicată din munca lân­gă turme sau din negoţ era convingătoare pen­tru toată comu­nitatea. Pe un ast­fel de pro­prie­tar, nimeni nu-l mai pu­tea suspecta că a umblat terchea-ber­chea prin lu­me.

Meseriaşii şi negustorii

Cojocari, croi­tori, ciz­mari, fierari, dul­gheri, tâm­plari, cu­re­lari, opin­cari, pictori de icoane pe sticlă... Mai toate meseriile necesare unui sat de oieri erau practicate odinioară la Poiana Sibiului. Numărul me­se­ria­şilor a tot cres­cut. Interesant es­te că relaţiile din­tre oieri şi me­se­riaşi nu au fost chiar armo­nioa­se, deşi aveau ne­voie unii de alţii şi aparţineau ace­loraşi neamuri. Ce­­le două caste pro­fesionale se dis­preţuiau reci­proc. Oierii erau mândri, fiindcă trăiau din plin duritatea vieţii în mijlocul naturii şi al străinilor, în timp ce meseriaşii nu riscau nimic, lucrând sub acoperişul atelierului lor. Pe de altă par­te, meseriaşii câştigau banii mai uşor, fără pri­mej­dii, şi cunoşteau mai bine viaţa orăşenească, fiindcă mergeau des să se aprovizioneze cu materii pri­me sau chiar să cunoască atelierele mari din Si­biu. Un oier se opunea ca fiica lui să se mărite cu un meseriaş. Segregarea a mers atât de departe, încât, în 1929, au fost înfiinţate două pavilioane pentru joc: "Oierii îşi fac pavilion lângă cârciuma lui Şufană, iar meseriaşii joacă la comunala lui Vlad. La început, nu erau lăsaţi la joc oierii la meseriaşi şi invers, dar mai târziu, fetele mergeau acolo unde erau feciori mai mulţi". Produsele atelierelor erau vândute pe piaţa locală, cu ocazia marelui târg din luna septembrie, dar şi în oraşele din Transilvania şi Muntenia. Meşteşugarii se trans­formau uşor în negustori şi erau des întâlniţi în Sla­tina, Craiova sau Târgu Jiu, unde aveau magazine proprii. Chiar şi unii oieri au renunţat să mai poarte grija turmei şi s-au apucat de comerţ. Într-un tabel sunt nominalizaţi nu mai puţin de 98 de comer­ci­anţi şi întreprinzători din Poiana Sibiului. De pildă, un Dumitru Simion era proprietar de autobuze în Târgu Jiu. Tot proprietar de autobuze era şi Ioan Şu­fană, dar în Turda. Oieri, meşteşugari sau co­mer­cianţi, poienarii au ţinut pasul cu vremurile, în­temeind chiar în satul lor veritabile instituţii mo­derne: Uniunea Oierilor, cu membri din toată ţara, Reu­niunea meseriaşilor şi negustorilor, Banca Mielul, Banca Mărgineana, Banca Păstorul.

Intelectualii şi artiştii

Opţiunile profesionale ale tinerilor erau li­mitate, decise de cele mai multe ori de părinţi şi de tradiţie. Unii, însă, au rupt cercul strămoşesc şi au încercat să-şi croiască un destin propriu. Bunăoară, Constantin Georgescu (1843-1886), fiu de oier şi de jude al Poienii Sibiului, a fugit de la stână la vârsta de 16 ani şi a pornit pe jos până la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe pictorul Gheorghe Tăttărăscu. Acesta l-a angajat ca ucenic. Constantin a învăţat să picteze, dar nu a reuşit să se perfecţioneze în străinătate, aşa cum făceau mulţi pictori tineri în vremea aceea. A pictat biserici, portrete ale unor personalităţi sibiene, un autoportret şi o copie după Rembrand. A murit de boală, în Poiana Sibiului, la vârsta de 43 de ani. Preotul Nicolae Măniguţiu (1853-1924) a fost absolvent al liceului german din Sibiu şi al seminarului teologic. Din cauza unor articole care denunţau corupţia din rândul liderilor preo­ţimii, a fost suspendat provizoriu din acti­vi­tate, apoi destituit din funcţia de preot. A fost un îm­­pătimit susţinător al unirii românilor ardeleni cu Ţara. Eugeniu Dobrotă (1893-1973), teolog şi me­dic ginecolog, dar şi scriitor fantast, a renunţat la ca­riera universitară şi a trăit toată viaţa în Poiana Si­biului, unde s-a căsătorit cu o slujnică, având îm­preună trei copii. Ioana Postelnicu (1910-2004) pseu­donim al Eugeniei Banu, a frecventat cenaclul Sbu­rătorul, condus de Eugen Lovinescu, şi a publi­cat o serie de romane, cele mai cunoscute fiind Ple­carea Vlaşinilor şi Întoarcerea Vlaşinilor, inspirate de trecutul poienarilor. Nicolae Suciu (1933-2008), profesor de muzică, dar şi compozitor şi ne­obosit culegător de folclor, a condus numeroase coruri, în Sibiu şi în alte aşezări din Mărginime.
Cu timpul, numeroşi poienari nu s-au mai întors în satul lor clădit în Munţii Cindrelului. S-au sta­bi­lit în mai toată ţara, unde şi-au construit alte case şi au deschis afaceri, multe prospere. Sunt gos­po­dării în sat care stau pustii cu anii. Multe dintre obiceiurile străvechi au cam dispărut, sub tăvălugul modernităţii, dar poate tinerii nu au uitat o vorbă din bătrâni: "Dacă întâlneşti un om deştept, atin­ge-l, că poate înveţi ceva, dar dacă întâlneşti un prost, dă-i pace".

Foto: MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN, Colecţia "Ivire din privire" (1)