Comoara din ulceaua de lut
Sub stratul gros de pământ, soții Florescu, pe atunci tineri arheologi, au început să vadă tot mai clar conturul unei case dacice. După toate aparențele, zidurile se prăbușiseră peste interior, mistuite de flăcări. Au dat la o parte cu grijă bucățile de lemn și tencuială arse. Au curățat totul, până a rămas podeaua curată, dar nu au găsit nimic. Și totuși... o parte a podelei avea o mică adâncitură neobișnuită, la câteva palme depărtare de zid. S-au hotărât să desfacă și podeaua, începând chiar cu acea adâncitură ciudată. Imediat, șpaclul s-a lovit de ceva. Mișcările celor doi au devenit mai lente, mai pline de precauție. Au renunțat la șpaclu și au luat periile moi. Strat după strat, din adâncurile pământului, din vatra acelei case milenare, ieșea la suprafață minunea: un vas de ceramică sigilat, lucrat de mână, din pastă cenușie-brună. L-au scos și l-au pus cu grijă pe mijlocul vetrei. Vasul era plin. L-au desfăcut și au înșirat comoara din el chiar acolo, pe pământul reavăn și negru: obiecte din aur, vechi de mai bine de două mii de ani, au luminat locul cu strălucirea lor! Două frunze din aur, doi colți mari, cu înflorituri, o zăbală de cal. Dar dintre toate, cel mai tare strălucea un animal bizar: un pește din aur de aproape jumătate de metru, cu cap de mistreț și coadă de pasăre! Tinerii arheologi au rămas fără glas privind acel animal fantastic, acel semn venit din lumi demult dispărute, vechi de două milenii.
Descoperirea soților Florescu, făcută în anii '60, este astăzi expusă la Muzeul Național de Istorie din București, și ca replică, la Muzeul de Istorie din Botoșani. Privit de aproape, prin geamul vitrinei, de la o distanță de doar câteva palme, peștele fantastic e ca un miraj. Lumina se schimbă necontenit pe solzii de aur ai trupului, încât ai zice că se mișcă, că este viu și plutește înaintea ta, lăsându-se admirat. Deși capul e fioros, cu rât și colți de mistreț, iar coada de pasăre e bizară, pusă pe-un trup de pește, imaginea "arătării" e clară pentru specialiști: mistrețul este pământul, peștele - apa, coada de pasăre - văzduhul. Aceasta este prima explicație pe care Adrian Florescu a dat-o descoperirii sale. La ce folosea un asemenea obiect? Pentru că în vasul de lut se află o zăbală de cal, se crede că este vorba de podoabele unui harnașament. Dar e posibil și ca peștele de aur să fi împodobit scutul unei căpetenii, colții de aur cei lungi fiind meniți să bage frica în dușmani.
Descoperirea soților Florescu a fost făcută într-o cetate dacică din Moldova, de lângă Botoșani, la Stâncești. Cum așezarea există și astăzi, m-am hotărât să merg să văd locul descoperirii tezaurului, în speranța ca fărâme din trecutul istoric să fi dăinuit în povești.
Așadar, direcția Botoșani!
Cetatea dacilor liberi
Stâncești, satul tezaurului descoperit, se află la câțiva pași de Botoșani, în apropierea meleagurilor eminesciene. E un sat răsfirat pe culmi domoale de dealuri, ascuns printre grădini și livezi nesfârșite. Am lăsat mașina jos, sub o culme, și am pornit la pas prin liniștea nesfârșită a Moldovei din "țara de sus", al cărei peisaj este la fel de domol ca vorba oamenilor. La o căsuță albă, cu ferestre albastre, înconjurate de dantelăria lemnului, am întâlnit-o pe Viorica Onofrei.
- Caut o veche cetate unde s-a descoperit o comoară. Ați auzit de așa ceva pe aici?
- Am auzit! Sigur! Am auzit! Se zice că ar fi mai sus. Or venit acu' câțiva anișori nește domni importanți și or lucrat cu niște săpuțe așe, micutuțe, și or pus tăte câte-or găsât în niște cutii. Și-apăi veneau mașini și le luau și le duceau la muzeu. S-a lucrat acolo și cu tineri din sat. Noi nu știm bine ce-o fost, îi o cetate mare... O rămas numa' spusa că zidul o fo făcut de soldați care au cărat pământul cu căciulile lor. Trudă mare! Îi greu și cu roaba, d'apoi cu niște căciuli! Dacă vreți să vă duceți acolo, o luați spre Fundoaia, pe la crucile drumului, și apoi către Lutoaie, spre capătul satului, și-apăi mai întrebați, dacă ați mai găsi pe careva.
Am pornit în direcția indicată de bătrână. Nu am mai întâlnit pe nimeni, dar am recunoscut "crucile drumului", adică o răspântie unde o potecă o apuca spre capătul satului, după cum am bănuit eu, spre "Fundoaie". Așa m-am trezit dincolo de ultimele case, în fața unui deal ce parcă apăruse de nicăieri. L-am urcat pieptiș, cu greu, fiind destul de abrupt, și numai când am ajuns deasupra, pe coama lui, am înțeles ce era. M-am oprit, nevenindu-mi a crede. Dealul pe care tocmai urcasem era de fapt un zid uriaș, ce înconjura o cetate al cărei capăt nu se vedea! Cetatea de la Stâncești pare mai degrabă un oraș înconjurat de acest zid masiv de apărare, o suprafață de câteva zeci de hectare! Am mers pe zid, ca pe spatele unui balaur învelit cu blană de iarbă, adormit acolo, în jurul cetații, ca un străjer al istoriei. După o distanță destul de mare, am găsit o întrerupere a zidului, cu siguranță locul unde fusese poarta de acces. Am coborât "în interiorul" cetății și am continuat "cercetarea", destul de nedumerit. În fața mea se întindea un teren agricol arat și semănat cu porumb și cu grâu. Nu prea semăna a istorie! M-am dumirit pe loc, când pașii au început să mi se afunde tot mai tare în pământul proaspăt arat: brazdele erau pline de cioburi antice! Pășeam, la propriu, pe bucăți de istorie dacică! Bucăți din vase de lut, cioburi cu însemne străvechi și enigmatice, vârfuri de săgeți zăceau pe pământ, sub picioarele mele. Ceea ce-ar face mândria oricărei țări, a oricărei culturi și a oricărui arheolog, un "document" de vechime neprețuit este la o palmă de Botoșani, un simplu ogor, miriște de păscut oile...
Arheologii Florescu
Domnul Sergiu Manolache este pasionat de istorie, unul dintre oamenii locului care s-a zbătut foarte mult pentru ca moștenirea culturală a zonei să fie pusă la rang înalt, acolo unde merită. Locuiește într-un sat vecin cu Stânceștiul, la Cocorani.
"Nu, nu este nicio greșeală, ceea ce ați văzut este cetatea Stâncești! Din păcate, așa știu autoritățile să se ocupe de o extraordinară moștenire istorică. Nu există nici măcar un indicator sau o plăcuță explicativă... Cetatea Stâncești este cea mai mare cetate dacică din Moldova și una dintre cele mai mari din România - peste 50 de hectare! De fapt, acolo au fost două cetăți și multe locuințe civile, înconjurate toate de acest zid uriaș de pământ, menit să îi apere pe locuitori de invaziile barbarilor ce veneau din est. Până în anii '90, a fost sit arheologic, unde au săpat soții Florescu și unde s-a descoperit celebrul tezaur. După aceea, deși avea importanță arheologică, pământul s-a retrocedat și a devenit ce vedeți acum - teren agricol", îmi spune cu tristețe domnul Manolache.
De zeci de ani, pământurile Stânceștilor nu încetează să scoată la suprafață, din străfundurile sale, bucăți de istorie - cioburi, oale, vestigii ale vechii civilizații dacice. Ca și cum însăși glia Moldovei ar ține să le amintească oamenilor despre trecutul și rădăcinile lor. Domnul Manolache a tot adunat astfel de vestigii, de la sătenii care le descopereau pe câmp. Are "câțiva saci cu istorie", care încă așteaptă să primească de la oficialități o cameră unde să fie expuse, în chip de muzeu local.
Îl întreb ce povești s-au păstrat despre acea civilizație străveche. "Se știe că această mare cetate a Stânceștilor a fost făcută pentru ca dacii să reziste în fața invaziilor dinspre est. Locuințe dacice nu sunt doar acolo, în acel perimetru, ci în toate satele din împrejurimi, inclusiv în satul meu, în Cocorani. Dacii liberi trăiau aici peste tot. Peste tot pământul scoate istoria la suprafață, toate satele de aici sunt așezate pe vechi vetre dacice. Se spune că această cetate nu a fost cucerită niciodată. Ba chiar, văzând că nu poate fi luată, invaziile și-au căutat alte locuri de trecere. De aceea, după un timp, o parte din populația acestei cetăți s-a mutat la loc deschis, pe malul lacului din apropiere, iazul Loiești. Acolo s-au descoperit locuințele unei populații ce se pare că a trăit în pace și liniște. De la ei am moștenit până încoace, târziu, legământul focului veșnic. Satul avea un foc ce trebuia menținut mereu aprins, nu avea voie să se stingă niciodată. Pentru asta era ales cineva din sat, păzitorul focului. Lui i se dădea pământ din partea comunității, însă tot comunitatea îl lucra pentru el. Singura grijă a acestui păzitor era să țină focul veșnic viu. Sub jurământ, nu avea voie să împrumute jar altor sate sau altor comunități, pentru că asta aducea nenorocire. Dacă focul se stingea sau era dat altcuiva, păzitorul focului era condamnat la moarte și executat".
La despărțire, îl întreb pe domnul Manolache ce părere are de acel animal fantastic, din aur, descoperit aici. Mi-a răspuns fără ezitare: "Și acum, ca și atunci, dacă este pace, locurile acestea sunt un paradis, ai tot ce îți dorești, numai să întinzi mâna și să iei din roadele pământului. Poate de aceea făcuseră o reprezentare a lumii - pământ, apă și aer - din aur, pentru că viața lor aici era liniștită, îmbelșugată și strălucitoare".
5% istorie, 95% rușine
Așa cum te poate urmări zile la rând amintirea unei rotunjimi femeiești, tot așa îți pot rămâne în minte, obsedant, detaliile vaselor de Cucuteni, cu rotunjimile, culorile și desenele lor misterioase. În Muzeul de Istorie din Botoșani se află una dintre cele mai impresionante colecții de vase Cucuteni din România! Le priveam hipnotizat și am tresărit, ca trezit dintr-un vis, când, la două bătăi de pleoape, am văzut, brusc, Tezaurul de la Stâncești. Este expus în muzeul din Botoșani, însoțit de explicațiile unor profesioniști. Misterul începea să se lumineze. Domnul Daniel Ciucălău, "stăpânul" locului, mi-a explicat:
"Sigur că cea mai importantă piesă a tezaurului este acest pește cu cap de mistreț și coadă de pasăre... Multă vreme a fos o enigmă, nu s-a știut nici de unde este și nici la ce folosea. Astăzi știm un pic mai mult, pentru că s-au făcut analize moderne. Aurul din care este făcut provine din Anatolia, ceea ce confirmă, într-o bună măsură, originea lui scitică. Sciții, care trăiau în nordul Mării Negre, au fost probabil împinși către Moldova de invaziile sarmate. Așadar, și ei, la rândul lor, au invadat teritoriile dacilor, geți și carpi. Cel mai probabil, acesta este motivul fortificării așezării de la Stâncești, cu trei-patru secole înainte de Hristos, ca să reziste acestor invazii. Ce nu știm este dacă acest tezaur a fost o captură a dacilor de la sciții pe care i-au învins, sau dacă a fost o ofrandă oferită dacilor. După aceea a urmat o perioadă de pace, în care au trăit fără teamă și la loc deschis, pe malul iazului Loiești... Nici măcar ocupația romană nu a ajuns până la ei. Acolo s-au descoperit multe locuințe, cuptoare pentru ceramică... Era o comunitate destul de numeroasă. Toate aceste locuri au fost abandonate în timp... fie pentru că au migrat mai departe, către nordul Europei, fie pentru că s-au organizat în alte structuri".
Așadar, aici, la Stâncești, au trăit dacii liberi, dacii nord-estului românesc, pe care nimeni nu a reușit să îi doboare vreodată... Să fie oare ignoranța și nepăsarea mai devastatoare decât războaiele și timpul? Să fie un ogor cu porumb mai important decât o comoară a istoriei?
"Soții Adrian și Marilena Florescu au fost arheologi extraordinari. Le datorăm mult din ceea ce știm despre această cetate. Însă ei nu au apucat să studieze decât 5% din întreaga suprafață de 55 de hectare", spune muzeograful. Doar 5%! În rest, 95% ignoranță și incultură. O istorie uitată și abandonată, care așteaptă să fie scoasă din brazda plugului, cât încă nu este prea târziu.