Poveşti de toamnă

Există, oare, mărul fermecat?

Probabil că şi în toamna asta, la Brebu, fe­meile stau la poartă duminica, iar din curţi se înalţă miros de frunze ce ard. Şoseaua care taie satul exact prin mijloc se opreşte în zidurile mânăstirii lui Matei Basarab, de unde toaca şi clo­potele nu încetează să-i cheme la rugăciune pe cre­dincioşi. Acum, la vreme de toamnă, pe uliţele fru­moa­sei aşezări pra­hovene trec care cu butoaie mari de borhot, duse la cazanul de ţuică; licoarea magică pe care brebenii o beau la nuntă şi la înmormântare, cu care îşi oblojesc copiii când sunt răciţi sau o dau în dar celor dragi, ca semn de recunoştinţă şi bună­stare.
În această comună, pe care raţele şi gâştele o străbat într-o aliniere perfectă când se-ntorc pe-n-se­­rat de la lac, se află "şcoala din centru", unde cu multă vreme în urmă am fost numită pro­fesoară de educaţie fizică. Mai urmăresc şi acum, cu ochii min­ţii, careul din curte, format de elevi, la în­­ce­pe­rea nou­lui an şcolar. Tânără absolventă venită din Bu­cu­reşti, mă gândeam cu tris­teţe - în vreme ce mi­nu­natul dascăl, pro­fe­sorul Ion Seu­leanu, rostea discursul ofi­cial - că nu mă leagă ni­mic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunoşteam pe ni­meni în sat. Dar fiindcă şi în viaţa unui pro­fesor există un "dar", m-am simţit căl­cată uşor pe picior. Un băieţel blond cu ochii ca­fe­nii mi-a întins, uşor stingherit, un măr roşu, pe care îl ţinea strâns cu de­getele înnegrite de cojile nucilor. "Na!" Oare ştia Ion (aşa îl chema) că gestul lui avea să-mi spul­bere teama şi dorinţa de a fugi la oraş? Exact ca în poveştile copi­lăriei, "mărul fermecat" dăruit de co­pi­laşul acela mi-a deschis drumul către un alt tă­râm. Aveam să rămân mulţi ani de atunci înainte la Brebu, să dansez cu fetele din sat la ser­bări, să le învăţ pe ţărănci ce mişcări de gimnastică trebuie să facă după ce nasc, pentru a rămâne suple şi uşurele...
Vremea a trecut. Peste alţi ani, într-o altă dimi­neaţă frumoasă de toamnă, încercam să aliniez, pe terenul de sport, clasa întâi, abia intrată în "ordinul uniformei", când în faţa şcolii a oprit un camion uriaş. Roţile lui depăşeau statura mea de profesoară cu vechime, iar micuţii mei amuţiseră. Din maşină a coborât un bărbat înalt şi frumos, cu mâini fas­ci­nant de puternice, pe care a izbutit totuşi să le strecoare prin grilajul din gard, întinzându-le către mine. Era Ion, băieţelul de altădată, care îmi schim­base destinul cu un măr fermecat. Avea acum trei copii, casă nouă în sat, muncea la hidrocentrală, la Pal­tinu. Mi-a sărutat mâna cu duioşie şi mult respect. Când mi-am strâns prichindeii din curte şi am pornit cu rân­dul spre vestiare, mâna mea era strânsă ia­răşi, de data asta cu multă înfrigurare, de o mână micuţă şi gingaşă de copil. Un alt Ion aştepta să-l duc şi pe el către viaţă, să-l cresc mare, luminos şi deş­tept. Nu-mi dădusem seama cât de re­pede se schim­bau generaţiile, cu câtă viteză fu­gea timpul şi acolo, la Bre­bu, satul care devenise, între timp casa mea. Me­seria de dascăl mi s-a părut mai frumoasă ca ni­ciodată.
Mi-am încheiat cariera didactică la Liceul Ger­man din Bucureşti, liceu cu tradiţie şi cu pro­fe­sori minunaţi. Ele­vii mei de aici sunt îm­prăş­tiaţi în toată Eu­ro­pa, îi întâlnesc peste tot în drumeţiile me­le. Dar toamna mă întorc întot­dea­una la Brebu. Şcoala este mai modernă acum, oamenii ca­re mi-au marcat ca­rie­ra nu mai sunt sau m-au uitat. Nu­mai lacul din Brebu se află la locul său. Când plec de pe marginea lui, am ochii îm­pă­ienjeniţi de la­crimi. Oare este din cau­za soa­­relui, care străluceşte şi-mi adânceşte cute­le ivi­te sub ochi, sau este amintirea merelor fer­mecate, pe care nu le voi mai primi niciodată în dar?

ADELA M. - Bucureşti


Elegie pentru un sat de munte

De câte ori mă întorc acasă, în satul meu de sub munte, îmi pun în picioare papuci de ierburi şi o iau razna prin amintiri. Acasă... N-am ştiut nicio­dată prea bine dacă locul pe care-l revăd în fiecare an şi spre care mă întorc cu fide­litatea unui cea­sor­nic e cel din această vară sau cel de acum două sau ze­ce veri, căci în sătucul meu de sub picioarele celor mai înalţi munţi din ţară, chiar dacă îl spintecă o mo­dernă şi şer­pui­toare şosea - Trans­fă­gă­răşanul - viaţa se conservă după legi nescrise. Cu fie­care vară care trece, care vine, mă las mân­gâiată de aceleaşi ierburi şi mus­trată plăcut de ace­leaşi ploi. În fracţiuni de secundă, îmi retrăiesc co­pi­lăria, cu dia­fane amintiri: mă întâm­pină dimineţi de cleş­tar, amiezi care ard în aerul adormit şi învăluitoare după-amie­ze. Paşii mei, abia coborâţi din somn, caută în gră­di­na tentaculară urmele de altădată, stropite de roua dimineţii sau de ploile ce vin de după deal şi care cad aici ca nicăieri în lume... Plouă foşnitor, năvalnic, ameţitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori ameninţători de­vin turme de bivoli... Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi, pe munţi, pe pădure, pe lun­că, printre săl­cii şi răchite bă­trâne, lângă care desluşesc o siluetă cândva dragă. Plouă în suflet... Şi cum mai miros şi acum brusturii şi florile gal­bene de la moară! Câte dru­­muri am străbătut, pe niciunul n-am fost atât de tânără ca pe drumul ce străbate lunca! Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foşnet, res­pi­raţia muntelui îm­ple­tită în firul lor!
Am senzaţia, uneori, că aici, acasă, s-a strâns întreg uni­versul. Ori de câte ori mă întorc, deschid larg nu nu­mai poarta satului, ci şi uşa care dă spre viaţa mea. Odată ajunsă aici, plutesc uşor prin­tre mobile vechi, ră­mase de la bunici, aprind lampa matusalemică, împo­do­bită cu ţurţuri lungi, în timp ce nările adulmecă aroma de turtiţe fierbinţi, scoase de mama tocmai atunci din cup­tor. Duşi sunt toţi acum. Numai dulapul a rămas ţintuit într-un colţ, martor tăcut al întâmplărilor de di­nainte şi de acum. El ştie ce a fost şi ce este, în­ţelege de ce revin întruna acasă, de ce încalţ papu­cii de ierburi ca să pot păşi în trecut. Acolo e su­fletul. Nu pot trăi fără el, şi el nu poate trăi fără mine. Dumnezeu a vrut să nu ne des­păr­ţim nicio­dată, să depindem unul de altul, şi amândoi îm­preună de satul acela vegheat de munţi.

VIORICA S. - Făgăraş


Recviem pentru mama

Aceeaşi primăvară acasă mă aduce,
peste icoana mamei aceleaşi lacrimi curg
Iisus Hristos, acelaşi, mai pâlpâie pe cruce,
cămaşa Lui de sânge e cerul la amurg.

Spre casă mă mai poartă aceeaşi primăvară,
viaţa-i doar o boare în pumnul morţii, strâns,...
în urma mea cad aripi de îngeri şi e seară
şi pomii izbucnesc în floare ca în plâns.

De când ai fost plecat pe drumul scris
în cer, ca o sfioasă adiere,
Un Rai cu tine, mamă, mi-e fiecare vis
şi fiecare gând e-o Înviere.

O, maica mea, o, Dumnezeul meu,
vă cer plângând de-a pururea iertare
că nu v-am fost iubit aşa mereu,
Pe ea - în genunchi, pe Tine - la picioare.

O, Dumnezeul meu, o, maica mea,
atâta tristă vină m-apasă uneori
că sufletul să-mi ardă parcă-aş vrea
pe rugul de zăpadă-al unei flori.

ANTON M. - Craiova