Într-un anunţ din presa locală argeşeană am găsit o "chemare" care mi-a atras atenţia imediat: Cultură'n şură. O seară de teatru desfăşurată în curtea unei case ţărăneşti din satul Vâlcele. "Ce idee năstruşnică", mi-am zis şi m-am dus să văd, şi eu, ce fel de teatru se poate juca într-o şură cu paie şi, mai ales, pentru cine? Surpriza a fost mare: în faţa şurii cu pricina aşteptau începerea spectacolului aproape două sute de spectatori veniţi din tot satul, copii, bunici şi părinţi, vizibil bucuroşi de ce urma să se-întâmple. Iar actorii nu erau nici ei adunaţi de pe drumuri, ci erau actori profesionişti, cu state vechi de activitate. Aşa am descoperit trupa "Cultură'n şură", care de mai bine de şase ani dă spectacole doar prin satele româneşti. O fantastică muncă de pionierat cultural, despre care am stat de vorbă cu unul dintre iniţiatorii proiectului, dar şi actriţă în trupă - Florentina Năstase.
La drum, cu teatrul în spate
- Totul a început când încă eram studenţi. A fost o întâlnire cu Victor Olăhuţ şi Flavius Lucăcel şi... ce putea să iasă din întâlnirea dintre o actriţă, un regizor şi un dramaturg, dacă nu un proiect "dramatic"? Aşa s-a născut ideea de a juca la sat, în curţile oamenilor, în spaţii neconvenţionale. Am pornit în 2013, într-un sat din Sălaj. La început, puţini au fost cei care au crezut într-o asemenea idee. "Cum să mergi să joci la ţară? Dar cum să joci în curţile oamenilor? Cum să vină oamenii pe la şurile unuia sau altuia din sat? Nici măcar să nu jucaţi la Căminul Cultural, ca la un spectacol adevărat? Chiar credeţi că pe oamenii de la ţară îi interesează teatrul?", cam asta era atitudinea faţă de ce vroiam noi să facem. Dar cu toate aceste întrebări-barieră, care nu ne încurajau deloc, am zis, totuşi, bine, hai să jucăm o dată, să vedem ce se întâmplă. Şi aşa ne-am trezit în comuna Hida, de lângă Cluj, în curte la "badea Florea a lu Juvrii", cu 300 de oameni veniţi să vadă spectacolul. Acolo a fost prima şură în care am jucat şi-am înţeles pe loc, nu doar că ideea era bună, dar şi că vizibilitatea noastră, ca actori, era pe deplin răsplătită, câtă vreme mesajul artistic ajungea la "popor", la locuitorii satelor, dornici şi ei de cultură. Şi uite aşa am ajuns că am jucat în toată ţara, din Sălaj la Braşov, Alba, Vâlcea, Dâmboviţa, Brăila, Ilfov... Dacă în primul an am jucat într-un singur sat, anul acesta am jucat în 30 de sate.
- Jucaţi tot timpul anului? Şi cum alegeţi satele şi locurile în care jucaţi?
- În principiu, jucăm vara. Anul trecut am făcut un experiment şi am jucat şi pe timp de iarnă, în căminele culturale. Oamenii s-au bucurat, însă atmosfera parcă nu e la fel de plăcută ca vara. Încă de la început, noi ne-am propus să evităm căminele culturale, pentru că încă planează peste ele amintirea din anii comunismului, când ţăranii erau duşi cu forţa să vadă spectacole de propagandă. Am zis să fim mai aproape de oameni, şi la propriu, şi la figurat. Se creează o altă intimitate când joci teatru chiar acasă la ei, în curte, în şură. De aceea ne şi numim Cultură'n şură, pentru că am vrut să fim aproape de oameni, teatrul să nu fie un produs de cultură oficială, ci de artă vie, care face parte din viaţa noastră. Scena pe care am jucat a fost mereu prin ogrăzi - la Elisabeta Costea, zisă Saveta, din Pleşca, la Viorelu Sfătului din Valcău de Jos, la Rodica, fata lu Vasile a lu Şoarece, din Cheud, la Badea Gavriluţă din Plopiş... Câteodată le alegem noi, dar de multe ori ne propun ei, ne invită să jucăm şi în satul lor.
Când se lasă seara
- Cum vă alegeţi piesele?
- Victor Olăhuţ e regizorul şi, de obicei, el alege piesele de teatru pe care le jucăm. Suntem şapte actori în trupă şi avem un repertoriu de patru spectacole pentru sate, şi unul pentru oraş. Primul spectacol a fost cu o piesă scrisă chiar de unul dintre noi, de Flavius Lucăcel, dar jucăm şi Doctor fără voie, de Molière, Experimentul, de Băieşu, Cerere în căsătorie, de Cehov. De obicei, alegem comedii, pentru că asta prinde mai bine la public. Sunt spectacole cam de o oră şi jumătate. Începem de obicei la lăsatul serii, ca să putem aprinde luminile, să fie linişte şi, mai ales, pentru că... jucăm la ţară, şi oamenii trebuie să îşi termine munca. Când joci la sat, trebuie să ţii cont de ora la care se întorc vacile de la păscut, pentru că altfel nu îţi vin spectatorii. Vin vacile, le mulg, mănâncă tot omul, şi abia după aceea putem începe spectacolul. Oricum, ne străduim să facem spectacole cât mai bune şi cred că şi reuşim. Am fost chiar premiaţi, în mai multe festivaluri, cu aceste reprezentaţii.
- Aici, în Argeş, cum aţi ajuns?
- Avem un parteneriat cu reţeaua naţională de biblioteci şi ei au dat anunţ pentru cine vrea să aducă teatrul nostru în sat. Aşa am primit invitaţia, prin doamna Mădălina, bibliotecara din satul Vâlcele. Apoi a venit Victor, regizorul, să vadă satul şi să caute o casă cu şură. Cam aşa facem mereu, cineva merge şi face muncă de recunoaştere în teren, ca să ne alegem un loc bun, care să devină scenă. Unde vedem o curte frumoasă, vorbim cu omul dacă e de acord să îi transformăm ograda în scenă de teatru. Apoi mai venim o dată să punem afişe şi să mai vorbim cu oamenii şi a treia oară venim cu spectacolul. Cam aşa se întâmplă în general şi aşa a fost şi aici, la Vâlcele.
- Crezi că dacă ar fi mai multe evenimente, ca ale voastre, la sate, ar schimba cu ceva mentalitatea localnicilor?
- Cu siguranţă! Am văzut reacţiile oamenilor, de exemplu, în satul Marca, din Sălaj, unde am mers an de an. Poate că la un spectacol nu îţi dai seama de impactul teatrului asupra oamenilor, dar când îi vezi că vin în fiecare an, curioşi şi bucuroşi de spectacole, înţelegi imediat că s-a întâmplat ceva în sens bun. I-ai pus pe gânduri şi i-ai făcut să se bucure. E ceva!
- Dar pentru voi, ca artişti profesionişti, ce înseamnă să jucaţi teatru prin satele României? Este un compromis?
- Nici vorbă de compromis! Povestea asta, cu oamenii de la ţară care sunt mai puţin educaţi este o prejudecată! Sigur, poate că sunt mai puţin instruiţi, însă asta nu are nicio legătură cu perceperea actului artistic, pentru că ceea ce contează este inteligenţa emoţională. Poţi să ai doar patru clase, dar să înţelegi foarte bine ce se întâmplă pe scena din faţa ta. După cum vedeţi, zilele acestea, poţi avea elite politice care vorbesc agramat, deşi sunt în cele mai înalte funcţii. Deci, statutul social sau locul nu au o importanţă reală. Şi nu în ultimul rând, la ţară trăiesc şi foarte mulţi intelectuali, care - fie au plecat din marile oraşe pentru linişte, fie au ales, pur şi simplu, să trăiască mai aproape de natură, oameni foarte interesaţi şi foarte dornici să vadă un spectacol de teatru.
- Aţi căutat şi prin oraşe şuri?
- Da, am jucat în Muzeul Satului, în Bucureşti, şi la Baia Mare. Am avut un public foarte numeros, mulţi au venit să vadă cum se poate juca o piesă de teatru într-o şură. Însă astea sunt excepţii, preferăm să mergem în sate, acolo unde accesul la teatru este mai dificil.
Altă Românie decât la televizor
- Ce fel de Românie aţi descoperit prin aceste turnee la ţară?
- Eu nu am avut prejudecăţi faţă de viaţa la sat. Însă ce am descoperit a fost peste aşteptările noastre! În Dâmboviţa, de exemplu, am fost în sate care arată efectiv ca Elveţia - de la gazon pe marginea drumului, la case, civilizaţie şi nivel de trai! La fel în Argeş, Vâlcea sau Suceava. România aceea care nu apare la televizor, se dezvoltă fantastic. Oamenii nu mai aşteaptă îndrumări de la centru. Într-un sat de lângă Piteşti sunt câteva familii cu preocupări extraordinare - sunt toţi intelectuali, ingineri sau foşti ofiţeri de armată, unii sunt alpinişti, umblă prin Nepal, sau sunt pasionaţi de artă... oameni absolut minunaţi! România reală şi profundă nu seamănă deloc cu ceea ce vedem la televizor, ţara noastră este total diferită faţă de imaginea strâmbă şi deformată pe care o are micul ecran. Ne-am dat seama ce puţin cunoaştem România... Sunt sate superbe şi oameni minunaţi! Trist cu adevărat este că în multe sate, toţi tinerii sunt plecaţi la muncă în străinătate. De exemplu, într-o familie erau plecaţi toţi cei trei copii - doi în Franţa şi unul în Germania. Şi părinţii le trimiteau mâncare ca pe vremuri, în pachete puse pe microbuz. Le trimit în străinătate pachete cu slănină, brânză, varză murată... Ce dor pe oamenii plecaţi, şi ce tristeţe pe cei rămaşi!
- Cum vi se pare nivelul cultural la sate?
- Din păcate, la sate nu se întâmplă nimic, deşi oamenii îşi doresc. Unii oameni ne spun că noi suntem primii artişti care au ajuns în satul lor, de la revoluţie! Deci sunt sate în care nu au mai fost niciun fel de activităţi culturale de 30 de ani! Totul pare concentrat pe oraşele mari, unde sunt sute de festivaluri. Trebuie neapărat schimbat ceva din acest punct de vedere. E adevărat că sunt foarte mulţi bătrâni la ţară, dar asta nu înseamnă că nu merită adusă cultura şi aproape de ei, pentru că omul are nevoie de valori până în ultima clipă. România pierde enorm că nu-şi apleacă urechea spre sate, sunt oameni foarte valoroşi la ţară, pe care nimeni nu îi ascultă şi nu îi preţuieşte cum ar trebui. Ţăranii au gust, au un simţ înnăscut pentru frumos şi sunt oameni foarte harnici. Deci avem multe de învăţat de la ei.
- Cu banii cum vă descurcaţi? Cum reuşiţi să faceţi un astfel de proiect costisitor, mai ales că intrarea este liberă?
- În fiecare an, cam din ianuarie, ne punem pe scris proiecte şi trimitem către toate liniile de finanţare pe care le cunoaştem, în speranţa că vom obţine banii necesari. Trebuie spus că aceste spectacole sunt gratuite, oamenii care vin aici nu plătesc bilet. Cei de la Kaufland, de exemplu, ne-au finanţat trei proiecte până acum, prin programul lor, Stare de bine. Anul acesta, este prima oară când am obţinut finanţare şi de la Ministerul Culturii, deşi am depus şi înainte solicitări, an de an, din 2014. Cu finanţarea lor putem merge să jucăm teatru în 9 sate. Apoi sunt şi foarte multe firme care ne-au descoperit şi cred în ideea noastră şi ne sprijină foarte mult financiar - cei de la Prutul, Michelin şi alţii.
- Există mai multe, toate pline de o emoţie imensă. Aşa, pe loc, îmi vine în minte satul Cheiu, din Sălaj. Acolo nu văzuseră niciodată un spectacol de teatru. La început, nu ştiau cum se face, ar fi vrut să se urce pe scenă să joace şi ei. Asta a fost în primul an. În al doilea an, deja ne aşteptau şi se formaseră grupuri de câte 20 de copii, care vroiau să meargă cu Victor prin sat, să cheme lumea la teatru. Există şi zone foarte sărace, de exemplu într-o comunitate de romi, de lângă Rupea, unde trăiau într-o sărăcie groaznică. Acolo, aproape două sute de copii şi familiile lor trăiesc în nişte bordeie improvizate, cu o singură ţeavă de apă, undeva într-o margine. Nu îmi dau seama cum supravieţuiesc acei oameni şi cum fac să treacă iarna... Au venit la spectacolul nostru, au privit piesa uimiţi şi... erau atât de frumoşi! La sfârşit, copiii au plecat noaptea, pe uliţele acelei mahalale, spre un vârf de deal, recitând bucăţi din spectacolul nostru! Îşi dădeau unii altora replici din spectacol şi încercau să joace şi ei, aşa cum văzuseră pe scenă. După astfel de întâmplări, trăieşti cu speranţa că poate măcar într-un suflet ai pus o sămânţă de bunătate şi frumos, ce va da roade cândva.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
