"Întâi şi întâi a fost dorinţa de frumos. Aşa s-a născut pasiunea mea pentru flori. Ea s-a aprins şi mai tare când am început să observ seminţele cum încolţesc, bulbii cum sparg pământul, şi mi s-a părut că e fascinant câtă putere pot să aibă nişte firişoare de plante atât de mărunte. Asta mă inspiră fantastic: orice mi s-ar întâmpla, ştiu că pot să o iau şi eu de la capăt şi să merg mai departe, asemenea plantelor".
"Am învăţat de la flori să cred în viaţă şi în viitor"
- Şi tu, cu familia ta, la fel ca şi mine, ai lăsat în urmă oraşul, haosul urban, betoanele şi asfaltul, pentru a te muta în natură şi la aer curat. Îţi prieşte viaţa la ţară?
- Iniţial, eu nu m-am mutat la ţară din dragoste de natură, ci din nevoie. Rămăsesem fără apă caldă şi căldură la bloc, în prag de iarnă, şi am zis stop! Vreau să fiu stăpână pe casa mea. Apoi am realizat că natura, liniştea mă relaxează, mă încarcă, îmi dau puteri. Dacă vii obosit şi agitat de la serviciu, după opt ore de muncă solicitantă, plus stresul care vine la pachet cu ea, plus încă o oră de şofat şi slalom în trafic, odată ajunsă acasă, mi-am dat seama cât de tare mă relaxează şi mă încarcă apropierea de flori.
- Ai început timid, cu două tufănele, două jardiniere cu panseluţe şi flori de piatră, şi uşor-uşor, anotimp după anotimp, relaţia ta cu florile s-a transformat în pasiune.
- Da, am ajuns să iubesc florile! Sunt nişte fiinţe nevorbitoare care, prin oblăduirea ta îşi găsesc împlinirea, pot să zic. Îţi dau în schimb foarte multă energie şi te inspiră. Uite, o plantă azi poate fi bolnavă şi mâine îşi revine miraculos. Alta poate să moară, dar se naşte un lăstar nou. Şi, de fapt, îţi dai seama că totul e trecător în viaţă, că tot ce e rău trece şi vin lucruri noi, bune, proaspete, sănătoase. Numai să ai răbdare să observi. Şi să ai încredere în forţa vieţii. Florile te inspiră să mergi mai departe, să trăieşti, ai o aşteptare de la viitor. Pentru că ai pus bulbii de cu toamnă, abia aştepţi să vină primăvara să vezi cum încolţesc, eşti nerăbdător să vezi cum înfloresc şi înfrunzesc toate cele, pentru ca apoi să culegi... bucurie de flori, de culori, de forme, de parfum... Cumva, ai tot timpul ceva anticipativ, îmbucurător.
Dumnezeul ierbii
- Era cam sfârşit de iulie când ne-am mutat aici, la Mogoşoaia, şi prima plantă de care m-am îngrijit a fost iedera, pe care am căţărat-o pe gard, la intrare. Sper să umple gardul până ies eu la pensie. Apoi au venit trandafirii, apoi iarba... Cred că am semănat până acum de patru ori iarbă, şi mi se pare fascinant să vezi cum tu pui o sămânţă în pământ şi locul înverzeşte, încet-încet. Întâmplarea asta te face să te simţi ca un mic Dumnezeu.
- Cum ai ştiut ce e de făcut pentru fiecare plantă? Ai avut sfătuitori? Ai citit? Unde le găseşti?
- Când am venit în Mogoşoaia, nu ştiam de unde să-mi iau flori. Dar într-o zi am avut treabă la Buftea, şi întâmplător, am descoperit pe marginea drumului două sere şi o adevărată expoziţie cu flori de sezon la vânzare. Sunt flori superbe, la preţuri rezonabile, şi în loc să îngraş o corporaţie, hrănesc un om care are o mică afacere de familie. Sera este a unei doamne super drăguţe, care întotdeauna îţi dă explicaţii şi sfaturi, care întotdeauna îţi dă cadou câteva plante în plus şi, sincer, mă duc acolo şi pentru că e o adevărată terapie prin culoare. Când primăvara intri în serele alea pline de petunii şi zambile sau în serele pline de tufănele, toamna, e o nebunie. Mă duc uneori doar să mă bucur. Iar tanti Drăguţa, că aşa o cheamă, e o inspiraţie pentru mine şi ca om. E o femeie destul de în vârstă, care are şi ea problemele ei, dar care, pur şi simplu, munceşte de drag şi se vede că îi face plăcere când îi admiri pasiunea. Ea m-a învăţat multe lucruri.
În rest, am citit, am căutat filme şi tutoriale care să mă înveţe ce să fac. Am urmărit, de exemplu, un întreg serial al unui nene britanic, pasionat de creşterea trandafirilor agăţători, care doar cu asta se ocupă. Am învăţat foarte mult de la el: cum se leagă trandafirii, cum se tund, cum se tratează cu îngrăşământ ca să înflorească uniform şi de 3-4 ori pe an. E fascinant să înveţi mereu câte ceva nou!
- Văd că ai subscris şi la acţiuni ecologiste de reciclare, compostare, şi chiar perma-cultură. Cum procedezi?
- Compostarea a venit din nevoie. Dacă la început puteam arunca iarba peste gard, pe un teren cu meri sălbăticiţi, acum, că peste gard e curtea altcuiva, nu mai putem face la fel. Aşa că am găsit soluţia lăzilor de compostare, şi acolo vărsăm toate resturile organice din casă, coji de fructe sau legume, frunze, iarbă tăiată, tulpini de flori, buruieni şi rădăcini smulse... tot ce e biodegradabil, deci, se întoarce în natură. Vom pune compostul pe paturile de roşii la toamnă, ca să îngrăşăm pământul.
Roşiile uriaşe
- Cred că e al patrulea an când mâncăm roşii din grădina noastră. Prima dată am pus aşa, ca să văd ce se întâmplă, şi au ieşit nişte roşii imense. Anul ăsta am studiat conceptul de perma-cultură, soţul meu a amenajat nişte lăzi mari, fără fund, umplute cu pământ, unde am plantat roşii, busuioc şi crăiţe. Astfel, tomata e ferită de dăunători, busuiocul alungă păduchii, iar crăiţele sunt frumoase şi atrag limacşii, care nu mai mănâncă frunzele de tomate. Am reuşit să creez un ecosistem şi să scap de viermi şi limacşi, datorită plantelor aromatice. Cum ziceam, busuiocul e un insecticid natural, plus că accentuează gustul roşiilor. Citesc acum o carte foarte interesantă şi vreau să încerc la anul ce am descoperit: că dacă foloseşti unelte de grădinărit din cupru, teoretic, nu ar mai trebui să vină limacşii să-ţi distrugă plantaţia. Cuprul e respingător pentru ei. Iar la anul, vreau să pun şi fasole verde şi aş mai încerca şi cu nişte plante medicinale. Acum, de distracţie pentru Andrei, băiatul meu care e mare iubitor de natură, de pietre, insecte şi animale, am plantat tărtăcuţe şi pepeni, poate mâncăm până la sfârşitul verii. Mai am leuştean, mentă, echinacea şi salvie, cu care vreau să afum la toamnă. Mai am o plantă pe care o las să se înmulţească, se cheamă limba-oii sau pătlagină şi e foarte bună. Acum vreo doi ani, am ajuns cu Andru la doctor, că s-a trezit cu o umflătură uriaşă pe picior. Îl pişcase un păianjen. Doctorul mi-a dat o cremă cu cortizon, cu care nu prea am fost de acord, aşa că i-am pus o frunză de limba-oii pe umflătura de păianjen şi în două zile nu mai avea nimic.
- Văd că iei în serios grădinăritul, Irina. Efectul lui nu se vede doar pe roşiile din curte, ci şi în zâmbetul care nu-ţi dispare niciodată de pe obraz.
- Da, toate astea îmi fac bine şi îmi aduc aminte, cumva, de copilărie. Când eram mică, am trăit vreo doi ani la ţară, la Blaj, la mătuşa mea. Reveneam acolo în fiecare vacanţă. Ea era grădinăreasă şefă. Tot ce mâncam era din grădina ei şi, cumva, de atunci îmi plăcea să umblu desculţă prin grădină, să ud straturile cu stopitoarea, să culeg cireşe şi vişine, să mănânc diverse legume direct de pe vrej... Deşi sunt atâţia ani de atunci, şi acum, de fiecare dată când copilesc roşiile, îmi aduc aminte de mătuşa mea, pe care chiar am pierdut-o anul trecut. Cumva, grădinăritul e ca o legătură cu ea, cu zilele frumoase de vară, cu copilăria.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
