Uncheaşul Gheorghe şi busuiocul

Ţin minte şi acum că în spatele casei vechi era un cireş înalt, care făcea cireşe mari, "albăuţe".

Cele mai de jos crengi ale lui se lăsau până la fereastra pe care mătuşa Florica putea să vadă "drumul ţării", acela pe care plecau feciorii ei în lume şi pe care se întorceau cu carele pline, încărcate de bucate aduse de la câmp. Lângă cireş erau straturile de flori, pline de crăiţe, albăs­trele, margarete, salvii cu frunze alungite, înecate într-o mare de busuioc cu flori albe, roz, vineţii. De-acolo pornea parfumul acela misterios, care ajungea până la casa noastră, aflată ceva mai în vale. Dincolo de straturile de ceapă şi usturoi, se întindea o holdă de fasole şi de porumb şi mai de­parte de ele, era o livadă mare de nuci.
Când o vedeau pe Florica apărând des la fe­reastră, vecinele ei ştiau că-şi aşteaptă iar vreun fecior plecat. Ea privea cu atenţie capătul drumului ce se pierdea printre dealuri, ca o panglică aruncată la întâmplare. Cum stătea nemişcată, de departe părea că e o "cadră", o icoa­nă agăţată în crengile cireşului. Avea părul acoperit de năframa legată la spate, mâinile strânse peste piept, ca şi cum ar fi vrut să-şi oprească oftatul întemniţat sub hainele cenuşii. Aşa o ţin minte eu pe mătuşa Florica, ve­cina noastră, plutind oarecum prin­tre crengile cireşului.

Poveşti adevărate

Uncheaşul Gheorghe stă pe scaun înaintea mea. Este singurul fecior ră­mas în viaţă al mătuşii Flo­rica. A venit să mă vadă, auzind că am ajuns la casa părintească, după o absenţă îndelungată. A venit el, care are aproape nouăzeci de ani, sprijinit în bas­ton, călcând cu grijă mare, ca să nu alunece pe iar­ba încărcată de rouă. De cum l-am văzut, am ştiut că dimineaţa de sfârşit de iulie va fi un dar nepre­ţuit. Uncheaşul povesteşte minunat, şi amintirile lui sunt urme ale unei lumi ce-a dispărut. Poartă cu el povestea familiei mari, din care se trage, familie puternică, de oameni gospodari, pe care războiul, stăpânirea ungurească din 1940 până în 44, şi tot ceea ce a urmat, nu au putut să-i scoată din credinţa în Dumnezeu şi în puterea sfântă a muncii.
"Am avut nouă fraţi. Am fost 5 fete şi 5 băieţi la părinţi. Pe vremuri, aşa erau toate familiile aici la noi, cu mulţi prunci, pentru că pruncii aduc bucu­rie şi bogăţie la casa omului, nu altceva. N-am fost o familie bogată, am fost mai degrabă tru­ditori din greu. Ni se spunea că suntem "bo­co­tani", că avem pământuri multe şi gospo­dărie mare, dar toate astea însemnau muncă de dimi­neaţă şi până seara, zi de zi, an de an. Toţi, toţi am muncit de când ne-am săltat din cârpe, de când am ieşit din pene, cum se spune, adică de când am în­ceput a pricepe lumea. Aşa am învăţat de la pă­rinţi.
Primul dintre noi a fost Ion, bărbat fain, cel mai gospodar, el m-o învăţat multe prin gospodărie, ţâu minte că am căpătat odată de la el o curea de cin­ghiteu (clopoţel) peste spate, când am greşit. Am încărcat o găleată de cartofi prea mult şi n-am mai putut-o ridica apoi. «Gân­deşte cu un pas îna­inte», mi-a zis el, după ce m-a plesnit, dacă vrei să-ţi fie uşoare munca şi viaţa. «Judecă, nu fi bolovan!». A murit săracu' tânăr, la 22 de ani, s-a îmbolnăvit de inimă în armată. Apoi o fost Roza, apoi Aurel, bun meşter pietrar. S-a îmbolnăvit de silicoză. Când s-o cedat Ardealul, în '40, era arti­lerist, s-au retras trupele române, şi o săptămână el a fost tot pe cal, l-a prins ploa­ia şi-a răcit. De-acolo i s-a tras moartea. Ăsta o fost al doilea pe care l-o îngropat mama. Pe Reghina, cea mai mândră dintre surori, n-o putut-o salva nimeni. Ea s-o stins pe pi­cioare, de supărare. Lumea o zis c-o fost blăstă­mată de-o babă rea, dar adevărul a fost că ea a suferit mult lângă bărbatul ei, care era tare prost. Al patrulea pe care l-o în­gropat mama o fost Goabi, băiat cuminte şi ruşinos ca o fată mare. S-a dus cu caii la târg şi când s-a întors, a făcut popas în Şurdeşti, la cooperativă, unde şi-a scos me­rin­dea şi-a mâncat. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat aco­lo, cei care au fost martori n-au vrut să poves­tească, a fost o sfadă, ceva între oameni, Goabi a fost împins şi a căzut, a dat cu capul de o piatră şi a murit pe loc. Patru prunci a în­gropat mama şi de-aceea o umblat până la sfâr­şit, cât o mai trăit, îm­brăcată numai în sur şi ne­gru. Acuma, din toţi câţi am fost, am ră­mas numai eu. Când mă roagă nepoţii şi strănepoţii să le spun po­veşti, le po­vestesc întâm­plări din viaţa mea şi lor li se par faine rău, dar mie nu, că le-am trăit".

Tinereţe, munci şi zile

Cât a fost tânăr, uncheaşul Gheorghe a lucrat o vreme la mină, la "mina bătrână", cum îi zice el. De patru ori a fost să moară acolo, chiar dacă a fost pri­vi­legiat oare­cum, pentru că a lucrat mai mult ca me­canic de locomotivă, nu direct în abataj. "Când a tre­buit să zidesc un puţ, am lucrat cu scânduri dea­supra capului ca să nu-mi cadă bolovanii în cap. Nu doresc nici duşmanilor mei să lucreze în mină, e cea mai grea probă pentru un bărbat. Să stai ca o cârtiţă oarbă sub pământ nu-i uşor. Să nu vezi soarele, să n-ai cerul deasupra capului. Când ie­şeam din galerie, eram norocos că aveam de lucru şi pe-afară, prin grădină! După ce m-am însurat, mi-am făcut mai întâi casa, am lucrat cărămizile din lut amestecat cu paie, pe care l-am călcat apoi cu caii, până s-a amestecat bine. M-a ajutat ne­vas­ta care era numai o copilă, dar n-am avut ce face, a trebuit să muncim amândoi din greu, ca să ne facem un rost." A făcut de toate uncheaşul, ca să-şi scoată la liman gospodăria şi să-i crească pe cei trei copii cu care a fost binecu­vântat. A tăiat lemne cu circularul, a cărat lemne din pădure cu căruţa, a că­rat piatră, a altoit copaci şi trandafiri, a desţelenit pă­mânturi ca să-şi facă hol­de de grâu, a zidit case, a tencuit bucătării, a făcut fânul, a crescut vaci, porci şi găini. Tot ce-a ieşit din mâna lui a fost temeinic, bine închegat, armonios. "Lângă casă, am făcut grădină şi am pus trandafiri. Am adus din pădure măcieşi sălba­tici pe care i-am altoit cu trandafiri de toate cu­lo­rile. În câţiva ani, grădina era un rai. Pe cât de întunecată viaţă aveam sub pământ, pe-atât de colorată era când ajungeam acasă. Acolo, între flori, simţeam că-mi revin puterile. Mai ales când mă apropiam de stratul de busuioc, parcă-mi trecea orice năcaz, orice supărare."

Crenguţa de busuioc

Când s-a lăsat de fumat, uncheaşul Gheorghe a ţinut în buzunarul cămăşii o ramură de busuioc înflorit. Schimba ramura din două în două zile, pen­tru ca mirosul puternic al florii proaspete să-i alun­ge din cap dorul tutunului. A reuşit, cu voinţă şi cu încăpăţânare. Îi ascult povestea şi observ că sub panglica pălăriei de paie, ce-l apără de soare, e prinsă o crenguţă de busuioc. "De floarea asta nu m-oi despărţi nicicând. Asta-i floarea lui Dum­ne­­zău, de când ne naştem şi până murim e tot lângă noi. La botez, la cununie, la înmormântare, bu­su­io­cul e prezent. Cum să nu-ţi placă s-o porţi? Şi când mi-am împlinit visul cel mare, a fost lângă mine".
Aşezat în faţa mea, uncheaşul îmi spune despre acest vis care l-a ţinut neliniştit multă vreme. Îşi aminteşte cum într-o zi, când a simţit că nu mai poate să-l ducă singur, i-a adunat pe vecinii lui, le-a spus "care-i baiul" şi s-au hotărât atunci toţi să facă o biserică. Au ridicat-o acolo, între casele lor, pe locul unei clopotniţe vechi, care se mişca şi scârţâia de câte ori trăgeau clopotele după mort. "Nu mai era chip s-o vezi aşa rabla­gită, era de ruşinea lumii, şi a­tunci am hotărât lucrul la bi­serica nouă. N-a fost uşor, am lucrat din bugăt şi singur, că eram deja pen­sionar, şi mulţi din cei care au sărit în ajutor erau încă la serviciuri. Am ri­di­cat-o cu mâi­nile noas­tre, câţi­va oa­meni, am aco­pe­rit-o, femeile noas­tre au împodobit-o înă­untru. Când am legat mă­nun­chiul de bu­suioc la coama aco­pe­rişului, în semn că am încheiat lucrarea, am zis că sunt un om fericit. Când s-a ţinut prima slujbă în biserica nouă, am dus de-acasă un buchet mare de busuioc, ca să împodobim altarul. Şi-atuncea am fost fericit, am şi zis că mă poate lua Dumnezău, că mi-am văzut visul împlinit de-a termina bise­rica.
Şi pot să-ţi mai spun ceva, tu fată, eu sunt fericit şi acuma, la anii mei. De multe ori am greşit în viaţă, dar am recunoscut întotdeauna. Ştiu că re­cu­noaş­te­rea de la urmă e cea mai grea, că atunci o plă­teşti cu sufletul. Mă rog la Dumnezeu să-mi ţină fa­milia sănătoasă şi unită, mă rog să aibă toţi oamenii bunăvoinţă unul către altul şi credinţă în Cel de Sus. De la El ne vin toate. Ca să nu uit asta, port me­reu busuiocul ăsta sfinţit cu mine. El îmi adu­ce aminte de multe din viaţa mea, dar şi de faptul că suntem trecători pe pământ, întocmai ca o floare".