Am vizitat - pe neaşteptate - o casă veche, dar foarte vie. Pe neaşteptate, şi pentru mine, şi pentru ea. O casă cu gard de piatră nefinisată şi poartă mică, cu zăvor înţepenit şi devenit inutil. Cu alei tihnite, şerpuind printre ierburi crescute de-a valma, cu buruieni împletindu-se cu tufe stinghere de leuştean şi pelin. O casă cu uşa încuiată, dar având încă o spoială de var şi perdele albe în ferestre.
Am vizitat pe neaşteptate o casă veche, dar foarte vie. Casele vechi nu îmbătrânesc niciodată, de fapt. Peste ele trece doar timpul, mereu grăbit, mereu reînnoindu-se de sub zăpezi plumburii şi dintre risipiri de flori de liliac alb. Ele rămân şi privesc cu răbdare cum prezentul se îndepărtează de ele, apoi şi de el însuşi, mereu pierzându-şi rostul în căutare de rosturi noi. Cândva, casele vechi au fost, şi ele, noi. Şi vii. Cu var proaspăt şi ferestre deschise. Cu perdele albe şi cercevele lustruite. Cu papuci pe praguri şi străchinuţe acoperite de ştergare brodate pe masă. Cu sobe călduţe iarna şi ouă înroşite în Joia Mare. Cu cântec de cocoş în zori şi cu râsete de copii în curte.
Casele vechi nu sunt reci. Au căldura potolită a amintirilor ce se sting în neuitare. Încă le luminează răsărituri şi apusuri. Încă le plouă, le ninge, le bate vântul, le însoreşte. Încă există înăuntru şi în afară. Încă ne are pe noi, printre zidurile numai iluzoriu singure. Pe noi care ne-am jucat de atâtea ori prin încăperile mici. Pe noi care am adormit de atâtea ori, mângâind pereţii cu privirea, în timp ce luptam cu somnul pe care nu voiam să îl primim. Încă îi are pe bunicii care le făceau şi le desfăceau pe toate, cu palmele şi cu vorbele lor. Care au plecat într-o zi fără de veste, fără să vrea, fără să încuie uşa, zăvorând-o numai de mântuială, pentru "vreo două ceasuri" Care au plecat fără să plece de fapt. Fiindcă ceaunul e încă pe plită, iar lângă sobiţă mai este un braţ de lemne. E drept că în cănuţa emailată, ultimele picături de apă s-au zvântat de mult, dar uită-te, sub geam, ce mare este leuşteanul, aşteptând ca acuş-acuş să clocotească ciorbiţa.
Casele vechi îşi poartă liniştite poveştile. Mereu aceleaşi. Numai oamenii se schimbă. Cu timpul. Cu viaţa. Poveştile rămân. Numai oamenii vin şi pleacă. Se schimbă. Pleacă unii şi vin alţii. Vin unii şi pleacă alţii. Schimbaţi. Poveştile rămân. Ne petrec din dosul perdelelor albe şi ne întâmpină cu zăvoarele ruginite. Şi ne e dor. Şi plângem. Şi vrem să regăsim paginile lor mereu înmulţite şi, sub colbul timpului, copilul care eram atunci. Vrem să ne regăsim. Să recuperăm vârsta la care viaţa ne iubea, iar noi nu alegeam ce iubim. Primeam doar daruri. Dar... soarta se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, de parcă ar fi singurul joc de pe lume. Şi ne căutăm fără a ne găsi... şi ne regăsim când şi unde nu ne mai căutăm. Prin alte case. Prin alte poveşti. Prin poveştile altora. Pentru că noi suntem, de fapt, alţii. Doar dorul rămâne viu, hăulind prin încăperi şi luându-se la întrecere cu vântul printre ulucile gardurilor. Doar dorul mai netezeşte când şi când perdelele albe de la ferestrele prăfuite. Doar dorul mătură de pe praguri frunzele îngălbenite în toamne lungi şi spulberă fulgii de nea aşternuţi în ierni în care Crăciunul nu mai vine. Doar dorul mai ninge ferestrele cu petale de liliac alb, în primăveri care înroşesc ouă de Paşte în alte case, unde poveştile încă se mai scriu.
SÎNZIANA GHIŢOI