Îi păstram în memorie ca pe zona cu cel mai variat farmec natural de pe întreg teritoriul României. Lucrul acesta mi s-a confirmat, chiar dacă multe s-au schimbat în răstimpul de peste 50 de ani de la prima mea descindere acolo. Acum era a treia... Pe vremea aceea, amatorii de drumeţii parcurgeau potecile cu rucsacurile în spinare, trăgeau la puţinele cabane existente, sau puneau corturile. Maşinile nu ajungeau decât la poalele muntelui, dar erau puţin numeroase pe vremea aceea. Oamenii obişnuiţi ajungeau în Apuseni cu autobuze hârbuite sau cu mocăniţa. Acum s-au făcut drumuri asfaltate până la cele mai multe dintre "obiective". De unde, în multe locuri, un soi de invazie turistică. Din fericire, nu în toate; rămân cotloane la care accesul este mai mult sau mai puţin dificil.
Am tras anul acesta la o mică pensiune, la care am ocupat toate cele patru camere, cu familia mea. Se numea, după locul respectiv, "Valea Morii", şi era situată în cătunul Pleşcuţa, din cunoscuta comună Vidra. Practic, pe o coastă de deal, într-o văgăună. Ultimii doi-trei kilometri erau destul de accidentaţi şi, ca atare, periculoşi pentru pneuri. În afară de vizitarea unor excepţionale obiective turistice din zonă (Gheţarul de la Scărişoara, Groapa Ruginoasa, izbucul de la Valea Morii, Cascada Pişoaia, Dealul cu Melci, Muzeul Avram Iancu, Roşia Montană, Cascada Vârciorog, plaiul de deasupra comunei Horia ş.a.), seara ne plimbam prin cătunul dimprejurul pensiunii.
Într-una din seri, urcând dealul pe un drumeag, am dat peste o gospodărie foarte temeinic alcătuită, bine rânduită, cu acurateţe şi tihnită frumuseţe, lucru puţin uimitor pentru locul acela destul de pierdut şi de accidentat, în care ai fi bănuit oameni mai degrabă săraci. Am intrat în vorbă cu stăpânul, care tocmai traversa drumul de la acareturi spre casă, şi i-am lăudat înfăptuirea. M-a privit în ochi, a zâmbit şi mi-a spus simplu, ca o explicaţie absolută: "Am trudit!". Bătrânul acela, foarte luminos la chip, are 83 de ani şi trudeşte în continuare cât este ziua de lungă, pentru că Dumnezeu îl ţine în putere şi pentru că gospodăria o cere. Făcuse trei ani de armată la Bucureşti, lucrase în construcţii, numai trei ani "la stat", în rest ca particular. Se vedea că era mândru că agonisise totul pe muncă cinstită. După cum mândru era şi că "ridicase", la viaţa lui, trei biserici şi o şcoală!
Am continuat uşorul urcuş şi, tot făcând fotografii, am rămas în urma alaiului nostru. Când să-i ajung din urmă, după câteva minute, i-am găsit în faţa unei case, în jurul unei bătrâne. Drumul mare (care, de fapt, era mic) trecea drept prin ograda femeii. Toţi o priveau şi o ascultau fascinaţi, punându-i felurite întrebări simple, de genul - cum este iarna pe acolo, ce orătănii şi ce animale are etc. Fiecare muşca cu plăcere dintr-un măr roşu ca obrazul de copil pişcat de ger, pe care tocmai îl primiseră. Cineva ţinea deja în mână o pungă cu câteva ouă proaspete de la găinile ei. Cum nu ne venea să plecăm, ne-am aşezat, care pe o bancă, care pe treptele casei. Ne-a întrebat dacă nu vrem un pahar cu ţuică. Bineînţeles că am vrut. În drum spre oiaga cu ţuică, a dat peste un mănunchi de crenguţe cu mure. S-a întors din drum ca să le dea copiilor. De o sfoară, atârna o jucărie de pluş aproape nouă, un dinozaur. Când a văzut că Alma, nepoţica mea de trei ani, se uita hipnotizată la ea, a desprins-o şi i-a dăruit-o imediat. Şi-a adus aminte că tocmai făcuse nişte plăcinte cu brânză de Sfântă Mărie, şi ni le-a adus şi pe acelea. Aluatul era de post, dar blidul cu plăcinte s-a golit imediat. Eram, totuşi, o ceată de nouă hulpavi, de la 3 la 73 de ani. Pe peretele dinspre drum al casei se căţăra, în plăcut desen, un trandafir frumos înflorit. A rupt o crenguţă cu trei flori şi i-a dat-o fiicei mele.
Am aflat că o cheamă Mărioara lui Adrian, că are, ca şi mine, 73 de ani, pe care tocmai îi împlinise. De un an, rămăsese văduvă. Era toată în negru, cum se îmbracă femeile văduve de la ţară, iar negrul acesta făcea să-i apară chipul şi mai luminos decât era. Nu este săracă, dar nici bogătaşă. Are patru copii, trei băieţi şi o fată. Un fecior a rămas lângă ea, acasă, şi o ajută mai mult. Cel mic este în Germania, la lucru. Ceilalţi copii, de la care are şi nepoţi, sunt la Timişoara şi la Oradea. Roboteşte toată ziua, pentru că o gospodărie cere multă strădanie. Are vacă, porc, multe găini... Din când în când, i le mai răreşte vulpea. Nu de mult îi omorâse trei. Când iernile sunt grele, "zăpada suie până la păr". Apa trebuie adusă cu găleţile de la o fântână aflată la aproape o sută de metri. Totul strălucea de ordine şi de curăţenie. Straturile de flori sporeau nota de rai de ţară de demult. Casa-i arată ca nouă, dar de fapt este casa bătrânească, consolidată şi placată cu lambriuri, vopsite în alb, în partea de sus, şi cu ocru în cea de jos. Vecini sunt doar la peste o sută de metri. Are lumină electrică (un stâlp felinar, de iluminat public, este, de altfel, plasat chiar lângă casă), are televizor, are telefon (dar nu totdeauna şi semnal). Când să plecăm, a întrebat dacă să nu ne dea nişte slănină. Slănina este una dintre slăbiciunile mele. Ne-a dat o bucată măricică. Ne-am despărţit cu multă voie bună. Eram bucuros îndeosebi că ai mei au reuşit să mai întâlnească o ţărancă adevărată, ca pe vremuri. Ne gândeam că poate vom reveni în seara următoare, ceea ce nu s-a întâmplat.
Când am ajuns acasă, Ambrozia, altă nepoată a mea, i-a povestit bunicii ei, Maria, care rămăsese acasă, că a întâlnit-o pe Sfânta Duminică.
Omagiind anul acesta satul românesc, Patriarhia noastră l-a dedicat mai ales preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari. Dar, mai presus rămâne Măria Sa Ţăranul român, din care se trag, de fapt, şi acei preoţi, învăţători, primari, precum şi puzderie din intelectualii noştri de elită.
În zilele petrecute în Apuseni, eu şi ai mei am avut norocul să întâlnim două întrupări miraculoase, doi ţărani adevăraţi, în zi de august a Anului Domnului 2019, pe dealurile de la Pleşcuţa. Şi, logic este să gândim că nu vor fi fiind deloc singurii, pe pământul acestei ţări, cu încă multe frumuseţi tăinuite la sânul ei.