Ţăranul şi episcopul
Cândva, demult, un episcop mergea pe un drum de ţară împreună cu un călugăr, grăbindu-se să ajungă la slujba de duminică. Şi cum mergeau ei, văd cum în sfânta zi, un ţăran ara câmpul cu boii. Tare s-a mâniat episcopul de această erezie, iar călugărul, care avea darul clarviziunii, dobândit prin rugăciune şi smerenie, a văzut ţâşnind din episcop un blestem ca o flacără. Dar apoi, minune, flacăra se întoarce, parcă cu o putere şi mai mare, asupra episcopului! Mirat de acest lucru, călugărul îl roagă pe superiorul său să coboare până la acel creştin care păcătuia în zi de duminică, arând câmpul. Coboară ei şi-l întreabă pe plugar cum poate să are câmpul, când ar fi trebuit să fie demult la slujbă, la biserică? Iar acel om răspunde umil: «Eu sunt un om nevoiaş, dar în inima mea îl port mereu pe Dumnezeu. Muncesc acum la câmp, pentru că eu nu am boi şi doar în ziua de duminică îi pot împrumuta. Iar dacă nu aş munci câmpul, cum mi-aş putea hrăni copiii, soţia şi bătrânii mei părinţi? Aşa că muncesc şi duminica, de nevoie, dar mă rog neîncetat, pentru mântuirea sufletului meu». Atunci episcopul şi-a înţeles greşeala şi s-a căit, iar călugărul a înţeles că în faţa lui Dumnezeu sufletul smerit şi dăruit Lui este mai drag decât cel al omului care respectă doar litera şi nu spiritul legii creştine. Iar fiinţa celui care iubeşte pe Dumnezeu şi se purifică prin post, rugăciune şi sacrificiu pentru ceilalţi este de nepătruns pentru forţa blestemului şi a oricărei alte făcături.
Şoc în retur
Această povestire am auzit-o de la un bătrân pustnic din Munţii Neamţului, pe care l-am întâlnit acum aproape doi ani - părintele Nicodim de la Tarcău. Părintele s-a mutat la cele veşnice, la câteva luni după ce mi-a dat această pildă, dar învăţătura sa luminează un aspect foarte important, referitor la magie: orice atac magic, oricât ar fi de puternic, este fulgerător respins şi se întoarce asupra celui care l-a făcut, dacă cel atacat este o fiinţă pură, curată la suflet şi dăruită lui Dumnezeu. Respingerea aceasta a "loviturii" magice se face instantaneu şi ea alcătuieşte celebrul "şoc în retur" de care se tem toţi cei care apelează la magia neagră. De-a lungul timpului, am cunoscut nu puţini oameni care au primit această pedeapsă, care este cu atât mai puternică, cu cât procedeul de magie neagră aplicat este mai "eficient". Cel mai adesea, şocul în retur se manifestă sub forma unei boli grave (foarte frecvent apare paralizia, accidentul vascular, cancerul galopant, forme rare de leucemie, viroze cu manifestări foarte agresive), dar uneori se poate solda şi cu moartea instantanee a celui care a folosit magia neagră. În toate cazurile pe care le-am văzut personal, alături de boala fizică, cei loviţi în retur prezentau şi tulburări psihice, având fel şi fel de simptome caracteristice - ticuri, spasme, pierderi de memorie, tulburări de percepţie etc.
Cel mai important de reţinut este însă faptul că asupra oamenilor foarte curaţi atacurile magice nu pot prinde. De fapt, magia albă românească asta ne învaţă în primul rând: cum să ne "spălăm" sufletul, aşa încât să fim protejaţi de orice influenţă nefastă. Odată ce s-a intrat totuşi sub influenţa unei făcături magice, soluţia cea mai sigură este acelaşi proces de purificare lăuntrică care, gradat, creează o adevărată imunitate la influenţele malefice.
Magia albă
Sunt nenumărate ritualuri de magie neagră, în care un anumit obiect sau vietate (care sunt "legate" de cel atacat, prin ritual ori prin puterea cuvântului) este coborât în mormânt, închis într-un loc tainic, distrus gradat etc., acţiunea aceasta repercutându-se direct şi extrem de nefast asupra celui vizat. Se spune atunci că, pentru a scăpa de făcătură, trebuie ca aceasta să fie distrusă, ceea ce presupune, de exemplu, să fie recuperate obiectele puse în mormânt, să fie găsită vietatea pe care magicianul o ucide sau o chinuie (suferinţa acesteia transmiţându-se asupra celui atacat) etc. Toate aceste căutări, care adeseori pot lua un caracter macabru, sunt însă piste false, deoarece singurul ajutor real poate fi primit direct de la Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii, a unui preot, a îngerilor, a folosirii înţelepte a plantelor ori a obiectelor sfinte etc. De aceea, feluritele ritualuri bizare de "dezlegare", jertfele animale ori chiar atacul direct asupra celui care se bănuie că a iniţiat atacul magic sunt nu doar ineficiente, ci şi foarte dăunătoare pentru că pervertesc şi mai mult sufletul. Vom continua, în cele ce urmează, prezentarea începută în numărul trecut, a mijloacelor de protecţie folosite în magia albă românească, care sunt pe cât de eficiente, pe atât de curate şi binefăcătoare.
Plantele magice
Sunătoarea este una dintre cele mai utilizate plante în magie, deoarece "apără de Necuratul", "uşurează inima grea" şi, mai ales, alungă teama. Proverbul românesc "De ce ţi-e teamă, de aceea nu scapi" are o aplicabilitate perfectă atunci când este vorba de atacuri magice. Odată anulată teama celui care este atacat, blestemul, deochiul ori făcătura nu mai au putere asupra sa. Iarba de sunătoare se ia ca pulbere făcută în piuă (în trecut, era pusă în nişte turte speciale de tărâţe, uscate la soare), de patru ori pe zi, câte o lingură.
Angelica mai este numită şi planta celor 7 îngeri şi există credinţa că florile şi frunzele sale au proprietatea de a atrage protecţia divină asupra celui tratat. Angelica se ia nefiartă (ca pulbere ori ca macerat la rece), pe nemâncate, de 3-4 ori pe zi. În cazul copiilor mici, care se îmbolnăvesc uşor, ori care plâng des, se spune că îngerul lor păzitor s-a îndepărtat de ei şi de aceea li se pune angelică pisată în scăldătoare şi sunt îmbăiaţi de o femeie special aleasă, care a postit şi s-a rugat înainte.
Leuşteanul, iarba creaţă şi odoleanul se consumă pe stomacul gol, împreună cu făină de grâu înmuiată în apă, vreme de câteva ceasuri, fiind o protecţie sigură pentru tineri, faţă de influenţele rele ale ielelor, ale zburătorilor, ale Fetei Pădurii şi ale altor asemenea fiinţe. Înainte de a pleca de acasă pentru mai multe zile, mamele le făceau feciorilor şi fetelor o mâncare cu aceste trei ierburi, ca să-i păzească de influeţele erotice malefice.
Aromatizări şi fumigaţii cu rol de protecţie
Plantele aromate
Plantele aromatice sunt prin excelenţă considerate ca protectoare, spunându-se că mireasma lor este de natură să oprească duhurile rele să se apropie de om. Iată cele mai folosite plante aromatice în magia românească:
Usturoiul - nu se pune doar în amulete, ci se foloseşte şi ca... unsoare. Mai ales de Sfântul Gheorghe şi de Sfântul Andrei, se ung tocurile de la ferestre şi de la uşi cu usturoi, ca să alunge răul şi să nu intre în casă. De asemenea, pentru a nu fi furată mana laptelui de la vaci, se ung uşile grajdului cu usturoi. În Oltenia, se lasă o căpăţână de usturoi pisată la fereastra celui cu făcătură, ca să alunge vrăjile.
Ceapa - este folosită mai ales pentru efectul său lacrimogen (la fel ca şi hreanul). Se spune că odată cu lacrimile, se duce şi răul din suflet, care astfel "se spală". Pentru cei care au "inima grea" (au depresie), se recomandă să inhaleze miros de ceapă, până le dau lacrimile, după care să se roage, pentru că rugăciunea va fi astfel mult mai uşoară şi mai... sinceră.
Pelinul - este considerat (la popoarele slave, mai ales) un "antidemonic" redutabil. Bolnavii de paralizie erau bătuţi cu tulpini înflorite de pelin, până se umplea întreaga încăpere de mirosul amar al acestei plante. În Dolj, printr-un cerc făcut din tulpini proaspete de pelin era trecut de trei ori copilul bolnav de epilepsie - boală care prin excelenţă este considerată ca "făcătura demonilor", care răpesc sufletul celui bolnav în timpul crizelor.
Muşeţelul - se ţine în camera celor deochiaţi, care au accese de furie, depresie ori iritare. Se spune că mirosul de muşeţel curăţă somnul de coşmaruri şi-l ajută pe cel adormit să ajungă în vis în lumea îngerilor, ca să ceară ajutor spre tămăduire. De aceea, se usucă muşeţelul în camera de dormit, se răsfiră înainte de culcare şi se sfărâmă puţin, ca să înmiresmeze camera mai puternic şi să facă somnul lin, dându-i virtuţi tămăduitoare.
Hreanul - este un lacrimogen redutabil, motiv pentru care este folosit pentru cei cu "inima încuiată", care în urma unui atac magic se închid sufleteşte, devin străini de cei dragi. Hreanul ras şi ţinut în apropierea ochilor, la răsăritul şi apusul soarelui, trage lacrimile, care duc cu ele toată supărarea şi tot veninul dinăuntru şi le dau afară. Pentru ca procedeul să aibă eficienţă, cel tratat trebuie să se roage la Dumnezeu ori la Maica Domnului, până simte că-i "vine sufletul la loc", o dată cu lacrimile.
Fumigaţiile
Sunt împrumuate din ritualul creştin ortodox, fumul fiind considerat deopotrivă protector şi purificator al locurilor, al caselor şi al oamenilor.
Tămâia este probabil cel mai răspândit remediu anti-demonic de la noi, expresia "fuge ca dracul de tămâie" fiind bine împământenită în limbajul curent. Se fac tămâieri, adică se pune pe o bucată de fier încins (pe o lingură, un cuţit cu lamă lată etc.) o bucată de tămâie, care va fumega intens. Cu tămâia fumegândă se dă ocol în jurul leagănului copiilor deochiaţi, în camera epilepticilor şi a celor cu coşmaruri, în camera celor posedaţi (cu afecţiuni psihice diverse, explicate cel mai adesea prin posesiunea demoniacă, care îl separă pe cel afectat de propriul suflet), în casele în care se bănuie că umblă spiritele rele, în jurul mormintelor (pentru a îndepărta demonii şi pentru a-l ajuta astfel pe răposat să se înalţe nestingherit la ceruri). În multe locuri din ţară există tradiţia ca în leagănul copiilor să fie puse câteva bucăţele de cărbune de lemn şi de tămâie, pentru a îndepărta invidia, deochiul şi alte asemenea rele.
Răşina - se foloseşte cea de pin şi de brad, cu care se fac fumigaţii la fel ca şi cu tămâia. În satele de munte, se foloseau aceste fumigaţii atunci când casa era atinsă de boală sau de blestem. Se spunea că fumul de răşină îndepărtează demonii şi curăţă inimile oamenilor, aducând dragostea şi împăcarea.
Cărbunele de lemn este un remediu deopotrivă medical şi magic. Din punct de vedere magic, el are o acţiune unică, prin calitatea sa de a absorbi şi neutraliza influenţele malefice. Atunci când deochiul cauza diaree, durere de pântece şi le tăia pofta de mâncare copiilor, numaidecât li se dădeau trei pahare de apă, în care era pusă câte o linguriţă de cărbune de lemn de măr, de cireş ori de tei. La adulţi, cărbunele de lemn era dat pentru "a scoate argintul viu" din oameni. Esenţial era ca imediat ce se simţeau efectele argintului viu (greaţă, tulburări de percepţie, stare de slăbiciune), să se bea trei pahare mari cu apă de izvor, în care se dizolva câte o lingură cu vârf de cărbune medicinal. Acest tratament se repeta şapte zile la rând, fiind valabil pentru orice făcătură sau otrăvire care dădea dureri de pântece, febră, balonare, inapetenţă etc. În Occident, au fost consemnate numeroase vindecări miraculoase ale unor afecţiuni febrile (toxiinfecţii alimentare grave) cu cataplasme cu cărbune medicinal, puse "ca să tragă boala sau otrava dinăuntru". În ciuda explicaţiei lipsite de temei ştiinţific, asemenea cataplasme cu cărbune puse pe abdomen s-au dovedit extrem de eficiente, acolo unde şi cele mai sofisticate medicamente s-au arătat a fi neputincioase.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
