M-am născut într-o familie de oameni săraci. Săraci material, dar bogați spiritual. Am crescut cu disciplina în sânge, iar în suflet, cu dragoste de adevăr, cinste și frică de Dumnezeu. Era perioada când nu se vorbea de Dumnezeu. Nici la școală, nici în reviste, nici la radio. La biserică mergeam foarte rar. Și totuși, în cumințenia mea sufletească, știam că acolo, sus, cineva vede ceea ce fac și mă ocrotește. Eram conștientă că nu face minuni pentru mine, că nu mă voi trezi a doua zi cu haine noi, cu mâncare multă și bună în cămară sau cu un 10 în catalog. Dar Îl rugam cu ochii ridicați spre cer să ne dea sănătate, părinților mei putere de muncă, și mie, minte, ca să pot învăța. Acum, după 30 de ani, Dumnezeu a hotărât să-mi arate că totuși merit și eu o minune. Miracolul rugăciunii s-a produs prin mâna Lui salvatoare, care m-a scos din ghearele morții.
Era în octombrie 2000 și tocmai sărbătorisem majoratul celei mai mari dintre fiicele noastre. Mă pregăteam să plec la serviciu, în tura de noapte, când, ca lovită de un trăsnet, m-am prăbușit înapoi în pat. Totul se învârtea în jurul meu cu o viteză nebună. Am ajuns la baie târându-mă. Șapte zile am vomitat întruna. Nu m-au ajutat nici perfuziile, niciun alt tratament. Nu puteam sta în șezut sau în picioare, nu puteam mânca, vedeam ca prin ceață și vorbeam doar în șoaptă. Aveam tensiunea 6 cu 8 și-mi era tot mai rău. Simptomele erau multe și confuze, încât nu s-a putut preciza un diagnostic. S-au exclus, pe rând, toate presupunerile: nu era nici dischinezie biliară, nici meningită, nici encefalită. După cinci zile, am fost transportată de urgență la Spitalul Județean. În disperarea lui, soțul meu striga după ajutor în toate părțile. Îi auzeam ca prin vis strigătul de durere, dar nu-l mai vedeam, simțeam cum alunec tot mai jos, în niște cutii maronii de lemn, al căror capac se închidea singur, înghițindu-mă. N-aveam putere să mă rog, doar atât gândeam: "Doamne, mor, și nici măcar nu știu de ce!". În cele din urmă, starea mi-a fost stabilizată dar nu puteam să mă ridic, nici măcar cu capul, în sus, pe pernă. Tatăl meu, om la 70 de ani, mă întorcea de pe o parte pe cealaltă. Îmi dădeau ceai cu paiul și mâncare cu lingurița. Dar durerea cea mai mare o vedeam pe chipul soțului meu. Nu plângea de față cu mine, dar plângea afară, plângea acasă, plângea pe străzi. Alerga zilnic de la spital la Catedrală, de acolo, acasă, la fete, de acasă trecea pe la Catedrală și venea din nou la spital. După ce mă spăla cu prosopul și mă schimba de haine, îmi spunea că pleacă să mănânce prin oraș, dar el alerga la biserică, cerând îndurare bunului Dumnezeu. Îmi citea din cărțile de rugăciuni până adormeam, iar de câte ori mă trezeam, el mă veghea cu cartea de rugăciuni în mână, citind. Am fost adusă acasă dar, după o lună, tot nu aveam echilibru și stabilitate. Am ajuns, în cele din urmă, la Timișoara. Aici, în urma examenului RMN, mi s-a pus diagnosticul adevărat: scleroză în plăci. Leziunile demielinizate din substanța albă m-au "secerat" de pe picioare și tot ele m-au făcut din om, o plantă. Nu se cunoaște cauza apariției lor și nici tratamentul. M-am întors acasă cu sufletul îndoit de durere și deznădejde. Dar puterea soțului meu depășea orice imaginație. Începuse serviciul și, mecanic fiind, avea în spate grija a sute de călători. Acasă gătea, spăla, călca. Și totuși, își făcea timp să meargă la biserică și nu era noapte să nu-l aud rugându-se cu tot sufletul și cu lacrimi amare pentru sănătatea mea. Începuseră Sfintele Masluri și nu a lipsit de la nici unul, cât i-a permis serviciul. Mi-aducea fericit și plin de speranță mir și apă sfințită. Acum, când merg din nou pe picioare și o mare minune s-a împlinit, pot spune cu mâna pe inimă care a fost tratamentul meu: rugăciunea. Atât de mult L-a rugat soțul meu pe Dumnezeu să facă o minune, încât miracolul s-a produs: I s-a făcut milă de el și și-a întors fața spre mine, vindecându-mă!
CODRUȚA R. - jud. Hunedoara