Casa dispărută a lui Titu Maiorescu

- Cu greu ne putem imagina astăzi că în locul unde a fost amenajat părculeţul din spatele celebrului bloc Eva din Bucureşti a existat una dintre cele mai vizitate şi cunoscute case din Capitală - casa eminentului intelectual Titu Maiorescu. Dispariţia acelei clădiri se înscrie în istoria dramatică a oraşului, care s-a tot transformat în anumite locuri atât de mult, încât un locuitor de odinioară, nu mai mult de o sută de ani în urmă, nu l-ar mai recunoaşte dacă ar avea ocazia să se mai plimbe pe străzi -

Adversarul "formelor fără fond"

Planul cadastral realizat în 1911 confirmă fără dubiu că fix pe acest loc, la intersecţia fostei străzi Mercur cu strada Nicolae Golescu s-a aflat locuinţa marelui critic literar. Strada Mercur a fost tăiată în două de Bulevardul Magheru, iar aici a rămas un capăt, folosit acum ca loc de parcare. Peste drum, se afla casa diplomatului M. Mitilineu (despre care am scris în F. AS numărul 1374) şi casa lui Nicu Cerkez, din păcate, dispărută şi aceasta.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, în 15 februarie 1840, părinţii săi fiind Ioan Maiorescu, ardelean de prin părţile Blajului, mai exact din comuna Bucerdea Grânoasă (numele său iniţial a fost Trifu, dar a ales numele Maiorescu pentru a-şi arăta înrudirea cu cărturarul Petru Maior), şi Maria, originară din Vălenii de Munte, din neamul Popazu, cu rădăcini balcanice. De la Craiova, familia s-a stabilit la Braşov, apoi la Viena, locuri unde Titu a fost elev, de la pri­mară până la liceu. Itinerariul acesta, pornit din capitala Olteniei, a fost stabilit de opţiu­nile pro­fesionale ale tatălui său, care a fost ba ins­pector şcolar, ba ziarist vienez, ba func­ţionar al Ministerului de Justiţie. Peregrinările de­cise de părinţii săi i-au fost de folos tână­rului stu­dios, fiindcă a reuşit să înveţe la şcoli bune, dar a avut şi ocazia să cunoască realităţi diferite, de la o provincie la alta, de la o ţară la alta. Elev strălucit la Academia Tereziană din capi­tala Imperiului Habsburgic (a absolvit ca şef de promoţie), a fost şi un student pe măsură, reu­şind să obţină o diplomă în litere şi filozofie şi una în drept. În 1862, s-a întors în ţară, în noul stat România, format în urma Unirii din 1859. Fiind o epocă de reforme pe toate pla­nurile, de desprindere de influenţa orientală, un intelectual ca Titu Maiorescu, şcolit în Occident, era omul potrivit la locul potrivit. Numai că Maiorescu nu a fost parti­zanul adoptării necondiţionate a civilizaţiei apu­sene. Dimpotrivă, a militat în cadrul "Ju­nimii", societate culturală înfiinţată la Iaşi, împreună cu alţi câţiva prieteni, pentru înnoiri conforme cu specificul nostru naţional. Altfel, românii vor avea parte în viaţa publică şi pri­vată de "forme fără fond", o formulă memo­rabilă, brevetată chiar de Maiorescu.

O viaţă cu peripeţii

Viaţa lui Maiorescu nu a fost nici pe de­parte una senină, olimpiană, bine articulată, aşa cum erau discursurile sale teoretice sau parla­men­tare, unde ideile se legau mult mai bine decât eve­ni­mentele propriei sale existenţe. A avut parte de pro­cese, inclusiv de imoralitate, dar finalmente a fost achitat. A fost demis de la conducerea unor ins­ti­tu­ţii, destituit pentru scurt timp din învăţământ, dar alteori şi-a dat singur demisia, cum s-a întâm­plat în 1868, când a părăsit Societatea Academică Ro­mâ­nă, deşi se număra printre membrii fondatori. A fost acuzat de plagiat, a dus războaie ideologice cu adversari redutabili, a fost ţinta unor atacuri pu­blice din partea unor scriitori pe care îi ajutase în trecut, cum a fost I. L. Caragiale. Acesta a sus­ţinut în 1892, la Ateneul Român, o conferinţă cu titlul "Gaşte şi gâşte literare", în urma căreia Ma­io­­res­cu a rupt legăturile cu dramaturgul. A divorţat de pri­ma sa soţie, Clara Kremnitz, care se îmbol­nă­vise de cancer la sân (Clara a murit la scurt timp du­pă di­vorţ) şi s-a recăsătorit cu Ana Rosetti, dar nu s-a dat înapoi de la idile trecătoare, fiind poreclit "Mueres­cu". A avut din prima căsătorie o fiică, Li­via, şi un fiu, Liviu, mort la vârsta de trei ani. Cine doreşte să-i cunoască viaţa şi personalitatea are spre lectură În­semnările zilnice, jurnalul său întins din ado­les­cenţă până la sfârşitul vieţii, timp de zeci de ani.

Protectorul marilor noştri clasici

Atent la viaţa literară, în căutarea unor scriitori cu vocaţie, Titu Maiorescu este cel care i-a impus în conştiinţa publicului pe Mihai Eminescu, pe I. L. Caragiale, dar şi pe Ion Creangă, scriind despre ei şi promovându-i cu garanţia numelui său. La fi­nalul articolului "Mihai Eminescu şi poeziile sale", publicat imediat după moartea poetului, criticul a susţinut că "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vest­mân­tului cugetării româneşti". Nu numai cuvinte elogioase a avut criticul pentru poet: l-a ajutat şi fi­nanciar, mai ales când a fost internat în urma de­clan­şării bolii care avea să-i aducă sfârşitul. Poetul a venit de multe ori în casa care s-a aflat aici, aproa­pe de Piaţa Amzei. Potrivit unei plăci come­mo­rative, ar fi citit aici poemul "Luceafărul". Dra­ma­turgul I. L. Caragiale a fost la rândul său, de­se­ori, în casa lui Maiorescu, fiind adus prima oară chiar de bunul său prieten Eminescu. În 1885, Ma­iorescu a publicat un mic studiu literar intitulat "Comediile d-lui I. L. Caragiale", care sunt "plan­te adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi". Mai târziu, în 1892, prietenia dintre cei doi se va nărui, după ce dramaturgul l-a acuzat că a falsificat po­eziile lui Eminescu, cu ocazia publicării textelor în volum. Abia în 1908, I. L. Caragiale, stabilit deja la Ber­lin, a încercat printr-o scrisoare spăşită să reia legătura cu fostul său binefăcător, care i-a răspuns, dar vremurile de altădată nu s-au mai întors.

O casă rămasă numai în fotografii

Maiorescu a fost tipul de intelectual pu­ternic implicat în viaţa cetăţii. A fost parla­men­tar (din partea Partidului Conservator), minis­tru, şi chiar prim-ministru. Discursurile sale, formulate în termenii cei mai civilizaţi, erau in­comode, dacă nu chiar nimicitoare pentru adversari, mulţi din­tre ei lipsiţi de calităţile in­telectuale şi de eru­diţia lui Maiorescu. S-a re­tras din viaţa politică în 1914, anul izbucnirii în Europa a Primului Război Mondial. Omul po­litic conser­vator, fidel orientării sale filo-ger­mane, a pledat pentru men­ţinerea neutra­li­tăţii. În august 1916, avea să vadă, însă, armata română trecând peste Carpaţi în Transilvania, în urma înţelegerii secrete avute de Ionel Bră­tianu cu şefii Antantei. Maiorescu a murit un an mai târziu, în iunie 1917, la vârsta de 77 de ani. Casa din strada Mercur a rezistat până după 1950, fiind însă puternic avariată de cu­tre­murul din 1940. A căzut victimă, împreună cu alte clădiri vechi, lucrărilor de sistematizare desfăşurate în zona bulevardului Magheru, în perioada comunistă. Imaginea casei este de regăsit în fotografii şi desene păstrate în colec­ţiile unor instituţii publice sau în colecţii per­sonale. Un junimist, Iancu Cerkez, descria ast­fel interiorul casei: "Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, având un bi­rou de stejar la mijloc, şi salonul de alături, foar­te mobilat şi ornat cu câteva busturi - Schopen­hauer, Poe, Venus din Milo. (...) Din­tr-un salonaş, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniţă plină de ver­dea­ţă şi boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineaţa. Prânzurile şi serile la acest savant şi eminent bărbat al ţării sunt printre cele mai agreabile amintiri ale mele". (Dr. Alexandru Popescu, Casele Bucureştilor, în Ziarul Financiar). Casa lui Titu Maiorescu a dis­pă­rut, dar opera lui critică şi literară continuă să fie studiată şi astăzi. Nici locatarul, nici locuinţa sa nu mai sunt pe acest pământ, dar cărţile sunt de găsit în mai toate bibliotecile.