Adversarul "formelor fără fond"
Planul cadastral realizat în 1911 confirmă fără dubiu că fix pe acest loc, la intersecţia fostei străzi Mercur cu strada Nicolae Golescu s-a aflat locuinţa marelui critic literar. Strada Mercur a fost tăiată în două de Bulevardul Magheru, iar aici a rămas un capăt, folosit acum ca loc de parcare. Peste drum, se afla casa diplomatului M. Mitilineu (despre care am scris în F. AS numărul 1374) şi casa lui Nicu Cerkez, din păcate, dispărută şi aceasta.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, în 15 februarie 1840, părinţii săi fiind Ioan Maiorescu, ardelean de prin părţile Blajului, mai exact din comuna Bucerdea Grânoasă (numele său iniţial a fost Trifu, dar a ales numele Maiorescu pentru a-şi arăta înrudirea cu cărturarul Petru Maior), şi Maria, originară din Vălenii de Munte, din neamul Popazu, cu rădăcini balcanice. De la Craiova, familia s-a stabilit la Braşov, apoi la Viena, locuri unde Titu a fost elev, de la primară până la liceu. Itinerariul acesta, pornit din capitala Olteniei, a fost stabilit de opţiunile profesionale ale tatălui său, care a fost ba inspector şcolar, ba ziarist vienez, ba funcţionar al Ministerului de Justiţie. Peregrinările decise de părinţii săi i-au fost de folos tânărului studios, fiindcă a reuşit să înveţe la şcoli bune, dar a avut şi ocazia să cunoască realităţi diferite, de la o provincie la alta, de la o ţară la alta. Elev strălucit la Academia Tereziană din capitala Imperiului Habsburgic (a absolvit ca şef de promoţie), a fost şi un student pe măsură, reuşind să obţină o diplomă în litere şi filozofie şi una în drept. În 1862, s-a întors în ţară, în noul stat România, format în urma Unirii din 1859. Fiind o epocă de reforme pe toate planurile, de desprindere de influenţa orientală, un intelectual ca Titu Maiorescu, şcolit în Occident, era omul potrivit la locul potrivit. Numai că Maiorescu nu a fost partizanul adoptării necondiţionate a civilizaţiei apusene. Dimpotrivă, a militat în cadrul "Junimii", societate culturală înfiinţată la Iaşi, împreună cu alţi câţiva prieteni, pentru înnoiri conforme cu specificul nostru naţional. Altfel, românii vor avea parte în viaţa publică şi privată de "forme fără fond", o formulă memorabilă, brevetată chiar de Maiorescu.
O viaţă cu peripeţii
Viaţa lui Maiorescu nu a fost nici pe departe una senină, olimpiană, bine articulată, aşa cum erau discursurile sale teoretice sau parlamentare, unde ideile se legau mult mai bine decât evenimentele propriei sale existenţe. A avut parte de procese, inclusiv de imoralitate, dar finalmente a fost achitat. A fost demis de la conducerea unor instituţii, destituit pentru scurt timp din învăţământ, dar alteori şi-a dat singur demisia, cum s-a întâmplat în 1868, când a părăsit Societatea Academică Română, deşi se număra printre membrii fondatori. A fost acuzat de plagiat, a dus războaie ideologice cu adversari redutabili, a fost ţinta unor atacuri publice din partea unor scriitori pe care îi ajutase în trecut, cum a fost I. L. Caragiale. Acesta a susţinut în 1892, la Ateneul Român, o conferinţă cu titlul "Gaşte şi gâşte literare", în urma căreia Maiorescu a rupt legăturile cu dramaturgul. A divorţat de prima sa soţie, Clara Kremnitz, care se îmbolnăvise de cancer la sân (Clara a murit la scurt timp după divorţ) şi s-a recăsătorit cu Ana Rosetti, dar nu s-a dat înapoi de la idile trecătoare, fiind poreclit "Muerescu". A avut din prima căsătorie o fiică, Livia, şi un fiu, Liviu, mort la vârsta de trei ani. Cine doreşte să-i cunoască viaţa şi personalitatea are spre lectură Însemnările zilnice, jurnalul său întins din adolescenţă până la sfârşitul vieţii, timp de zeci de ani.
Protectorul marilor noştri clasici
Atent la viaţa literară, în căutarea unor scriitori cu vocaţie, Titu Maiorescu este cel care i-a impus în conştiinţa publicului pe Mihai Eminescu, pe I. L. Caragiale, dar şi pe Ion Creangă, scriind despre ei şi promovându-i cu garanţia numelui său. La finalul articolului "Mihai Eminescu şi poeziile sale", publicat imediat după moartea poetului, criticul a susţinut că "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti". Nu numai cuvinte elogioase a avut criticul pentru poet: l-a ajutat şi financiar, mai ales când a fost internat în urma declanşării bolii care avea să-i aducă sfârşitul. Poetul a venit de multe ori în casa care s-a aflat aici, aproape de Piaţa Amzei. Potrivit unei plăci comemorative, ar fi citit aici poemul "Luceafărul". Dramaturgul I. L. Caragiale a fost la rândul său, deseori, în casa lui Maiorescu, fiind adus prima oară chiar de bunul său prieten Eminescu. În 1885, Maiorescu a publicat un mic studiu literar intitulat "Comediile d-lui I. L. Caragiale", care sunt "plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi". Mai târziu, în 1892, prietenia dintre cei doi se va nărui, după ce dramaturgul l-a acuzat că a falsificat poeziile lui Eminescu, cu ocazia publicării textelor în volum. Abia în 1908, I. L. Caragiale, stabilit deja la Berlin, a încercat printr-o scrisoare spăşită să reia legătura cu fostul său binefăcător, care i-a răspuns, dar vremurile de altădată nu s-au mai întors.
O casă rămasă numai în fotografii