Adversarul "formelor fără fond"
Planul cadastral realizat în 1911 confirmă fără dubiu că fix pe acest loc, la intersecția fostei străzi Mercur cu strada Nicolae Golescu s-a aflat locuința marelui critic literar. Strada Mercur a fost tăiată în două de Bulevardul Magheru, iar aici a rămas un capăt, folosit acum ca loc de parcare. Peste drum, se afla casa diplomatului M. Mitilineu (despre care am scris în F. AS numărul 1374) și casa lui Nicu Cerkez, din păcate, dispărută și aceasta.
Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, în 15 februarie 1840, părinții săi fiind Ioan Maiorescu, ardelean de prin părțile Blajului, mai exact din comuna Bucerdea Grânoasă (numele său inițial a fost Trifu, dar a ales numele Maiorescu pentru a-și arăta înrudirea cu cărturarul Petru Maior), și Maria, originară din Vălenii de Munte, din neamul Popazu, cu rădăcini balcanice. De la Craiova, familia s-a stabilit la Brașov, apoi la Viena, locuri unde Titu a fost elev, de la primară până la liceu. Itinerariul acesta, pornit din capitala Olteniei, a fost stabilit de opțiunile profesionale ale tatălui său, care a fost ba inspector școlar, ba ziarist vienez, ba funcționar al Ministerului de Justiție. Peregrinările decise de părinții săi i-au fost de folos tânărului studios, fiindcă a reușit să învețe la școli bune, dar a avut și ocazia să cunoască realități diferite, de la o provincie la alta, de la o țară la alta. Elev strălucit la Academia Tereziană din capitala Imperiului Habsburgic (a absolvit ca șef de promoție), a fost și un student pe măsură, reușind să obțină o diplomă în litere și filozofie și una în drept. În 1862, s-a întors în țară, în noul stat România, format în urma Unirii din 1859. Fiind o epocă de reforme pe toate planurile, de desprindere de influența orientală, un intelectual ca Titu Maiorescu, școlit în Occident, era omul potrivit la locul potrivit. Numai că Maiorescu nu a fost partizanul adoptării necondiționate a civilizației apusene. Dimpotrivă, a militat în cadrul "Junimii", societate culturală înființată la Iași, împreună cu alți câțiva prieteni, pentru înnoiri conforme cu specificul nostru național. Altfel, românii vor avea parte în viața publică și privată de "forme fără fond", o formulă memorabilă, brevetată chiar de Maiorescu.
O viață cu peripeții
Viața lui Maiorescu nu a fost nici pe departe una senină, olimpiană, bine articulată, așa cum erau discursurile sale teoretice sau parlamentare, unde ideile se legau mult mai bine decât evenimentele propriei sale existențe. A avut parte de procese, inclusiv de imoralitate, dar finalmente a fost achitat. A fost demis de la conducerea unor instituții, destituit pentru scurt timp din învățământ, dar alteori și-a dat singur demisia, cum s-a întâmplat în 1868, când a părăsit Societatea Academică Română, deși se număra printre membrii fondatori. A fost acuzat de plagiat, a dus războaie ideologice cu adversari redutabili, a fost ținta unor atacuri publice din partea unor scriitori pe care îi ajutase în trecut, cum a fost I. L. Caragiale. Acesta a susținut în 1892, la Ateneul Român, o conferință cu titlul "Gaște și gâște literare", în urma căreia Maiorescu a rupt legăturile cu dramaturgul. A divorțat de prima sa soție, Clara Kremnitz, care se îmbolnăvise de cancer la sân (Clara a murit la scurt timp după divorț) și s-a recăsătorit cu Ana Rosetti, dar nu s-a dat înapoi de la idile trecătoare, fiind poreclit "Muerescu". A avut din prima căsătorie o fiică, Livia, și un fiu, Liviu, mort la vârsta de trei ani. Cine dorește să-i cunoască viața și personalitatea are spre lectură Însemnările zilnice, jurnalul său întins din adolescență până la sfârșitul vieții, timp de zeci de ani.
Protectorul marilor noștri clasici
Atent la viața literară, în căutarea unor scriitori cu vocație, Titu Maiorescu este cel care i-a impus în conștiința publicului pe Mihai Eminescu, pe I. L. Caragiale, dar și pe Ion Creangă, scriind despre ei și promovându-i cu garanția numelui său. La finalul articolului "Mihai Eminescu și poeziile sale", publicat imediat după moartea poetului, criticul a susținut că "Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești". Nu numai cuvinte elogioase a avut criticul pentru poet: l-a ajutat și financiar, mai ales când a fost internat în urma declanșării bolii care avea să-i aducă sfârșitul. Poetul a venit de multe ori în casa care s-a aflat aici, aproape de Piața Amzei. Potrivit unei plăci comemorative, ar fi citit aici poemul "Luceafărul". Dramaturgul I. L. Caragiale a fost la rândul său, deseori, în casa lui Maiorescu, fiind adus prima oară chiar de bunul său prieten Eminescu. În 1885, Maiorescu a publicat un mic studiu literar intitulat "Comediile d-lui I. L. Caragiale", care sunt "plante adevărate, fie tufiș, fie fire de iarbă, și dacă au viața lor organică, vor avea și puterea de a trăi". Mai târziu, în 1892, prietenia dintre cei doi se va nărui, după ce dramaturgul l-a acuzat că a falsificat poeziile lui Eminescu, cu ocazia publicării textelor în volum. Abia în 1908, I. L. Caragiale, stabilit deja la Berlin, a încercat printr-o scrisoare spășită să reia legătura cu fostul său binefăcător, care i-a răspuns, dar vremurile de altădată nu s-au mai întors.
O casă rămasă numai în fotografii
Maiorescu a fost tipul de intelectual puternic implicat în viața cetății. A fost parlamentar (din partea Partidului Conservator), ministru, și chiar prim-ministru. Discursurile sale, formulate în termenii cei mai civilizați, erau incomode, dacă nu chiar nimicitoare pentru adversari, mulți dintre ei lipsiți de calitățile intelectuale și de erudiția lui Maiorescu. S-a retras din viața politică în 1914, anul izbucnirii în Europa a Primului Război Mondial. Omul politic conservator, fidel orientării sale filo-germane, a pledat pentru menținerea neutralității. În august 1916, avea să vadă, însă, armata română trecând peste Carpați în Transilvania, în urma înțelegerii secrete avute de Ionel Brătianu cu șefii Antantei. Maiorescu a murit un an mai târziu, în iunie 1917, la vârsta de 77 de ani. Casa din strada Mercur a rezistat până după 1950, fiind însă puternic avariată de cutremurul din 1940. A căzut victimă, împreună cu alte clădiri vechi, lucrărilor de sistematizare desfășurate în zona bulevardului Magheru, în perioada comunistă. Imaginea casei este de regăsit în fotografii și desene păstrate în colecțiile unor instituții publice sau în colecții personale. Un junimist, Iancu Cerkez, descria astfel interiorul casei: "Erau deschise camera de lucru, înconjurată de o bibliotecă, având un birou de stejar la mijloc, și salonul de alături, foarte mobilat și ornat cu câteva busturi - Schopenhauer, Poe, Venus din Milo. (...) Dintr-un salonaș, dădeai într-o lojă sau o terasă acoperită, ce da într-o grădiniță plină de verdeață și boschete de trandafiri. Acolo îi plăcea lui Maiorescu să lucreze dimineața. Prânzurile și serile la acest savant și eminent bărbat al țării sunt printre cele mai agreabile amintiri ale mele". (Dr. Alexandru Popescu, Casele Bucureștilor, în Ziarul Financiar). Casa lui Titu Maiorescu a dispărut, dar opera lui critică și literară continuă să fie studiată și astăzi. Nici locatarul, nici locuința sa nu mai sunt pe acest pământ, dar cărțile sunt de găsit în mai toate bibliotecile.