Cuplul din fotografie
"Acum chiar că trebuie să-i spun mamei că am fost la Woodstock", a exclamat Bobby Burkuzzle, când în fotografia de pe coperta legendarului disc al concertului s-a văzut pe ea şi pe prietenul ei, Nick. Devenită emblematică pentru cultura hippie, fotografia îi avea în prim plan pe ei doi, un cuplu înfăşurat într-o pătură ponosită, în zorii zilei de 18 august 1969. 50 de ani mai târziu, cei doi stau mână în mână şi-şi spun povestea unui post de televiziune american. Se cunoscuseră cu trei luni înainte, în orăşelul de provincie în care se născuseră. Fiecare avea 20 de ani, el era student, şi noaptea lucra ca barman, ea lucra într-o bancă. Cei doi au devenit curioşi abia când au apărut anunţuri că traficul e total blocat şi lumea e sfătuită să nu meargă la Woodstock, la festival. Şi-au zis că aşa ceva n-or să mai prindă în viaţa lor şi au pornit. Au lăsat maşina pe marginea drumului când nu s-a mai putut înainta, şi au pornit pe jos, la fel ca mii de alţi tineri ce, pe parcurs, mai abandonau diverse lucruri pe care nu le mai puteau căra. Când au văzut pe jos pătura, şi-au zis că le-ar prinde bine ceva pe care să stea şi au luat-o. (Acum li s-au oferit şi 30.000 de dolari pentru ea, dar ea a fost roasă de vreme şi aruncată.) Când au ajuns la locul festivalului, cei doi nu au putut vedea scena, dar se auzea muzica. "Woodstock-ul nu a fost neapărat despre muzică, ci mai degrabă despre oameni. O masă uriaşă de oameni incitaţi, cu toate simţurile deschise larg. Eram nişte puştani dintr-un mic oraş, ce împărtăşeam sentimentele generaţiei noastre. Ţara fusese divizată, dar războiul din Vietnam ne adusese pe toţi de aceeaşi parte. Am stat acolo, pe bucăţica noastră de pământ, în armonie cu totul din jur. Totul se împărţea, trecea din mână în mână, mâncare, băutură. Uluitor să vezi atâţia oameni la un loc, în condiţii proaste, şi niciun incident violent. Acum, la vârsta asta, ar fi teribil să stai trei zile în câmp, să înduri ploaia, lipsa mâncării, a toaletelor, să nu poţi da un telefon, dar când ai 20 de ani şi eşti îndrăgostit, nu-i nicio problemă". Nick şi Bobby s-au căsătorit doi ani după festival, iar acum au patru nepoţi şi un sfat pentru o căsnicie trainică: "Nu sta supărat! Oamenii nu cresc în acelaşi ritm, aşa că trebuie să fii dispus să-l aştepţi pe celălalt să te prindă din urmă sau să-l ajungi".
"Revoluţia conştiinţelor prin muzică şi iubire"
Woodstock nu a rămas în istorie doar pentru că s-au strâns acolo pentru prima oară, în lunga existenţă a muzicii, o jumătate de milion de oameni, sau pentru că au cântat atâţia muzicieni legendari. Ci şi pentru aura de magie ce a înconjurat festivalul. Cele trei zile au captat esenţa acelei "veri a iubirii", când milioane de tineri credeau cu tărie că pot schimba lumea, pot opri războaiele şi pot trăi în armonie. Un vis repede şi amar încheiat, însă atunci, la mijlocul lui august 1969, speranţele s-au întruchipat pe câmpul de lângă orăşelul Bethel, statul american New York. Totul putea să meargă prost, putea să iasă un adevărat dezastru. Organizatorii, tineri de 20 de ani, neexperimentaţi, au strâns cu greu banii, locaţia a trebuit schimbată cu doar o lună înainte de festival, pregătirile au fost făcute pentru maximum 150.000 de spectatori, hrana a ajuns cu greu, aruncată din elicoptere, drogurile se vindeau la liber, o furtună de vară s-a abătut asupra oamenilor... Nimic din toate acestea nu a înfrânt spiritul festivalului, nu a provocat scandaluri, incidente violente. Pe afiş scria "Trei zile de pace, iubire şi muzică", şi aşa a fost. Şeful poliţiei locale a declarat că n-a văzut în toată cariera sa de 24 de ani tineri atât de bine crescuţi. Muzica a fost catalizatorul acestei stări, iar haosul, neprevăzutul au creat momente unice. Pentru că trupa ce trebuia să deschidă festivalul a rămas blocată în trafic, fiind ulterior adusă cu elicopterul, Ritchie Havens a susţinut un recital acustic de trei ore, la capătul căruia, rămas fără cântece şi ovaţionat de public, a improvizat pe loc o piesă ajunsă emblematică pentru cultura hippie, "Freedom". La ora festivalului, nimeni nu auzise de formaţia Santana, ce cânta un stil nou, rock latin. Pentru că înţelesese că va intra pe scenă peste ore bune, Carlos Santana nu a zis "nu" unui drog oferit de un muzician celebru. În autobiografia sa, îşi aminteşte cum pe tot parcursul recitalului, a încercat să ţină în frâu şarpele în care părea că se transformase chitara sa, cum fiecare notă pe care o atingea părea o celulă internă ce pulsează. La finalul reprezentaţiei, Santana repurtase o uriaşă victorie în faţa a sute de mii de oameni. În 1999, invitat să cânte la un concert aniversar, Santana a refuzat când a înţeles că mesajul de la Woodstock dispăruse şi că acum era vorba de transmisii TV şi de reclame. "Festivalul iniţial nu avea nimic de-a face cu vânzarea, cu banii, cu vreo formă de înregimentare. Asta a fost frumuseţea sa, de asta încă se vorbeşte despre el. A fost o formă firească, naturală, de a folosi muzica pentru a arăta lumii că există foarte mulţi aşa-zis ciudaţi, ce vor să-şi facă auzită vocea, vor să oprească războiul, vor libertate. Mulţi dintre cei ce am fost acolo încă mai credem în aceste valori: revoluţia conştiinţelor prin muzică şi iubire".
O picătură de Woodstock, pe scene româneşti
Carlos Santana a cântat la Bucureşti în vara lui 2009. Un alt star lansat de prestaţia remarcabilă de la Woodstock a fost Joe Cocker. Cântăreţ cunoscut doar în pub-urile din oraşul industrial Sheffield, Cocker a dat lovitura la Woodstock cu reinterpretarea piesei Beatles, "With a Little Help from My Friends", cu care a uluit toată suflarea festivalului. Am putut să o auzim şi noi, în vara lui 1994, la concertul dat la Bucureşti pe Stadionul Naţional arhiplin. 11 ani mai târziu, Joe Cocker s-a întors în România, la Cerbul de Aur, iar apoi a mai susţinut două concerte la Bucureşti.
"Visul a durat doar trei zile"
De câteva ori s-a încercat reeditarea în formă aniversară a festivalului Woodstock, dar fiecare ediţie a arătat că spiritul originar nu mai poate fi atins. Anul acesta, pe 31 iulie, după multe ştiri contradictorii, s-a anunţat anularea unui mare concert aniversar, şi poate-i mai bine aşa. Aniversarea a fost marcată printr-o serie de expoziţii şi albume de fotografie, prilej de depănare a amintirilor celor ce le-au realizat. Unul dintre ei, Elliot Landy, povesteşte despre sentimentul de siguranţă, că totul va fi bine, indiferent de ceea ce se va întâmpla, un sentiment nefiresc atunci când te afli într-o asemenea mulţime de oameni. "Ne simţeam cu toţii departe de griji, de responsabilităţi, liberi să gândim aşa cum credem noi, nu aşa cum ni se impusese, ceea ce era un sentiment extraordinar. Eram izolaţi acolo, fără a putea pleca undeva, înconjuraţi de un câmp energetic. Jumătate de milion de oameni conectaţi la aceeaşi vibraţie, iată un sentiment plăcut".