Cine a citit cele două cărţi precedente de memorialistică ale graficienei - "Gustul, mirosul, amintirea" (Humanitas, 2013) şi "Mai de ieri, mai de departe"... (Humanitas, 2015) - cu siguranţă şi-o va dori şi pe aceasta. Amintirile ei, scrise cu vervă, au capacitatea de a sesiza frumosul din natură şi oameni, cu hazul lui cu tot, de a găsi şi împărtăşi bucurie, de a o inventa atunci când împrejurări potrivnice o umbresc. Cu o poftă sănătoasă de viaţă, jucăuşă, îndemânatică şi creativă până şi în domenii practice, de la gătit şi aranjat ospeţe pentru prieteni la bricolat, devotată familiei şi profesiei sale, Anamaria Smigelschi îşi retrăieşte în scris momente biografice semnificative, schiţează portrete şi reconstituie ambianţe care interferează cu istoria epocii 1947-1989, a copilăriei şi tinereţii. O epocă nu tocmai benefică familiei sale de intelectuali, plină de greutăţi şi nedreptăţi (cum a fost pentru majoritatea familiilor din ţara noastră instaurarea şi apoi consolidarea dictaturii comuniste) la care clanul autoarei rezistă admirabil prin iubirea ce îi leagă pe membrii lui, prin ingeniozitate şi altruism. Ca şi în "prozeliţele" din "Gustul, mirosul, amintirea", şi aici amintirile sunt fragmentare, axate în special pe câte un personaj - rude, artişti cunoscuţi, oameni de tot felul care i-au trecut prin viaţă, marcând-o. "În toţi aceşti zeci de ani, prin gara mea au trecut sute de călători (...) Dacă mă străduiesc pot povesti fel de fel de chestii despre ei, în marea lor majoritate plecaţi fără întoarcere". Deşi povestitoarea e o fire duioasă, care iubeşte animalele şi copiii (cărţile ei ilustrate pentru copii au încântat câteva generaţii), textele nu sunt deloc însiropate sentimental, au o directeţe şi o năstruşnicie adolescentină, din care ies la iveală uneori şi gheruţele ironiei bârfitoare, ca un condiment în plus. Se citesc cu plăcerea cu care au fost scrise secvenţele cu boemii ce frecventau atelierul soţului ei, pictorul Ion (Alin) Gheorghiu - Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Petre Stoica, actorul Ionescu Gion, cele despre Nina Cassian, despre Lucian Pintilie, despre "foştime", "figuri bucureştene ale României normale", ieşite din închisori în 1964.
Împreună cu evocări din vacanţele la mare, de la baluri mascate, vernisaje, cu fotografiile şi desenele ce completează povestirile, prozeliţele alcătuiesc un puzzle de toată frumuseţea şi o mărturie subiectivă despre lumea artistică românească din a doua jumătate a secolului XX. Anamaria Smigelschi scrie cu lipici despre lucruri trăite, ştiute prin apropiere, atenuând glumeţ asperităţile atunci când scoate la lumină adevăruri tăioase. Astfel, textul mai amplu "Neveste de artişti" atinge, cu exemple din preajmă, un subiect pe nedrept ignorat - al femeilor ce şi-au sacrificat din iubire propria carieră pentru a scuti de orice griji, a crea un mediu confortabil soţului pictor sau scriitor, adesea capricios şi infidel, dar devenit dependent de soţia secretară, manager, menajeră, colaboratoare din umbră. "După cât de frecvente sunt mariajele durabile, chiar pe viaţă, în arta plastică românească, ai putea crede că, odată cu jurământul de fidelitate matrimonială, logodnicele fac şi un legământ de dedicaţie totală pentru arta soţului". E şi cazul propriei căsnicii cu Alin Gheorghiu, de a cărui posteritate continuă să se ocupe. "Trecătorii" Aneimaria se urmăresc uşor şi cu zâmbet de simpatie, ca tot ce a scris ea. Totuşi cartea aceasta ar fi avut nevoie de un redactor mai atent, care să elimine unele repetiţii şi să corecteze scăpările ("Revizorul", piesa lui Cehov!") sau numele scrise greşit.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
