Cuplul din fotografie
"Acum chiar că trebuie să-i spun mamei că am fost la Woodstock", a exclamat Bobby Burkuzzle, când în fotografia de pe coperta legendarului disc al concertului s-a văzut pe ea și pe prietenul ei, Nick. Devenită emblematică pentru cultura hippie, fotografia îi avea în prim plan pe ei doi, un cuplu înfășurat într-o pătură ponosită, în zorii zilei de 18 august 1969. 50 de ani mai târziu, cei doi stau mână în mână și-și spun povestea unui post de televiziune american. Se cunoscuseră cu trei luni înainte, în orășelul de provincie în care se născuseră. Fiecare avea 20 de ani, el era student, și noaptea lucra ca barman, ea lucra într-o bancă. Cei doi au devenit curioși abia când au apărut anunțuri că traficul e total blocat și lumea e sfătuită să nu meargă la Woodstock, la festival. Și-au zis că așa ceva n-or să mai prindă în viața lor și au pornit. Au lăsat mașina pe marginea drumului când nu s-a mai putut înainta, și au pornit pe jos, la fel ca mii de alți tineri ce, pe parcurs, mai abandonau diverse lucruri pe care nu le mai puteau căra. Când au văzut pe jos pătura, și-au zis că le-ar prinde bine ceva pe care să stea și au luat-o. (Acum li s-au oferit și 30.000 de dolari pentru ea, dar ea a fost roasă de vreme și aruncată.) Când au ajuns la locul festivalului, cei doi nu au putut vedea scena, dar se auzea muzica. "Woodstock-ul nu a fost neapărat despre muzică, ci mai degrabă despre oameni. O masă uriașă de oameni incitați, cu toate simțurile deschise larg. Eram niște puștani dintr-un mic oraș, ce împărtășeam sentimentele generației noastre. Țara fusese divizată, dar războiul din Vietnam ne adusese pe toți de aceeași parte. Am stat acolo, pe bucățica noastră de pământ, în armonie cu totul din jur. Totul se împărțea, trecea din mână în mână, mâncare, băutură. Uluitor să vezi atâția oameni la un loc, în condiții proaste, și niciun incident violent. Acum, la vârsta asta, ar fi teribil să stai trei zile în câmp, să înduri ploaia, lipsa mâncării, a toaletelor, să nu poți da un telefon, dar când ai 20 de ani și ești îndrăgostit, nu-i nicio problemă". Nick și Bobby s-au căsătorit doi ani după festival, iar acum au patru nepoți și un sfat pentru o căsnicie trainică: "Nu sta supărat! Oamenii nu cresc în același ritm, așa că trebuie să fii dispus să-l aștepți pe celălalt să te prindă din urmă sau să-l ajungi".
"Revoluția conștiințelor prin muzică și iubire"
Woodstock nu a rămas în istorie doar pentru că s-au strâns acolo pentru prima oară, în lunga existență a muzicii, o jumătate de milion de oameni, sau pentru că au cântat atâția muzicieni legendari. Ci și pentru aura de magie ce a înconjurat festivalul. Cele trei zile au captat esența acelei "veri a iubirii", când milioane de tineri credeau cu tărie că pot schimba lumea, pot opri războaiele și pot trăi în armonie. Un vis repede și amar încheiat, însă atunci, la mijlocul lui august 1969, speranțele s-au întruchipat pe câmpul de lângă orășelul Bethel, statul american New York. Totul putea să meargă prost, putea să iasă un adevărat dezastru. Organizatorii, tineri de 20 de ani, neexperimentați, au strâns cu greu banii, locația a trebuit schimbată cu doar o lună înainte de festival, pregătirile au fost făcute pentru maximum 150.000 de spectatori, hrana a ajuns cu greu, aruncată din elicoptere, drogurile se vindeau la liber, o furtună de vară s-a abătut asupra oamenilor... Nimic din toate acestea nu a înfrânt spiritul festivalului, nu a provocat scandaluri, incidente violente. Pe afiș scria "Trei zile de pace, iubire și muzică", și așa a fost. Șeful poliției locale a declarat că n-a văzut în toată cariera sa de 24 de ani tineri atât de bine crescuți. Muzica a fost catalizatorul acestei stări, iar haosul, neprevăzutul au creat momente unice. Pentru că trupa ce trebuia să deschidă festivalul a rămas blocată în trafic, fiind ulterior adusă cu elicopterul, Ritchie Havens a susținut un recital acustic de trei ore, la capătul căruia, rămas fără cântece și ovaționat de public, a improvizat pe loc o piesă ajunsă emblematică pentru cultura hippie, "Freedom". La ora festivalului, nimeni nu auzise de formația Santana, ce cânta un stil nou, rock latin. Pentru că înțelesese că va intra pe scenă peste ore bune, Carlos Santana nu a zis "nu" unui drog oferit de un muzician celebru. În autobiografia sa, își amintește cum pe tot parcursul recitalului, a încercat să țină în frâu șarpele în care părea că se transformase chitara sa, cum fiecare notă pe care o atingea părea o celulă internă ce pulsează. La finalul reprezentației, Santana repurtase o uriașă victorie în fața a sute de mii de oameni. În 1999, invitat să cânte la un concert aniversar, Santana a refuzat când a înțeles că mesajul de la Woodstock dispăruse și că acum era vorba de transmisii TV și de reclame. "Festivalul inițial nu avea nimic de-a face cu vânzarea, cu banii, cu vreo formă de înregimentare. Asta a fost frumusețea sa, de asta încă se vorbește despre el. A fost o formă firească, naturală, de a folosi muzica pentru a arăta lumii că există foarte mulți așa-zis ciudați, ce vor să-și facă auzită vocea, vor să oprească războiul, vor libertate. Mulți dintre cei ce am fost acolo încă mai credem în aceste valori: revoluția conștiințelor prin muzică și iubire".
O picătură de Woodstock, pe scene românești
Carlos Santana a cântat la București în vara lui 2009. Un alt star lansat de prestația remarcabilă de la Woodstock a fost Joe Cocker. Cântăreț cunoscut doar în pub-urile din orașul industrial Sheffield, Cocker a dat lovitura la Woodstock cu reinterpretarea piesei Beatles, "With a Little Help from My Friends", cu care a uluit toată suflarea festivalului. Am putut să o auzim și noi, în vara lui 1994, la concertul dat la București pe Stadionul Național arhiplin. 11 ani mai târziu, Joe Cocker s-a întors în România, la Cerbul de Aur, iar apoi a mai susținut două concerte la București.
"Visul a durat doar trei zile"
De câteva ori s-a încercat reeditarea în formă aniversară a festivalului Woodstock, dar fiecare ediție a arătat că spiritul originar nu mai poate fi atins. Anul acesta, pe 31 iulie, după multe știri contradictorii, s-a anunțat anularea unui mare concert aniversar, și poate-i mai bine așa. Aniversarea a fost marcată printr-o serie de expoziții și albume de fotografie, prilej de depănare a amintirilor celor ce le-au realizat. Unul dintre ei, Elliot Landy, povestește despre sentimentul de siguranță, că totul va fi bine, indiferent de ceea ce se va întâmpla, un sentiment nefiresc atunci când te afli într-o asemenea mulțime de oameni. "Ne simțeam cu toții departe de griji, de responsabilități, liberi să gândim așa cum credem noi, nu așa cum ni se impusese, ceea ce era un sentiment extraordinar. Eram izolați acolo, fără a putea pleca undeva, înconjurați de un câmp energetic. Jumătate de milion de oameni conectați la aceeași vibrație, iată un sentiment plăcut".
Pentru Bary Levine, autor al unor spectaculoase imagini aeriene, mulțimea a fost adevăratul star al festivalului. "Poate că la ei în orășel, fiecare era considerat un ciudat, dar aici, laolaltă, formau o superbă comunitate. Sentimentul de libertate și de apartenență la un grup era palpabil". La 82 de ani, un alt apreciat fotograf dedicat muzicii, Baron Wolman, își amintește: "Când mă uit la fotografiile făcute atunci, văd sute de mii de suflete curate, tineri ce merg împreună în căutarea unui vis împărtășit de toți. Visul lor s-a împlinit. A durat doar trei zile, dar a arătat că, dacă își doresc, oamenii pot trăi împreună în armonie. Din păcate, astăzi, 50 de ani mai târziu, tot mai mulți oameni arată că nu-și doresc acest climat magic, mistic, de pace. Oamenii aleg violența în locul păcii, ura în locul iubirii, chiar și muzica reflectă această atitudine, de lipsă a speranței. Și, pe baza unor motive întemeiate, lucrurile sunt foarte diferite astăzi. Woodstock a arătat lumii întregi cum ar fi putut evolua lucrurile, și pentru asta nu trebuie să uităm acest loc, acel timp, această experiență. Acest vis împlinit, chiar dacă a durat doar trei zile".