Am mai scris aici despre moda de succes a ficţiunilor romaneşti şi a filmelor axate pe celebrităţi din arte, ştiinţe, istorie. Faima unor asemenea personalităţi despre care mai toată lumea ştie, oricât de superficial, câte ceva atrage publicul spre romanele şi filmele artistice inspirate din biografia lor reală. Mai laborios, fiindcă presupune documentare, acest tip de naraţiune cu potenţial de bestseller tentează şi romancieri dintre cei mai buni (primul care îmi vine în minte e Julian Barnes cu "Arthur şi George" sau cu "Zgomotul timpului"). Americana Paula McLain, ea însăşi cu o biografie romanescă - fetiţa abandonată, crescută în instituţii de stat, a ajuns o scriitoare tradusă în 35 de ţări şi care poate trăi confortabil din scris - şi-a câştigat notorietatea, ca să spun aşa, pe spinarea lui Ernest Hemingway sau, mai exact, a nevestelor lui. Romanul care i-a adus Paulei McLain consacrarea internaţională, "Soţia din Paris", tradus tot la Humanitas în 2012, avea ca subiect relaţia dintre tânărul încă necunoscut Hemingway şi Hadley Richardson, devenită prima lui soţie şi mama primului fiu. Era vorba acolo de sărăcie, tinereţe exuberantă, excese în Parisul din "epoca jazzului", despre prietenia cu alţi americani din "generaţia pierdută". Mai mare cu 8 ani decât soţul ei care, după succesul debutului, o neglijează, cuplându-se cu prietena lor, jurnalista mondenă Pauline Pfeiffer şi neputând accepta menajul în trei, Hadley divorţează, iar Ernest se însoară cu Pauline. Romanul pe care vi-l recomand azi e consacrat celei de a treia şi cea mai remarcabilă dintre cele 4 soţii ale scriitorului, Martha Gellhorn, pentru care o părăseşte pe Pauline, cu care avea încă doi fii. Martha a rămas în memoria secolului 20 nu doar ca una din soţiile lui Hemingway ci mai ales ca o femeie de mare curaj, corespondentă de liga întâi, pentru ziare de tiraj, din toate conflictele majore ale secolului, de la Războiul Civil din Spania, la cel ruso-finlandez, chino-japonez, al II-lea Război Mondial în Europa şi până la Vietnam şi Panama (octogenară, încă transmitea corespondenţe de război de la faţa locului).
De fapt, "Hemingway şi cu mine", intitulat în original "Love and Ruin", e un roman de dragoste între doi oameni cu personalităţi accentuate: un scriitor deja celebru (care publicase între altele "Adio arme", "Moarte după-amiază", "Câştigătorul nu ia nimic", "A avea şi a nu avea" şi scria de zor la "Pentru cine bat clopotele") şi o femeie cu totul specială, căreia îi place să trăiască periculos, să fie liberă în opţiunile ei, să informeze întreaga lume despre ce se întâmplă cu fiinţele omeneşti pe câmpurile de luptă, dincolo de politică şi propagandă, să se impună într-o profesie dominată de bărbaţi. Viaţa lor comună în casa din Cuba e minată de neînţelegeri. Ernest, care are nevoie să fie permanent admirat ca scriitor şi ca bărbat, o vrea complet devotată nevoilor lui şi îi reproşează Marthei "egoismul" de a-şi construi propria carieră palpitantă. Iar aceasta, deşi îl iubeşte, nu suportă înlănţuirea. Ceea ce face meseriaş Paula McLain în acest roman e un fel de taxidermie, de împăiere cu imaginaţie a contururilor biografice reale ale celor două personaje principale, în contextul istoric al anilor 1936-1945, cu o simpatie vădită pentru Martha Gellhorn, cu care se identifică.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
