Am mai scris aici despre moda de succes a ficțiunilor romanești și a filmelor axate pe celebrități din arte, științe, istorie. Faima unor asemenea personalități despre care mai toată lumea știe, oricât de superficial, câte ceva atrage publicul spre romanele și filmele artistice inspirate din biografia lor reală. Mai laborios, fiindcă presupune documentare, acest tip de narațiune cu potențial de bestseller tentează și romancieri dintre cei mai buni (primul care îmi vine în minte e Julian Barnes cu "Arthur și George" sau cu "Zgomotul timpului"). Americana Paula McLain, ea însăși cu o biografie romanescă - fetița abandonată, crescută în instituții de stat, a ajuns o scriitoare tradusă în 35 de țări și care poate trăi confortabil din scris - și-a câștigat notorietatea, ca să spun așa, pe spinarea lui Ernest Hemingway sau, mai exact, a nevestelor lui. Romanul care i-a adus Paulei McLain consacrarea internațională, "Soția din Paris", tradus tot la Humanitas în 2012, avea ca subiect relația dintre tânărul încă necunoscut Hemingway și Hadley Richardson, devenită prima lui soție și mama primului fiu. Era vorba acolo de sărăcie, tinerețe exuberantă, excese în Parisul din "epoca jazzului", despre prietenia cu alți americani din "generația pierdută". Mai mare cu 8 ani decât soțul ei care, după succesul debutului, o neglijează, cuplându-se cu prietena lor, jurnalista mondenă Pauline Pfeiffer și neputând accepta menajul în trei, Hadley divorțează, iar Ernest se însoară cu Pauline. Romanul pe care vi-l recomand azi e consacrat celei de a treia și cea mai remarcabilă dintre cele 4 soții ale scriitorului, Martha Gellhorn, pentru care o părăsește pe Pauline, cu care avea încă doi fii. Martha a rămas în memoria secolului 20 nu doar ca una din soțiile lui Hemingway ci mai ales ca o femeie de mare curaj, corespondentă de liga întâi, pentru ziare de tiraj, din toate conflictele majore ale secolului, de la Războiul Civil din Spania, la cel ruso-finlandez, chino-japonez, al II-lea Război Mondial în Europa și până la Vietnam și Panama (octogenară, încă transmitea corespondențe de război de la fața locului).
De fapt, "Hemingway și cu mine", intitulat în original "Love and Ruin", e un roman de dragoste între doi oameni cu personalități accentuate: un scriitor deja celebru (care publicase între altele "Adio arme", "Moarte după-amiază", "Câștigătorul nu ia nimic", "A avea și a nu avea" și scria de zor la "Pentru cine bat clopotele") și o femeie cu totul specială, căreia îi place să trăiască periculos, să fie liberă în opțiunile ei, să informeze întreaga lume despre ce se întâmplă cu ființele omenești pe câmpurile de luptă, dincolo de politică și propagandă, să se impună într-o profesie dominată de bărbați. Viața lor comună în casa din Cuba e minată de neînțelegeri. Ernest, care are nevoie să fie permanent admirat ca scriitor și ca bărbat, o vrea complet devotată nevoilor lui și îi reproșează Marthei "egoismul" de a-și construi propria carieră palpitantă. Iar aceasta, deși îl iubește, nu suportă înlănțuirea. Ceea ce face meseriaș Paula McLain în acest roman e un fel de taxidermie, de împăiere cu imaginație a contururilor biografice reale ale celor două personaje principale, în contextul istoric al anilor 1936-1945, cu o simpatie vădită pentru Martha Gellhorn, cu care se identifică.