Cine a citit cele două cărți precedente de memorialistică ale graficienei - "Gustul, mirosul, amintirea" (Humanitas, 2013) și "Mai de ieri, mai de departe"... (Humanitas, 2015) - cu siguranță și-o va dori și pe aceasta. Amintirile ei, scrise cu vervă, au capacitatea de a sesiza frumosul din natură și oameni, cu hazul lui cu tot, de a găsi și împărtăși bucurie, de a o inventa atunci când împrejurări potrivnice o umbresc. Cu o poftă sănătoasă de viață, jucăușă, îndemânatică și creativă până și în domenii practice, de la gătit și aranjat ospețe pentru prieteni la bricolat, devotată familiei și profesiei sale, Anamaria Smigelschi își retrăiește în scris momente biografice semnificative, schițează portrete și reconstituie ambianțe care interferează cu istoria epocii 1947-1989, a copilăriei și tinereții. O epocă nu tocmai benefică familiei sale de intelectuali, plină de greutăți și nedreptăți (cum a fost pentru majoritatea familiilor din țara noastră instaurarea și apoi consolidarea dictaturii comuniste) la care clanul autoarei rezistă admirabil prin iubirea ce îi leagă pe membrii lui, prin ingeniozitate și altruism. Ca și în "prozelițele" din "Gustul, mirosul, amintirea", și aici amintirile sunt fragmentare, axate în special pe câte un personaj - rude, artiști cunoscuți, oameni de tot felul care i-au trecut prin viață, marcând-o. "În toți acești zeci de ani, prin gara mea au trecut sute de călători (...) Dacă mă străduiesc pot povesti fel de fel de chestii despre ei, în marea lor majoritate plecați fără întoarcere". Deși povestitoarea e o fire duioasă, care iubește animalele și copiii (cărțile ei ilustrate pentru copii au încântat câteva generații), textele nu sunt deloc însiropate sentimental, au o directețe și o năstrușnicie adolescentină, din care ies la iveală uneori și gheruțele ironiei bârfitoare, ca un condiment în plus. Se citesc cu plăcerea cu care au fost scrise secvențele cu boemii ce frecventau atelierul soțului ei, pictorul Ion (Alin) Gheorghiu - Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Petre Stoica, actorul Ionescu Gion, cele despre Nina Cassian, despre Lucian Pintilie, despre "foștime", "figuri bucureștene ale României normale", ieșite din închisori în 1964.
Împreună cu evocări din vacanțele la mare, de la baluri mascate, vernisaje, cu fotografiile și desenele ce completează povestirile, prozelițele alcătuiesc un puzzle de toată frumusețea și o mărturie subiectivă despre lumea artistică românească din a doua jumătate a secolului XX. Anamaria Smigelschi scrie cu lipici despre lucruri trăite, știute prin apropiere, atenuând glumeț asperitățile atunci când scoate la lumină adevăruri tăioase. Astfel, textul mai amplu "Neveste de artiști" atinge, cu exemple din preajmă, un subiect pe nedrept ignorat - al femeilor ce și-au sacrificat din iubire propria carieră pentru a scuti de orice griji, a crea un mediu confortabil soțului pictor sau scriitor, adesea capricios și infidel, dar devenit dependent de soția secretară, manager, menajeră, colaboratoare din umbră. "După cât de frecvente sunt mariajele durabile, chiar pe viață, în arta plastică românească, ai putea crede că, odată cu jurământul de fidelitate matrimonială, logodnicele fac și un legământ de dedicație totală pentru arta soțului". E și cazul propriei căsnicii cu Alin Gheorghiu, de a cărui posteritate continuă să se ocupe. "Trecătorii" Aneimaria se urmăresc ușor și cu zâmbet de simpatie, ca tot ce a scris ea. Totuși cartea aceasta ar fi avut nevoie de un redactor mai atent, care să elimine unele repetiții și să corecteze scăpările ("Revizorul", piesa lui Cehov!") sau numele scrise greșit.