Dedicație la o casă veche

Cititor Formula AS
Aceasta este o poveste pe care nu știu cum să o încep.

Am vizitat - pe neașteptate - o casă ve­che, dar foarte vie. Pe neașteptate, și pentru mine, și pen­tru ea. O casă cu gard de piatră nefinisată și poar­tă mică, cu zăvor înțepenit și devenit inutil. Cu alei tihnite, șerpuind printre ierburi crescute de-a val­ma, cu bu­ruieni împletindu-se cu tufe stin­ghere de leuștean și pelin. O casă cu ușa încuiată, dar a­vând încă o spoială de var și perdele albe în ferestre.
Am vizitat pe neașteptate o casă veche, dar foarte vie. Casele vechi nu îmbătrânesc niciodată, de fapt. Peste ele trece doar timpul, mereu grăbit, me­reu reînnoindu-se de sub zăpezi plumburii și din­tre risipiri de flori de liliac alb. Ele rămân și privesc cu răbdare cum prezentul se îndepărtează de ele, apoi și de el însuși, mereu pierzându-și ros­tul în căutare de rosturi noi. Cândva, casele vechi au fost, și ele, noi. Și vii. Cu var proaspăt și fe­res­tre des­chise. Cu perdele albe și cercevele lustruite. Cu pa­puci pe praguri și străchinuțe aco­pe­rite de ștergare brodate pe masă. Cu sobe căl­du­țe iarna și ouă înroșite în Joia Mare. Cu cântec de cocoș în zori și cu râsete de copii în curte.
Casele vechi nu sunt reci. Au căldura potolită a amintirilor ce se sting în neuitare. Încă le lumi­nează răsărituri și apusuri. Încă le plouă, le ninge, le bate vântul, le însorește. Încă există înăuntru și în afa­ră. Încă ne are pe noi, printre zidurile numai ilu­zoriu singure. Pe noi care ne-am jucat de atâtea ori prin încăperile mici. Pe noi care am adormit de atâ­tea ori, mângâind pe­reții cu privirea, în timp ce luptam cu somnul pe care nu voiam să îl primim. Încă îi are pe bunicii care le făceau și le desfăceau pe toate, cu palmele și cu vorbele lor. Care au ple­cat într-o zi fără de veste, fără să vrea, fără să în­cuie ușa, zăvorând-o numai de mântuială, pentru "vreo două ceasuri" Care au plecat fără să plece de fapt. Fiindcă ceaunul e încă pe plită, iar lângă so­biță mai este un braț de lemne. E drept că în că­nuța ema­ilată, ultimele picături de apă s-au zvântat de ­mult, dar uită-te, sub geam, ce mare este leuș­tea­nul, așteptând ca acuș-acuș să clocotească ciorbița.
Casele vechi își poartă liniștite poveștile. Me­reu aceleași. Numai oamenii se schimbă. Cu tim­pul. Cu viața. Poveștile rămân. Numai oamenii vin și pleacă. Se schim­bă. Pleacă unii și vin alții. Vin unii și pleacă alții. Schim­bați. Po­veș­tile ră­mân. Ne petrec din dosul perdelelor albe și ne în­tâm­pină cu zăvoarele ruginite. Și ne e dor. Și plân­gem. Și vrem să regăsim paginile lor mereu în­mul­țite și, sub colbul timpului, copilul care eram atunci. Vrem să ne regăsim. Să recuperăm vârsta la care viața ne iubea, iar noi nu alegeam ce iubim. Pri­meam doar daruri. Dar... soarta se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi, de parcă ar fi singurul joc de pe lume. Și ne căutăm fără a ne găsi... și ne regăsim când și unde nu ne mai căutăm. Prin alte case. Prin alte povești. Prin poveștile altora. Pentru că noi sun­tem, de fapt, alții. Doar dorul rămâne viu, hă­u­lind prin încăperi și luându-se la întrecere cu vântul printre ulucile gardurilor. Doar dorul mai ne­tezește când și când perdelele albe de la feres­trele prăfuite. Doar dorul mătură de pe praguri frunzele îngălbenite în toam­ne lungi și spulberă fulgii de nea așternuți în ierni în care Crăciunul nu mai vine. Doar dorul mai nin­ge ferestrele cu petale de liliac alb, în primăveri ca­re înroșesc ouă de Paște în alte case, unde po­veș­tile încă se mai scriu.

SÎNZIANA GHIȚOI