Am vizitat - pe neașteptate - o casă veche, dar foarte vie. Pe neașteptate, și pentru mine, și pentru ea. O casă cu gard de piatră nefinisată și poartă mică, cu zăvor înțepenit și devenit inutil. Cu alei tihnite, șerpuind printre ierburi crescute de-a valma, cu buruieni împletindu-se cu tufe stinghere de leuștean și pelin. O casă cu ușa încuiată, dar având încă o spoială de var și perdele albe în ferestre.
Am vizitat pe neașteptate o casă veche, dar foarte vie. Casele vechi nu îmbătrânesc niciodată, de fapt. Peste ele trece doar timpul, mereu grăbit, mereu reînnoindu-se de sub zăpezi plumburii și dintre risipiri de flori de liliac alb. Ele rămân și privesc cu răbdare cum prezentul se îndepărtează de ele, apoi și de el însuși, mereu pierzându-și rostul în căutare de rosturi noi. Cândva, casele vechi au fost, și ele, noi. Și vii. Cu var proaspăt și ferestre deschise. Cu perdele albe și cercevele lustruite. Cu papuci pe praguri și străchinuțe acoperite de ștergare brodate pe masă. Cu sobe călduțe iarna și ouă înroșite în Joia Mare. Cu cântec de cocoș în zori și cu râsete de copii în curte.
Casele vechi nu sunt reci. Au căldura potolită a amintirilor ce se sting în neuitare. Încă le luminează răsărituri și apusuri. Încă le plouă, le ninge, le bate vântul, le însorește. Încă există înăuntru și în afară. Încă ne are pe noi, printre zidurile numai iluzoriu singure. Pe noi care ne-am jucat de atâtea ori prin încăperile mici. Pe noi care am adormit de atâtea ori, mângâind pereții cu privirea, în timp ce luptam cu somnul pe care nu voiam să îl primim. Încă îi are pe bunicii care le făceau și le desfăceau pe toate, cu palmele și cu vorbele lor. Care au plecat într-o zi fără de veste, fără să vrea, fără să încuie ușa, zăvorând-o numai de mântuială, pentru "vreo două ceasuri" Care au plecat fără să plece de fapt. Fiindcă ceaunul e încă pe plită, iar lângă sobiță mai este un braț de lemne. E drept că în cănuța emailată, ultimele picături de apă s-au zvântat de mult, dar uită-te, sub geam, ce mare este leușteanul, așteptând ca acuș-acuș să clocotească ciorbița.
Casele vechi își poartă liniștite poveștile. Mereu aceleași. Numai oamenii se schimbă. Cu timpul. Cu viața. Poveștile rămân. Numai oamenii vin și pleacă. Se schimbă. Pleacă unii și vin alții. Vin unii și pleacă alții. Schimbați. Poveștile rămân. Ne petrec din dosul perdelelor albe și ne întâmpină cu zăvoarele ruginite. Și ne e dor. Și plângem. Și vrem să regăsim paginile lor mereu înmulțite și, sub colbul timpului, copilul care eram atunci. Vrem să ne regăsim. Să recuperăm vârsta la care viața ne iubea, iar noi nu alegeam ce iubim. Primeam doar daruri. Dar... soarta se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi, de parcă ar fi singurul joc de pe lume. Și ne căutăm fără a ne găsi... și ne regăsim când și unde nu ne mai căutăm. Prin alte case. Prin alte povești. Prin poveștile altora. Pentru că noi suntem, de fapt, alții. Doar dorul rămâne viu, hăulind prin încăperi și luându-se la întrecere cu vântul printre ulucile gardurilor. Doar dorul mai netezește când și când perdelele albe de la ferestrele prăfuite. Doar dorul mătură de pe praguri frunzele îngălbenite în toamne lungi și spulberă fulgii de nea așternuți în ierni în care Crăciunul nu mai vine. Doar dorul mai ninge ferestrele cu petale de liliac alb, în primăveri care înroșesc ouă de Paște în alte case, unde poveștile încă se mai scriu.
SÎNZIANA GHIȚOI