Duşmanul poporului dintr-a zecea

- Vă spun o poveste care s-ar putea să nu intereseze prea mult. Povestea unui adolescent care a izbutit să fugă din ţară, după ce a trecut prin camerele de tortură ale securităţii lui Ceauşescu. Mai interesează o asemenea întâmplare pe cineva? Oamenii vor să uite. Nu se poate însă uita chiar tot. Suferinţa trecutului este un mesaj fără de care viitorul nu poate exista. Ea trebuie transmisă, ca o ştafetă, generaţiilor viitoare -

Casa lui stă parcă agăţată de o stâncă, chiar sub frumoasa Cetate a Devei. E zona cea mai liniştită a oraşului, cu străzi înguste, pavate cu caldarâm de piatră. O clădire înaltă, cu două etaje şi o terasă uriaşă, de unde se vede toată panorama oraşului. "E casa pe care am visat-o de când eram copil", spune cu bucurie. "Să stau un­deva, sus, şi să văd de-acolo toată priveliştea asta minunată". Urcăm scările până la primul etaj şi-apoi intrăm într-un living frumos aranjat, în stil american, mobilat cu bun gust. "Mi-am adus din America cu vaporul două containere cu lu­cruri. Dacă aşa a vrut Dum­ne­zeu, ca viaţa mea să se împar­tă între două lumi, am zis ca măcar lucrurile astea să-mi mai aline ruperea de America, ţara care m-a adop­tat şi m-a salvat". Ne aşezăm în faţa unei mese din lemn masiv, pe care stau pregătite două ceşti pline cu ceai. Îl privesc pentru prima oară mai atent şi văd în ochii lui parcă un fel de teamă, ca o îngrijo­rare pentru ce avea să-mi măr­turisească.
Îl cheamă John Pîrva, are 57 de ani şi despre el şi poves­tea lui din tinereţe a aflat multă lume. A scris-o într-o carte, în 2010. O reconstituire a vieţii lui chinuite. Unii îl admiră, alţii îl privesc cu compasiune, alţii cu neîncredere. "Au fost câţiva oameni care mă judecau şi îmi ce­reau socoteală, îmi ziceau ceva de genul «tu n-ai mâncat ca noi salam cu soia, n-ai suferit ca noi teroarea lui Ceau­şescu». Alţii, mai ales cei tineri, nu prea cred nici acum toate poveştile astea, ce a în­semnat dictatura comunistă, ce a însemnat secu­ri­tatea, cum te urmă­reau la fiecare pas, cum erau anchetele, cum te torturau doar pentru că gândeai altfel, sau doar pentru că purtai plete sau barbă, sau cum era să trăieşti fără curent, fără apă, fără căldură, cum era să stai ore în şir la coadă pentru un pui numai piele şi os, cum era să iei pâine numai pe cartelă şi să înduri toate astea fără să crâcneşti, fără să scoţi o vorbă de nemulţumire, ba dimpotri­vă, să fii obligat să-i mulţumeşti conducătorului iubit pentru condi­ţiile minunate de viaţă, să trăieşti în minciună şi teroare. Mai pe scurt, cum era să trăieşti într-o închisoare din care n-aveai voie nici măcar cu gân­dul să fugi. Puţini tineri mai cred astăzi asemenea orori. Pentru aceşti copii răsfăţaţi, cu telefon mobil şi tablete, poveştile astea sunt doar aşa, ca nişte ficţiuni, ca nişte filme proaste în care nu cred. Şi poate e mai bine aşa. De ce să se încarce şi ei cu un trecut aşa de greu, atâta timp cât nu-i trecutul lor?". Face o pauză scurtă şi zâmbeşte amar. "Sau poate că nu-i aşa. Poate că ar trebui să ştie şi ei toate astea, pentru a nu se mai repeta niciodată un asemenea coşmar".

Actele din ciorapi

"Totul a început în ultimul an de liceu", zice el după un oftat adânc, "când prietena mea de atunci, de care voiam să mă despart, m-a minţit că a rămas însărcinată şi m-a ameninţat că mă re­clamă la şcoală dacă nu rămân cu ea. Acum mi se pare o ghiduşie nevinovată toată întâmplarea asta, dar atunci m-a speriat foarte tare şi-am înce­put să mă gândesc la tot felul de planuri ca să scap de un asemenea scandal. Eram elev bun, părinţii mei erau respectaţi. Ar fi fost un scandal pe care nu mi-l puteam asuma. Şi cum mă tot gândeam eu aşa, un prieten a venit cu ideea năs­truşnică de a încerca să fugim din ţară. Aveam un fost coleg de şcoală, Erwin, care reuşise să plece definitiv în Germania şi care ne tot tri­mitea scrisori în care ne po­vestea lucruri pe care noi nici măcar nu le puteam visa. «Da», mi-am zis, «asta e sin­gura mea şansă». Şi-am în­ceput să ne pregătim, eu şi cu Liviu, prietenul meu, să fugim din ţară. Totuşi, eram încă niş­te copii, nu ştiam prea mul­te, şi ne-am hotărât să fugim chiar în toiul iernii, când ză­pada era de un metru. Am făcut rost de două costume albe, de camuflaj, pe care le-am îmbrăcat pe sub haine, am băgat în ciorapi bu­leti­nele, nişte poze şi o hârtie cu câteva adrese din Germa­nia, şi am pornit cu trenul către Oraviţa. Era între Crăciun şi revelion, şi pla­nul era să luăm un autobuz din Oraviţa până la Bogodinţ, un sat la câţiva kilometri de Naidăş, adică de graniţa cu Iugoslavia. Acolo, în Bogodinţ, aveam un coleg de şcoală, şi ne-am gândit să spu­nem că mergem la el, pentru că ştiam că zona era împân­zită de miliţie şi de gră­ni­ceri, şi că nu puteai să calci pe-acolo fără să fii luat la în­trebări. Era o iarnă foarte grea, şi când am ajuns la Oraviţa, am constatat că nu mai circulau autobu­zele. A fost aşa, o ne­bunie, eram aproape gata să ne lăsăm păgubaşi, dar până la urmă am găsit un autobuz cu muncitori care mergea chiar acolo, în zona Naidăş. Numai că noi n-am ştiut unde trebuia să coborâm şi am trecut de Bogodinţ şi am mers o staţie în plus. Iar staţia era chiar în faţa pichetului de grăniceri. Bineînţeles că acolo ne-au înhăţat imediat şi ne-au dus în unitatea militară, unde ne-au băgat în două birouri se­parate. Ţin minte că acolo era atârnată de perete o hartă mare a Republicii Socialiste România şi după ce ofiţerul care s-a ocupat de mine a aflat că sunt din Deva, m-a întrebat dacă ştiu în ce loca­litate suntem şi mi-a arătat cu degetul pe hartă un punct roşu, aflat chiar pe graniţa cu Iugoslavia. «Uite, băi!», a strigat el la mine. «Aici eşti. Şi-acum să-mi spui tu mie ce mama dracu' căutaţi voi din Deva, tocmai aici?». Atunci i-am spus povestea cu colegul din Bogodinţ, dar el nici nu m-a băgat în seamă. «Dezbracă-te!», mi-a zis. Şi aşa a început primul episod din acest lung coşmar al meu. Au găsit la amândoi actele ascunse la ciorap şi atunci s-a declanşat măcelul. În cameră a intrat o namilă de om, îmbrăcat civil, şi fără să întrebe nimic, s-a năpustit pe mine, de faţă cu ofiţerul care mă intero­gase. Aşa de rău m-a bătut, că am crezut c-o să mor. Mă strângea cu o mână de gât şi cu cealaltă mă lovea cu capul de podea. Ţin minte că la un moment dat, ofiţerul a început să ţipe la el: «Nu-l omorî, bă, la mine în birou!». Nu ştiu cum de-am scăpat viu de-acolo, îmi amintesc doar că aproape ne-au târât până la arestul din Oraviţa, unde a urmat o altă repriză de bătaie, ceva mai blândă, dar care a durat aproape toată noaptea. Dimineaţa, ne-au urcat în trenul de Deva şi părea că totul se va sfârşi aici".
Inspiră adânc aer în piept, trăgându-şi parcă su­fle­tul după un lung maraton. Mă priveşte întrebător, părând că ar vrea să ştie dacă mai am răbdare să-l ascult. Dau din cap să continue.

Într-un picior, cu mâinile sus

"Episodul ăsta m-a marcat foarte mult", conti­nuă el după ce bea o gură de ceai. "A fost o expe­rienţă care mi-a întărit şi mai mult convingerea că trebuie să fug din ţara asta. Simţeam deja că deve­nisem inamicul unui sistem cu care aveam să mă lupt toată viaţa".
Aduce un laptop şi-mi arată mai multe fotografii din anii aceia negri. Îmi po­ves­teşte despre fie­care poză în parte, despre colegii lui de liceu, despre Liviu, prietenul lui cel mai bun, despre iubita care l-a minţit că a rămas însărcinată, şi despre el, John Pîrva, un adolescent de 17 ani. Îşi priveşte cu nostalgie chipul din fotografie. "În loc să fiu, ca orice adoles­cent, vesel şi plin de speranţe, eram mereu chinuit de gânduri negre. Abia împlinisem 17 ani şi deja trăiam cu spaima unui om hăituit. După vreo trei săptămâni de la prima tentativă, am încercat să fug din nou. De data asta eram trei, eu, Liviu, cel cu care am încercat şi prima dată, şi Lolek, un alt bun prieten şi coleg de şcoală. Trăiam ca în transă, gân­dindu-ne doar cum să fugim. Nu ne gândeam deloc la moarte. Voiam să scăpăm, să fim liberi. Într-o noapte, am vrut să ne ascundem într-un tir turcesc parcat în faţa Hotelului Sarmis. Credeam că a doua zi o să plece chiar în Turcia, şi o să reuşim să ajun­gem şi noi acolo. Dar tocmai atunci când ne pre­găteam să deschidem prelata din spate, a trecut pe-acolo o patrulă de miliţie. M-au prins doar pe mine, ceilalţi doi au reuşit să fugă. Iar ceea ce a urmat depăşeşte orice imaginaţie, nu puteam să cred că există oameni în ţara asta în stare de ase­menea orori. Era un miliţian, Suciu îl chema, care după ce m-a bătut crâncen ca să îi spun numele celorlalţi doi, m-a pus să stau într-un picior, cu mâinile sus, şi a adus un câine lup pe care l-a lăsat lângă mine, spunându-mi că dacă fac vreo mişcare, las piciorul sau mâinile jos, câinele o să mă facă bucăţi. Mă lăsa aşa, singur, cu câinele, şi după o jumătate de oră intra în cameră şi mă întreba: «Ei, ia zi, ţi-ai adus aminte cum îi cheamă?». Iar eu îi ziceam, ca şi până atunci, că nu le ştiu decât nu­mele mici, Gigi şi nu mai ştiu cum, nişte nume in­ven­tate. Şi el pleca iar şi mă lăsa acolo cu câinele ăla fioros lângă mine. După două reprize din astea, simţeam că nu mai pot, că o să mă prăbuşesc. Eram atât de disperat, încât, la un moment dat, am vrut să mă arunc pe geam, să se termine odată tot chinul ăla. A urmat apoi o nouă repriză de bătaie. M-a întins pe o masă şi a început să mă lovească cu bastonul la tălpi. Nu se mai oprea, dădea cu toată puterea şi din când în când se oprea şi ţipa la mine să îi spun cine erau ceilalţi doi. Nici nu ştiu cum am putut să rezist la tot supliciul ăsta fără să spun nimic despre prietenii mei. A doua zi mi-au pus că­tuşe la mâini şi m-au dus la şcoală. Au adunat toţi elevii în sala de sport, m-au scos în faţa lor şi m-au făcut albie de porci. Tot liceul se uita la mine, eram omul rău, un «element negativ», un infractor. Iar la sfârşit, ca să-mi dea lovitura de graţie, am fost anunţat că sunt exmatriculat. Eram anul patru de liceu, ultima promoţie de Arte, pentru că se desfiinţaseră toate liceele de artă din ţară. Nu ştiam ce să fac, era clar că trebuie neapărat să mă anga­jez undeva, altfel riscam să ajung la închisoare sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Că aşa era atunci, cine nu avea muncă, era condamnat, iar ei abia aşteptau să găsească un motiv ca să mă aresteze. M-am anga­jat zugrav la Orăştie, a fost singurul loc pe care l-am găsit. Şi din acel mo­ment, în loc să mă tem, să mă poto­lesc, m-am înverşunat şi mai tare. N-a mai fost nicio zi în care să nu mă gân­desc la fuga din ţară. Începusem să fiu urmărit tot timpul, când îmi era lumea mai dragă, mă trezeam săltat de pe stradă şi dus la secţia de miliţie pen­tru tot felul de «clarificări», cum zi­ceau ei. Să spun ce-am mai făcut în ultimele zile, cu cine m-am mai întâlnit, ce-am vorbit, dacă m-am cuminţit sau tot mai vreau să fug din ţară. Mă puneau să scriu declaraţii şi mă snopeau iar cu bătaia, doar pentru că nu voiam să scriu ce-mi dic­tau ei.Nu pot să uit momentele alea de coşmar, cum urlau la mine să le zic ce pun la cale şi cu cine mai vreau să fug, şi cum mă prindeau de păr şi mă izbeau cu capul de perete până aproape leşinam. E greu să uiţi aşa ceva. E imposibil să uit momentul în care un ofiţer de securitate, pe nume Ludovic Ja­kab, a venit pe furiş la spatele meu şi m-a lovit atât de tare peste urechea stângă, încât din acel moment am pierdut pe viaţă 80 la sută din auzul acestei urechi. Cu toate astea, am zis însă că trebuie mai întâi să termin, într-un fel, ultimul an de liceu, să nu ajung cine ştie unde fără diplomă de baca­laureat. Am reuşit în anul următor să mă înscriu la Liceul Pedagogic din Sibiu, secţia Arte Plastice. Şi cu tot chinul pe care l-am îndurat mai departe, cu alte anchete şi vizite la securitate, am reuşit să termin cu brio şcoala, fiind printre primii din clasă. Am încercat chiar să dau mai departe, la Facultatea de Arte. N-aveam de unde să ştiu că un duşman de clasă ca mine n-avea ce să caute acolo şi că cele patru locuri erau deja aranjate pentru cei cu relaţii. Mă gândesc uneori şi astăzi că, dacă aş fi reuşit să fac pasul ăsta, să intru la facultate, poate că destinul meu ar fi fost altul. Aşa, însă, n-aveam de ales decât să mă întorc la hotărârea mea cea dintâi: să fug cu orice preţ din ţară".
Soţia lui, Anca, tocmai a intrat în bucătărie. Arată ca o fetişcană delicată, cu ochii verzi ca sma­raldul şi-un zâmbet mereu timid. Păşeşte încet, aproape tiptil, şi ne roagă în şoaptă să o scuzăm că ne-a întrerupt interviul. "Am venit doar să iau ceva dulce pentru alea mici".

Ţigara mântuitoare

"Sunt atât de departe vremurile alea urâte", îmi zice, "că parcă nici eu nu mai cred uneori că s-au întâmplat cu adevărat. Şi totuşi rănile din sufletul meu există şi nu-mi dau deloc pace nici astăzi". Îi spun că suntem cam din aceeaşi gene­raţie şi că, prin urmare, am prins şi eu aceiaşi ani din tinereţe, sub teroarea lui Ceauşescu. "Trebuia să fug", îmi zice John, vădit stimulat de vorbele mele. "Destinul meu în România era pecetluit, via­ţa mea ar fi fost un calvar. Şi să fim înţeleşi, eu îmi iubeam mult ţara, călătoream mult şi eram fascinat de toate minunăţiile pe care le descopeream. Dar după prima încercare de fugă, m-am trezit brusc duşman al regimului, hăituit, fără nicio şansă să-mi pot îndrepta viaţa. Singura mea şansă era să fug.
Şi noul plan l-am pus la cale cu Liviu. Era clar că trebuia să evităm orice întâlnire cu localnicii, că odată intraţi în zona de frontieră, trebuia să mer­gem numai prin locuri neumblate. Adică 50 de kilo­metri de urcat munţi, de străbătut păduri, de umblat printre sălbăticiuni. Am ales ziua plecării pe 1 au­gust 1981. Eram eu, Liviu şi încă doi amici din Deva, Avrămică şi Gheorghe, despre care ştiam că încercaseră şi ei de câteva ori să treacă frontiera. Am fost la biblioteca municipală, am studiat tot felul de hărţi, am încercat să ne facem un traseu, însă era foarte greu, pentru că nu exista nicio hartă în care să apară localităţile mici din zonele de frontieră. În sfârşit, a venit ziua plecă­rii. Niciodată, în toată viaţa mea, nu am avut atâtea emo­ţii, atâta teamă, dar şi atâtea speranţe şi determinare. Ne-am trezit în zori, am mers cu trenul până la Reşiţa, şi de acolo am luat autobuzul spre Anina. Ne-am aşezat pe lo­curi separate, să nu stăm în grup, şi am avut norocul că autobuzul era plin de tineri studenţi care mergeau în va­canţă acasă. A apărut însă prima problemă: noi nu ştiam că autobuzul merge mai întâi la Oraviţa, şi că de-acolo se întoarce la Anina. Iar Oraviţa era deja în zona de frontieră, ca să nu mai zic că eu şi cu Liviu eram deja cunoscuţi acolo şi consemnaţi ca frontierişti. Când am văzut autogara din Ora­viţa, mi-a stat inima în loc. Am zis că până aici ne-a fost, că iar o luăm de la capăt cu bătăile, anchetele, arestul, mai ales după ce aflasem că autobuzul avea să stea acolo mai bine de un sfert de oră. Cât timp am staţionat, cei mai mulţi dintre călători au coborât şi-au aşteptat afară. Noi însă am rămas pe locurile noastre, încercând să ne încurajăm din priviri. La un moment dat, am văzut pe geam apropiindu-se de autobuz un gră­nicer cu arma pe umăr. Am îngheţat. Se tot plimba printre oameni şi ridica din când în când ochii la cei din autobuz. Am zis atunci că dacă se uită la mine, în mod sigur spaima din priviri mă va da de gol. Şi-atunci am avut brusc o por­nire salvatoare: am ţâşnit de pe scaun, am coborât din maşină, am scos o ţi­gară, şi m-am dus fix la el, cerându-i un foc. A fost un gest rapid, o fracţiune de secundă, atât a durat să iau hotărârea asta. O fracţiune de secundă care mi-a salvat destinul".

Evadarea

Continuă să-mi spună povestea cu o vervă ame­ţi­toare, relatează întâmplările cu lux de amănunte, descrie locurile cu cele mai mici detalii. A trecut de atunci o viaţă, dar n-a uitat nimic. "După ce am reu­şit să plecăm din Oraviţa, ne-am dat jos din auto­buz aproape de Anina, la marginea unei râpe, pe care am coborât-o în mare fugă, intrând apoi într-o pădure adâncă şi întunecoasă. Aveam la noi o har­tă, o busolă fabricată în Republica Democrată Ger­mană, un binoclu rusesc de teatru, un patent rugi­nit, apă şi câteva conserve de peşte. Am mers prin pădure până s-a lăsat seara. Acolo, în pădure, întu­nericul vine neaşteptat de repede. Şi odată cu el vine şi frigul. Un frig de-ţi clănţăneau dinţii în gură. Ne-am făcut un culcuş şi am dormit lipiţi unul de altul. Vorba vine că am dormit, nu ştiu dacă am putut să aţipesc cinci minute în noaptea aia. Mi se părea că aud tot felul de sunete, mi se părea că văd prin beznă tot felul de siluete şi animale".
A doua zi au plecat mai departe. Au ieşit din pădure şi-au dat de marginea unui sat. Au calculat cu harta şi busola cum trebuie să-l ocolească pentru a ajunge din nou la traseul lor, dar după câteva ore de mers, s-au temut că au greşit drumul. La un mo­ment dat, au zărit câţiva oameni la poalele unui munte de steril. S-au ascuns într-un şanţ şi au hotă­rât ca unul dintre ei să iasă totuşi din ascunzătoare şi să afle de la oamenii aceia în ce loc se află. "M-am oferit eu să merg, puteam să vorbesc cu accentul din zonă şi aveam hainele murdare, aşa că mă pu­team preface că sunt un băiat de la vreo stână. Aşa s-a întâmplat, m-au întrebat dacă vin de sus, de la munte, dacă acolo a plouat şi dacă a venit lupul la stână. Le-am răspuns fără să mă dau de gol şi la sfârşit am reuşit să aflu că suntem la Sasca Mon­tană. Adică eram pe drumul cel bun".
După încă două zile de mers şi-o noapte aproape albă de-atâta frig şi spaimă, au rămas fără apă. În cele din urmă, după ce-au băut din tot felul de băl­toace mizerabile, au reuşit să găsească un pârâiaş cu apă limpede. Se pare însă că mizeria din care băuseră până atunci i-a provocat lui Liviu o febră şi-o durere de stomac îngrozitoare. În scurt timp de la primele simptome, abia se mai putea ţine pe picioare. Îl cărau în spate cu schimbul, se opreau tot mai des, devenise aproape imposibil să continue drumul. În aceste condiţii, s-au văzut siliţi să ia cea mai grea decizie: să îşi abandoneze camaradul. Să-l lase într-un loc sigur, cu oameni, unde putea fi văzut şi ajutat de cineva. "Ne temeam că o să moa­ră dacă vom continua aşa. Eu am vrut să renunţ, să rămân cu el. Nu m-a lăsat, mi-a zis să merg mai departe, pentru că altfel, dacă ne prind pe amân­doi, din nou vom trece prin tortura securităţii. Dar dacă îl vor găsi doar pe el, va spune că a venit să caute ceva de lucru prin zonă şi i s-a făcut rău. A fost cel mai greu moment. Am plecat mai departe plângând, nu-mi venea să cred că eu plec şi-mi las prietenul bolnav, singur şi neajutorat. L-am lăsat lângă nişte barăci, într-o zonă locuită, şi mai târziu l-au găsit câţiva muncitori care l-au ţinut în baraca lor până s-a pus pe picioare şi a putut să se întoar­că acasă".
După încă o zi şi o noapte de drum prin păduri neumblate, cei trei au zărit foişoarele grănicerilor. La un moment dat, pe când tocmai se pregăteau să traverseze un drum, au auzit huruitul unui motor. Era un tractor cu remorcă, plin cu grăniceri. Au stat ascunşi în şanţul de pe marginea drumului, aco­periţi cu frunze şi crengi rupte din copaci. A trecut apoi o turmă cu vreo trei ciobani şi câţiva câini uriaşi. Ei au stat tot acolo, în şanţ, nemişcaţi, fără să respire, în vreme ce câinii treceau la doi paşi de ei. "Nu ne-au simţit mirosul", îmi zice, "pesemne că, după atâtea zile, miroseam a frunze şi iarbă". Puţin mai târziu au văzut gardul de sârmă de pe graniţă. Au stat ascunşi într-o pădurice, până s-a lăsat seara. Apoi, aproape de miezul nopţii, au pornit în ultimul asalt. Au tra­versat târâş un câmp cu po­rumb furajer. Un câmp mare, cât lumea de mare. La fiecare mişcare, trosnetul tulpinilor răsuna în liniştea nopţii ca o salvă de tun. Ştiau că în unele zone de frontieră sunt întinse în iarbă tot felul de fire care la orice atingere fac zgomot şi declanşează alarma. La fie­care mişcare a lor simţeau spai­ma asta. Că vor atinge o asemenea sârmă şi vor fi prinşi. Că ei se vor ridica să o ia la fugă spre Iugoslavia şi că vor fi împuşcaţi. Mai ştiau că mulţi, foarte mulţi români aşa au sfârşit-o. Chiar şi aici, pe câmpul ăsta cu porumb fura­jer, au murit oameni care au încercat, ca şi ei, să ajungă dincolo de gardul din faţă. Toate gândurile astea zvâc­neau în mintea lui John în timp ce se târa cu disperare spre gardul de sârmă. "E im­posibil să exprim ce era a­tunci în sufletul meu", îmi zice parcă şi-acum cu spaimă în priviri. "Ştiu doar că nu mai aveam decât două soluţii. Ori reuşeam, ori muream. Era un fel de ruletă rusească, pe care mi-am asumat-o cu bună ştiinţă atunci când m-am ho­tă­rât să fac asta".
După mai bine de două ore de cazne, au reuşit să ajungă la gardul de sârmă ghimpată. Au făcut cu patentul o gaură de vreo 80 de centimetri şi au trecut dincolo. Însă nu erau încă siguri că au reuşit. Mai aveau de traversat fâşia, adică o felie de pă­mânt proaspăt arat care se vedea în faţa lor. Şi nici atunci nu erau foarte siguri. Ştiau multe poveşti despre fâşii şi garduri false, de care te chinuiai să treci ca să afli în cele din urmă că eşti tot în Ro­mânia. Au mai mers vreo sută de metri şi au zărit în mijlocul câmpului un stâlp. S-au apropiat de el şi au descoperit că avea o plăcuţă pe care era scris ceva. Erau nişte cuvinte sârbeşti. Reuşiseră!
Era aproape cinci dimineaţa, începuse deja să se lumineze puţin. John s-a întors pentru ultima oară cu privirea spre România şi a văzut undeva, în zare, nişte case întunecate. Erau ca nişte găuri în cer, un tablou pe care nu-l va uita niciodată. Era imaginea unei închisori din care tocmai eva­da­se.

O dimineaţă pentru eternitate

Au trecut 38 de ani de atunci, dar John Pîr­va îşi aminteşte perfect fiecare moment şi fie­care detaliu de atunci. Avea 19 ani, şi dimi­neaţa aceea de august va rămâne mereu în me­mo­ria lui ca un tablou ireal, miraculos. "Am în­cercat de multe ori să pictez imaginea acelei dimineţi", îmi zice. "Pâ­nă la urmă am abandonat. E imposibil să re­dau o asemenea imagine".
După câteva zile de arest în Iugoslavia, după încă şapte luni de calvar în lagărul din Austria, pe data de 23 martie 1982, John Pîrva a ajuns în Ame­rica. S-a integrat rapid, a găsit de lucru, a reuşit apoi să se înscrie la "Portland State University", unde timp de patru ani a studiat Artele Plastice, a fondat mai târziu un post de radio în limba română şi a început să facă câteva mici filme, majoritatea inspi­rate din realităţile crude din România. După vreo doi ani, s-a căsătorit cu o americancă, iar mai târziu s-a născut băiatul lor, Adrian. Din România primea destul de rar veşti, şi nu erau întotdeauna prea bune. În iunie '82, a aflat că tocmai fusese condamnat în lipsă, la tribunalul din Deva, la un an şi ceva de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Mama lui l-a reprezentat la proces, iar atunci când a fost întrebată unde e fiul ei, ea a dat un răspuns care a amuţit toată sala: "Păi, voi să-mi spuneţi unde e, nenorociţilor. Că din cauza voastră a plecat de lângă mine".
A venit apoi revoluţia din '89 şi gândul de a se întoarce în România a început să-i dea târcoale. Îi era un dor nebun de ţară. A tot amânat momentul, socotind că poate reuşeşte să strângă nişte bani pentru o eventuală afacere în ţară. S-a întâmplat asta în 2003, când din motive pe care preferă să nu le discute, a fost nevoit să divorţeze. S-a întors definitiv în România, şi-a cumpărat casa în care stă astăzi, a renovat-o în stil american, şi după ceva timp a reuşit să pună pe picioare un club de muzică rock, John's cafe, chiar în fosta sală de tribunal în care în urmă cu 20 de ani fusese condamnat. A cunoscut-o pe Anca, s-au căsătorit, au două fete îm­preună, Jessica şi Rebeca, iar în fiecare an se bucură de vizita lui Adrian, băiatul lui din America. Când are timp, mai pictează, organizează expoziţii personale, iar de câţiva ani conduce filiala din Deva a Uniunii Artiştilor Plastici.
S-a întâmplat adesea ca John să se întâlnească prin oraş cu doi bătrânei puţin gârboviţi care abia îşi târau paşii. Unul era Ludovic Jakab, fostul colo­nel de securitate care l-a bătut atunci, în tinereţe, până l-a lăsat surd de-o ureche. "Ce faceţi, domnule Jakab?", îl întreba politicos John, de fiecare dată. "Bine, sănătos?". Bătrânul se uita nedumerit la el şi îi îngăima un răspuns confuz, fără să-şi amin­tească cine era cel care-l opreşte pe stradă. Al doi­lea era tovarăşul Creţan, poreclit Omul de plumb, un fost miliţian care coordona cu mult zel toate anchetele care-l priveau pe tânărul John Pîrva. El venea chiar la terasa clubului John's cafe, se aşeza la o masă, cerea o bere şi rămânea acolo cam o oră, cu privirea pierdută aiurea.
"Când l-am văzut prima dată după atâţia ani, mi-a trecut aşa, un fior prin inimă. El se uita un­deva, sus, pe cer, şi i-am zis: «A, domn' Creţan. Ce mai faceţi?». El s-a uitat nedumerit la mine şi mi-a răspuns: «Ei, uite, mă uit şi eu la norii ăia cum se duc». «Păi da», i-am zis. «mai devreme sau mai târziu, cu toţii ajungem aşa, ca norii ăia care se duc». S-a ridicat, a făcut câţiva paşi, şi s-a întors iar spre mine, privindu-mă complet derutat".
S-a lăsat seara şi Anca a coborât cu fetele să pre­gătească cina. "Scuzaţi", zice. "E cam târziu şi li s-a făcut foame". Fetele sar în braţele lui John, iar el le îmbrăţişează şi le sărută pe frunte. Se uită apoi spre Anca şi îi răspunde cu glasul blând: "Păi, noi am terminat. «The end», cum s-ar zice la film".

În loc de epilog

Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi arată faptul că, între 1969 şi 1989, peste 100.000 de români au cerut azil politic în Occident. Cei mai mulţi dintre aceştia au trecut fraudulos frontiera spre Iugoslavia sau Ungaria, asumându-şi nişte ris­curi enorme: puteau fi împuşcaţi, omorâţi din bătaie, umiliţi în public sau aruncaţi în puşcăriile de maximă securitate. Tot conform statisticilor, numai între anii 1985 şi 1989, au fost 68.000 de evadări reuşite din infernul care era atunci Republica Socialistă România. Numărul victimelor, însă, al celor răniţi sau omo­râţi, nu se va afla niciodată. Niciuna dintre crimele de la graniţă nu a fost cercetată. Nici astăzi, după 30 de ani de democraţie, nu se vor­beşte în mod oficial despre aceste orori. Au rămas doar consem­nate răz­leţ, în mărturii precum cea de faţă.