Casa lui stă parcă agățată de o stâncă, chiar sub frumoasa Cetate a Devei. E zona cea mai liniștită a orașului, cu străzi înguste, pavate cu caldarâm de piatră. O clădire înaltă, cu două etaje și o terasă uriașă, de unde se vede toată panorama orașului. "E casa pe care am visat-o de când eram copil", spune cu bucurie. "Să stau undeva, sus, și să văd de-acolo toată priveliștea asta minunată". Urcăm scările până la primul etaj și-apoi intrăm într-un living frumos aranjat, în stil american, mobilat cu bun gust. "Mi-am adus din America cu vaporul două containere cu lucruri. Dacă așa a vrut Dumnezeu, ca viața mea să se împartă între două lumi, am zis ca măcar lucrurile astea să-mi mai aline ruperea de America, țara care m-a adoptat și m-a salvat". Ne așezăm în fața unei mese din lemn masiv, pe care stau pregătite două cești pline cu ceai. Îl privesc pentru prima oară mai atent și văd în ochii lui parcă un fel de teamă, ca o îngrijorare pentru ce avea să-mi mărturisească.
Îl cheamă John Pîrva, are 57 de ani și despre el și povestea lui din tinerețe a aflat multă lume. A scris-o într-o carte, în 2010. O reconstituire a vieții lui chinuite. Unii îl admiră, alții îl privesc cu compasiune, alții cu neîncredere. "Au fost câțiva oameni care mă judecau și îmi cereau socoteală, îmi ziceau ceva de genul «tu n-ai mâncat ca noi salam cu soia, n-ai suferit ca noi teroarea lui Ceaușescu». Alții, mai ales cei tineri, nu prea cred nici acum toate poveștile astea, ce a însemnat dictatura comunistă, ce a însemnat securitatea, cum te urmăreau la fiecare pas, cum erau anchetele, cum te torturau doar pentru că gândeai altfel, sau doar pentru că purtai plete sau barbă, sau cum era să trăiești fără curent, fără apă, fără căldură, cum era să stai ore în șir la coadă pentru un pui numai piele și os, cum era să iei pâine numai pe cartelă și să înduri toate astea fără să crâcnești, fără să scoți o vorbă de nemulțumire, ba dimpotrivă, să fii obligat să-i mulțumești conducătorului iubit pentru condițiile minunate de viață, să trăiești în minciună și teroare. Mai pe scurt, cum era să trăiești într-o închisoare din care n-aveai voie nici măcar cu gândul să fugi. Puțini tineri mai cred astăzi asemenea orori. Pentru acești copii răsfățați, cu telefon mobil și tablete, poveștile astea sunt doar așa, ca niște ficțiuni, ca niște filme proaste în care nu cred. Și poate e mai bine așa. De ce să se încarce și ei cu un trecut așa de greu, atâta timp cât nu-i trecutul lor?". Face o pauză scurtă și zâmbește amar. "Sau poate că nu-i așa. Poate că ar trebui să știe și ei toate astea, pentru a nu se mai repeta niciodată un asemenea coșmar".
Actele din ciorapi
"Totul a început în ultimul an de liceu", zice el după un oftat adânc, "când prietena mea de atunci, de care voiam să mă despart, m-a mințit că a rămas însărcinată și m-a amenințat că mă reclamă la școală dacă nu rămân cu ea. Acum mi se pare o ghidușie nevinovată toată întâmplarea asta, dar atunci m-a speriat foarte tare și-am început să mă gândesc la tot felul de planuri ca să scap de un asemenea scandal. Eram elev bun, părinții mei erau respectați. Ar fi fost un scandal pe care nu mi-l puteam asuma. Și cum mă tot gândeam eu așa, un prieten a venit cu ideea năstrușnică de a încerca să fugim din țară. Aveam un fost coleg de școală, Erwin, care reușise să plece definitiv în Germania și care ne tot trimitea scrisori în care ne povestea lucruri pe care noi nici măcar nu le puteam visa. «Da», mi-am zis, «asta e singura mea șansă». Și-am început să ne pregătim, eu și cu Liviu, prietenul meu, să fugim din țară. Totuși, eram încă niște copii, nu știam prea multe, și ne-am hotărât să fugim chiar în toiul iernii, când zăpada era de un metru. Am făcut rost de două costume albe, de camuflaj, pe care le-am îmbrăcat pe sub haine, am băgat în ciorapi buletinele, niște poze și o hârtie cu câteva adrese din Germania, și am pornit cu trenul către Oravița. Era între Crăciun și revelion, și planul era să luăm un autobuz din Oravița până la Bogodinț, un sat la câțiva kilometri de Naidăș, adică de granița cu Iugoslavia. Acolo, în Bogodinț, aveam un coleg de școală, și ne-am gândit să spunem că mergem la el, pentru că știam că zona era împânzită de miliție și de grăniceri, și că nu puteai să calci pe-acolo fără să fii luat la întrebări. Era o iarnă foarte grea, și când am ajuns la Oravița, am constatat că nu mai circulau autobuzele. A fost așa, o nebunie, eram aproape gata să ne lăsăm păgubași, dar până la urmă am găsit un autobuz cu muncitori care mergea chiar acolo, în zona Naidăș. Numai că noi n-am știut unde trebuia să coborâm și am trecut de Bogodinț și am mers o stație în plus. Iar stația era chiar în fața pichetului de grăniceri. Bineînțeles că acolo ne-au înhățat imediat și ne-au dus în unitatea militară, unde ne-au băgat în două birouri separate. Țin minte că acolo era atârnată de perete o hartă mare a Republicii Socialiste România și după ce ofițerul care s-a ocupat de mine a aflat că sunt din Deva, m-a întrebat dacă știu în ce localitate suntem și mi-a arătat cu degetul pe hartă un punct roșu, aflat chiar pe granița cu Iugoslavia. «Uite, băi!», a strigat el la mine. «Aici ești. Și-acum să-mi spui tu mie ce mama dracu' căutați voi din Deva, tocmai aici?». Atunci i-am spus povestea cu colegul din Bogodinț, dar el nici nu m-a băgat în seamă. «Dezbracă-te!», mi-a zis. Și așa a început primul episod din acest lung coșmar al meu. Au găsit la amândoi actele ascunse la ciorap și atunci s-a declanșat măcelul. În cameră a intrat o namilă de om, îmbrăcat civil, și fără să întrebe nimic, s-a năpustit pe mine, de față cu ofițerul care mă interogase. Așa de rău m-a bătut, că am crezut c-o să mor. Mă strângea cu o mână de gât și cu cealaltă mă lovea cu capul de podea. Țin minte că la un moment dat, ofițerul a început să țipe la el: «Nu-l omorî, bă, la mine în birou!». Nu știu cum de-am scăpat viu de-acolo, îmi amintesc doar că aproape ne-au târât până la arestul din Oravița, unde a urmat o altă repriză de bătaie, ceva mai blândă, dar care a durat aproape toată noaptea. Dimineața, ne-au urcat în trenul de Deva și părea că totul se va sfârși aici".
Inspiră adânc aer în piept, trăgându-și parcă sufletul după un lung maraton. Mă privește întrebător, părând că ar vrea să știe dacă mai am răbdare să-l ascult. Dau din cap să continue.
Într-un picior, cu mâinile sus
"Episodul ăsta m-a marcat foarte mult", continuă el după ce bea o gură de ceai. "A fost o experiență care mi-a întărit și mai mult convingerea că trebuie să fug din țara asta. Simțeam deja că devenisem inamicul unui sistem cu care aveam să mă lupt toată viața".
Aduce un laptop și-mi arată mai multe fotografii din anii aceia negri. Îmi povestește despre fiecare poză în parte, despre colegii lui de liceu, despre Liviu, prietenul lui cel mai bun, despre iubita care l-a mințit că a rămas însărcinată, și despre el, John Pîrva, un adolescent de 17 ani. Își privește cu nostalgie chipul din fotografie. "În loc să fiu, ca orice adolescent, vesel și plin de speranțe, eram mereu chinuit de gânduri negre. Abia împlinisem 17 ani și deja trăiam cu spaima unui om hăituit. După vreo trei săptămâni de la prima tentativă, am încercat să fug din nou. De data asta eram trei, eu, Liviu, cel cu care am încercat și prima dată, și Lolek, un alt bun prieten și coleg de școală. Trăiam ca în transă, gândindu-ne doar cum să fugim. Nu ne gândeam deloc la moarte. Voiam să scăpăm, să fim liberi. Într-o noapte, am vrut să ne ascundem într-un tir turcesc parcat în fața Hotelului Sarmis. Credeam că a doua zi o să plece chiar în Turcia, și o să reușim să ajungem și noi acolo. Dar tocmai atunci când ne pregăteam să deschidem prelata din spate, a trecut pe-acolo o patrulă de miliție. M-au prins doar pe mine, ceilalți doi au reușit să fugă. Iar ceea ce a urmat depășește orice imaginație, nu puteam să cred că există oameni în țara asta în stare de asemenea orori. Era un milițian, Suciu îl chema, care după ce m-a bătut crâncen ca să îi spun numele celorlalți doi, m-a pus să stau într-un picior, cu mâinile sus, și a adus un câine lup pe care l-a lăsat lângă mine, spunându-mi că dacă fac vreo mișcare, las piciorul sau mâinile jos, câinele o să mă facă bucăți. Mă lăsa așa, singur, cu câinele, și după o jumătate de oră intra în cameră și mă întreba: «Ei, ia zi, ți-ai adus aminte cum îi cheamă?». Iar eu îi ziceam, ca și până atunci, că nu le știu decât numele mici, Gigi și nu mai știu cum, niște nume inventate. Și el pleca iar și mă lăsa acolo cu câinele ăla fioros lângă mine. După două reprize din astea, simțeam că nu mai pot, că o să mă prăbușesc. Eram atât de disperat, încât, la un moment dat, am vrut să mă arunc pe geam, să se termine odată tot chinul ăla. A urmat apoi o nouă repriză de bătaie. M-a întins pe o masă și a început să mă lovească cu bastonul la tălpi. Nu se mai oprea, dădea cu toată puterea și din când în când se oprea și țipa la mine să îi spun cine erau ceilalți doi. Nici nu știu cum am putut să rezist la tot supliciul ăsta fără să spun nimic despre prietenii mei. A doua zi mi-au pus cătușe la mâini și m-au dus la școală. Au adunat toți elevii în sala de sport, m-au scos în fața lor și m-au făcut albie de porci. Tot liceul se uita la mine, eram omul rău, un «element negativ», un infractor. Iar la sfârșit, ca să-mi dea lovitura de grație, am fost anunțat că sunt exmatriculat. Eram anul patru de liceu, ultima promoție de Arte, pentru că se desființaseră toate liceele de artă din țară. Nu știam ce să fac, era clar că trebuie neapărat să mă angajez undeva, altfel riscam să ajung la închisoare sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Că așa era atunci, cine nu avea muncă, era condamnat, iar ei abia așteptau să găsească un motiv ca să mă aresteze. M-am angajat zugrav la Orăștie, a fost singurul loc pe care l-am găsit. Și din acel moment, în loc să mă tem, să mă potolesc, m-am înverșunat și mai tare. N-a mai fost nicio zi în care să nu mă gândesc la fuga din țară. Începusem să fiu urmărit tot timpul, când îmi era lumea mai dragă, mă trezeam săltat de pe stradă și dus la secția de miliție pentru tot felul de «clarificări», cum ziceau ei. Să spun ce-am mai făcut în ultimele zile, cu cine m-am mai întâlnit, ce-am vorbit, dacă m-am cumințit sau tot mai vreau să fug din țară. Mă puneau să scriu declarații și mă snopeau iar cu bătaia, doar pentru că nu voiam să scriu ce-mi dictau ei. Nu pot să uit momentele alea de coșmar, cum urlau la mine să le zic ce pun la cale și cu cine mai vreau să fug, și cum mă prindeau de păr și mă izbeau cu capul de perete până aproape leșinam. E greu să uiți așa ceva. E imposibil să uit momentul în care un ofițer de securitate, pe nume Ludovic Jakab, a venit pe furiș la spatele meu și m-a lovit atât de tare peste urechea stângă, încât din acel moment am pierdut pe viață 80 la sută din auzul acestei urechi. Cu toate astea, am zis însă că trebuie mai întâi să termin, într-un fel, ultimul an de liceu, să nu ajung cine știe unde fără diplomă de bacalaureat. Am reușit în anul următor să mă înscriu la Liceul Pedagogic din Sibiu, secția Arte Plastice. Și cu tot chinul pe care l-am îndurat mai departe, cu alte anchete și vizite la securitate, am reușit să termin cu brio școala, fiind printre primii din clasă. Am încercat chiar să dau mai departe, la Facultatea de Arte. N-aveam de unde să știu că un dușman de clasă ca mine n-avea ce să caute acolo și că cele patru locuri erau deja aranjate pentru cei cu relații. Mă gândesc uneori și astăzi că, dacă aș fi reușit să fac pasul ăsta, să intru la facultate, poate că destinul meu ar fi fost altul. Așa, însă, n-aveam de ales decât să mă întorc la hotărârea mea cea dintâi: să fug cu orice preț din țară".
Soția lui, Anca, tocmai a intrat în bucătărie. Arată ca o fetișcană delicată, cu ochii verzi ca smaraldul și-un zâmbet mereu timid. Pășește încet, aproape tiptil, și ne roagă în șoaptă să o scuzăm că ne-a întrerupt interviul. "Am venit doar să iau ceva dulce pentru alea mici".
Țigara mântuitoare
"Sunt atât de departe vremurile alea urâte", îmi zice, "că parcă nici eu nu mai cred uneori că s-au întâmplat cu adevărat. Și totuși rănile din sufletul meu există și nu-mi dau deloc pace nici astăzi". Îi spun că suntem cam din aceeași generație și că, prin urmare, am prins și eu aceiași ani din tinerețe, sub teroarea lui Ceaușescu. "Trebuia să fug", îmi zice John, vădit stimulat de vorbele mele. "Destinul meu în România era pecetluit, viața mea ar fi fost un calvar. Și să fim înțeleși, eu îmi iubeam mult țara, călătoream mult și eram fascinat de toate minunățiile pe care le descopeream. Dar după prima încercare de fugă, m-am trezit brusc dușman al regimului, hăituit, fără nicio șansă să-mi pot îndrepta viața. Singura mea șansă era să fug.
Și noul plan l-am pus la cale cu Liviu. Era clar că trebuia să evităm orice întâlnire cu localnicii, că odată intrați în zona de frontieră, trebuia să mergem numai prin locuri neumblate. Adică 50 de kilometri de urcat munți, de străbătut păduri, de umblat printre sălbăticiuni. Am ales ziua plecării pe 1 august 1981. Eram eu, Liviu și încă doi amici din Deva, Avrămică și Gheorghe, despre care știam că încercaseră și ei de câteva ori să treacă frontiera. Am fost la biblioteca municipală, am studiat tot felul de hărți, am încercat să ne facem un traseu, însă era foarte greu, pentru că nu exista nicio hartă în care să apară localitățile mici din zonele de frontieră. În sfârșit, a venit ziua plecării. Niciodată, în toată viața mea, nu am avut atâtea emoții, atâta teamă, dar și atâtea speranțe și determinare. Ne-am trezit în zori, am mers cu trenul până la Reșița, și de acolo am luat autobuzul spre Anina. Ne-am așezat pe locuri separate, să nu stăm în grup, și am avut norocul că autobuzul era plin de tineri studenți care mergeau în vacanță acasă. A apărut însă prima problemă: noi nu știam că autobuzul merge mai întâi la Oravița, și că de-acolo se întoarce la Anina. Iar Oravița era deja în zona de frontieră, ca să nu mai zic că eu și cu Liviu eram deja cunoscuți acolo și consemnați ca frontieriști. Când am văzut autogara din Oravița, mi-a stat inima în loc. Am zis că până aici ne-a fost, că iar o luăm de la capăt cu bătăile, anchetele, arestul, mai ales după ce aflasem că autobuzul avea să stea acolo mai bine de un sfert de oră. Cât timp am staționat, cei mai mulți dintre călători au coborât și-au așteptat afară. Noi însă am rămas pe locurile noastre, încercând să ne încurajăm din priviri. La un moment dat, am văzut pe geam apropiindu-se de autobuz un grănicer cu arma pe umăr. Am înghețat. Se tot plimba printre oameni și ridica din când în când ochii la cei din autobuz. Am zis atunci că dacă se uită la mine, în mod sigur spaima din priviri mă va da de gol. Și-atunci am avut brusc o pornire salvatoare: am țâșnit de pe scaun, am coborât din mașină, am scos o țigară, și m-am dus fix la el, cerându-i un foc. A fost un gest rapid, o fracțiune de secundă, atât a durat să iau hotărârea asta. O fracțiune de secundă care mi-a salvat destinul".
Evadarea
Continuă să-mi spună povestea cu o vervă amețitoare, relatează întâmplările cu lux de amănunte, descrie locurile cu cele mai mici detalii. A trecut de atunci o viață, dar n-a uitat nimic. "După ce am reușit să plecăm din Oravița, ne-am dat jos din autobuz aproape de Anina, la marginea unei râpe, pe care am coborât-o în mare fugă, intrând apoi într-o pădure adâncă și întunecoasă. Aveam la noi o hartă, o busolă fabricată în Republica Democrată Germană, un binoclu rusesc de teatru, un patent ruginit, apă și câteva conserve de pește. Am mers prin pădure până s-a lăsat seara. Acolo, în pădure, întunericul vine neașteptat de repede. Și odată cu el vine și frigul. Un frig de-ți clănțăneau dinții în gură. Ne-am făcut un culcuș și am dormit lipiți unul de altul. Vorba vine că am dormit, nu știu dacă am putut să ațipesc cinci minute în noaptea aia. Mi se părea că aud tot felul de sunete, mi se părea că văd prin beznă tot felul de siluete și animale".
A doua zi au plecat mai departe. Au ieșit din pădure și-au dat de marginea unui sat. Au calculat cu harta și busola cum trebuie să-l ocolească pentru a ajunge din nou la traseul lor, dar după câteva ore de mers, s-au temut că au greșit drumul. La un moment dat, au zărit câțiva oameni la poalele unui munte de steril. S-au ascuns într-un șanț și au hotărât ca unul dintre ei să iasă totuși din ascunzătoare și să afle de la oamenii aceia în ce loc se află. "M-am oferit eu să merg, puteam să vorbesc cu accentul din zonă și aveam hainele murdare, așa că mă puteam preface că sunt un băiat de la vreo stână. Așa s-a întâmplat, m-au întrebat dacă vin de sus, de la munte, dacă acolo a plouat și dacă a venit lupul la stână. Le-am răspuns fără să mă dau de gol și la sfârșit am reușit să aflu că suntem la Sasca Montană. Adică eram pe drumul cel bun".
După încă două zile de mers și-o noapte aproape albă de-atâta frig și spaimă, au rămas fără apă. În cele din urmă, după ce-au băut din tot felul de băltoace mizerabile, au reușit să găsească un pârâiaș cu apă limpede. Se pare însă că mizeria din care băuseră până atunci i-a provocat lui Liviu o febră și-o durere de stomac îngrozitoare. În scurt timp de la primele simptome, abia se mai putea ține pe picioare. Îl cărau în spate cu schimbul, se opreau tot mai des, devenise aproape imposibil să continue drumul. În aceste condiții, s-au văzut siliți să ia cea mai grea decizie: să își abandoneze camaradul. Să-l lase într-un loc sigur, cu oameni, unde putea fi văzut și ajutat de cineva. "Ne temeam că o să moară dacă vom continua așa. Eu am vrut să renunț, să rămân cu el. Nu m-a lăsat, mi-a zis să merg mai departe, pentru că altfel, dacă ne prind pe amândoi, din nou vom trece prin tortura securității. Dar dacă îl vor găsi doar pe el, va spune că a venit să caute ceva de lucru prin zonă și i s-a făcut rău. A fost cel mai greu moment. Am plecat mai departe plângând, nu-mi venea să cred că eu plec și-mi las prietenul bolnav, singur și neajutorat. L-am lăsat lângă niște barăci, într-o zonă locuită, și mai târziu l-au găsit câțiva muncitori care l-au ținut în baraca lor până s-a pus pe picioare și a putut să se întoarcă acasă".
După încă o zi și o noapte de drum prin păduri neumblate, cei trei au zărit foișoarele grănicerilor. La un moment dat, pe când tocmai se pregăteau să traverseze un drum, au auzit huruitul unui motor. Era un tractor cu remorcă, plin cu grăniceri. Au stat ascunși în șanțul de pe marginea drumului, acoperiți cu frunze și crengi rupte din copaci. A trecut apoi o turmă cu vreo trei ciobani și câțiva câini uriași. Ei au stat tot acolo, în șanț, nemișcați, fără să respire, în vreme ce câinii treceau la doi pași de ei. "Nu ne-au simțit mirosul", îmi zice, "pesemne că, după atâtea zile, miroseam a frunze și iarbă". Puțin mai târziu au văzut gardul de sârmă de pe graniță. Au stat ascunși într-o pădurice, până s-a lăsat seara. Apoi, aproape de miezul nopții, au pornit în ultimul asalt. Au traversat târâș un câmp cu porumb furajer. Un câmp mare, cât lumea de mare. La fiecare mișcare, trosnetul tulpinilor răsuna în liniștea nopții ca o salvă de tun. Știau că în unele zone de frontieră sunt întinse în iarbă tot felul de fire care la orice atingere fac zgomot și declanșează alarma. La fiecare mișcare a lor simțeau spaima asta. Că vor atinge o asemenea sârmă și vor fi prinși. Că ei se vor ridica să o ia la fugă spre Iugoslavia și că vor fi împușcați. Mai știau că mulți, foarte mulți români așa au sfârșit-o. Chiar și aici, pe câmpul ăsta cu porumb furajer, au murit oameni care au încercat, ca și ei, să ajungă dincolo de gardul din față. Toate gândurile astea zvâcneau în mintea lui John în timp ce se târa cu disperare spre gardul de sârmă. "E imposibil să exprim ce era atunci în sufletul meu", îmi zice parcă și-acum cu spaimă în priviri. "Știu doar că nu mai aveam decât două soluții. Ori reușeam, ori muream. Era un fel de ruletă rusească, pe care mi-am asumat-o cu bună știință atunci când m-am hotărât să fac asta".
După mai bine de două ore de cazne, au reușit să ajungă la gardul de sârmă ghimpată. Au făcut cu patentul o gaură de vreo 80 de centimetri și au trecut dincolo. Însă nu erau încă siguri că au reușit. Mai aveau de traversat fâșia, adică o felie de pământ proaspăt arat care se vedea în fața lor. Și nici atunci nu erau foarte siguri. Știau multe povești despre fâșii și garduri false, de care te chinuiai să treci ca să afli în cele din urmă că ești tot în România. Au mai mers vreo sută de metri și au zărit în mijlocul câmpului un stâlp. S-au apropiat de el și au descoperit că avea o plăcuță pe care era scris ceva. Erau niște cuvinte sârbești. Reușiseră!
Era aproape cinci dimineața, începuse deja să se lumineze puțin. John s-a întors pentru ultima oară cu privirea spre România și a văzut undeva, în zare, niște case întunecate. Erau ca niște găuri în cer, un tablou pe care nu-l va uita niciodată. Era imaginea unei închisori din care tocmai evadase.
O dimineață pentru eternitate
Au trecut 38 de ani de atunci, dar John Pîrva își amintește perfect fiecare moment și fiecare detaliu de atunci. Avea 19 ani, și dimineața aceea de august va rămâne mereu în memoria lui ca un tablou ireal, miraculos. "Am încercat de multe ori să pictez imaginea acelei dimineți", îmi zice. "Până la urmă am abandonat. E imposibil să redau o asemenea imagine".
După câteva zile de arest în Iugoslavia, după încă șapte luni de calvar în lagărul din Austria, pe data de 23 martie 1982, John Pîrva a ajuns în America. S-a integrat rapid, a găsit de lucru, a reușit apoi să se înscrie la "Portland State University", unde timp de patru ani a studiat Artele Plastice, a fondat mai târziu un post de radio în limba română și a început să facă câteva mici filme, majoritatea inspirate din realitățile crude din România. După vreo doi ani, s-a căsătorit cu o americancă, iar mai târziu s-a născut băiatul lor, Adrian. Din România primea destul de rar vești, și nu erau întotdeauna prea bune. În iunie '82, a aflat că tocmai fusese condamnat în lipsă, la tribunalul din Deva, la un an și ceva de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Mama lui l-a reprezentat la proces, iar atunci când a fost întrebată unde e fiul ei, ea a dat un răspuns care a amuțit toată sala: "Păi, voi să-mi spuneți unde e, nenorociților. Că din cauza voastră a plecat de lângă mine".
A venit apoi revoluția din '89 și gândul de a se întoarce în România a început să-i dea târcoale. Îi era un dor nebun de țară. A tot amânat momentul, socotind că poate reușește să strângă niște bani pentru o eventuală afacere în țară. S-a întâmplat asta în 2003, când din motive pe care preferă să nu le discute, a fost nevoit să divorțeze. S-a întors definitiv în România, și-a cumpărat casa în care stă astăzi, a renovat-o în stil american, și după ceva timp a reușit să pună pe picioare un club de muzică rock, John's cafe, chiar în fosta sală de tribunal în care în urmă cu 20 de ani fusese condamnat. A cunoscut-o pe Anca, s-au căsătorit, au două fete împreună, Jessica și Rebeca, iar în fiecare an se bucură de vizita lui Adrian, băiatul lui din America. Când are timp, mai pictează, organizează expoziții personale, iar de câțiva ani conduce filiala din Deva a Uniunii Artiștilor Plastici.
S-a întâmplat adesea ca John să se întâlnească prin oraș cu doi bătrânei puțin gârboviți care abia își târau pașii. Unul era Ludovic Jakab, fostul colonel de securitate care l-a bătut atunci, în tinerețe, până l-a lăsat surd de-o ureche. "Ce faceți, domnule Jakab?", îl întreba politicos John, de fiecare dată. "Bine, sănătos?". Bătrânul se uita nedumerit la el și îi îngăima un răspuns confuz, fără să-și amintească cine era cel care-l oprește pe stradă. Al doilea era tovarășul Crețan, poreclit Omul de plumb, un fost milițian care coordona cu mult zel toate anchetele care-l priveau pe tânărul John Pîrva. El venea chiar la terasa clubului John's cafe, se așeza la o masă, cerea o bere și rămânea acolo cam o oră, cu privirea pierdută aiurea.
"Când l-am văzut prima dată după atâția ani, mi-a trecut așa, un fior prin inimă. El se uita undeva, sus, pe cer, și i-am zis: «A, domn' Crețan. Ce mai faceți?». El s-a uitat nedumerit la mine și mi-a răspuns: «Ei, uite, mă uit și eu la norii ăia cum se duc». «Păi da», i-am zis. «mai devreme sau mai târziu, cu toții ajungem așa, ca norii ăia care se duc». S-a ridicat, a făcut câțiva pași, și s-a întors iar spre mine, privindu-mă complet derutat".
S-a lăsat seara și Anca a coborât cu fetele să pregătească cina. "Scuzați", zice. "E cam târziu și li s-a făcut foame". Fetele sar în brațele lui John, iar el le îmbrățișează și le sărută pe frunte. Se uită apoi spre Anca și îi răspunde cu glasul blând: "Păi, noi am terminat. «The end», cum s-ar zice la film".
În loc de epilog
Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați arată faptul că, între 1969 și 1989, peste 100.000 de români au cerut azil politic în Occident. Cei mai mulți dintre aceștia au trecut fraudulos frontiera spre Iugoslavia sau Ungaria, asumându-și niște riscuri enorme: puteau fi împușcați, omorâți din bătaie, umiliți în public sau aruncați în pușcăriile de maximă securitate. Tot conform statisticilor, numai între anii 1985 și 1989, au fost 68.000 de evadări reușite din infernul care era atunci Republica Socialistă România. Numărul victimelor, însă, al celor răniți sau omorâți, nu se va afla niciodată. Niciuna dintre crimele de la graniță nu a fost cercetată. Nici astăzi, după 30 de ani de democrație, nu se vorbește în mod oficial despre aceste orori. Au rămas doar consemnate răzleț, în mărturii precum cea de față.