DUMITRU GEORGESCU - "De fiecare dată când mă îndrept spre teatru, zâmbesc fără motiv"

Dumitru Georgescu face parte din ge­ne­rația tânără a trupei Naționalului ieșean. A pornit cu dreptul în carieră, fiind distins încă de la debut cu două premii la "Gala Hop", precum și premiul pentru Cel mai bun actor. Dar ade­văratele premii, cu care a fost hărăzit sunt ta­lentul său excepțional și o de­li­ca­tețe sufletească, tot mai rară în ziua de azi. Un Prinț Fe­ricit, după numele unui per­sonaj celebru pe care l-a interpretat.

Cuptorul cu rugăciuni

- Știu că ești absolvent al Seminarului Teologic. Cum ai "deraiat" către actorie?

- La un moment dat, prin anul patru de Seminar, am fost la un spectacol, la sala mare a Teatrului Na­țio­nal "Vasile Alecsandri" din Iași - "Apus de soare" - și am fost fascinat. A fost pen­tru prima dată când intram într-o sală de teatru. Pentru prima dată când vedeam un spectacol de teatru. Până în acel moment, eram atât de concentrat pe Seminar, în­cât nu mă interesa nimic alt­ce­va, nici nu știam până atunci că există actori în Iași. Pentru mine actorii erau o specie rară, pe care îi vedeam doar la televizor. Atunci, după acel spec­tacol, a început să se nască dorința asta a mea, care mă obseda, de a fi pe scenă. Am spus și acasă, ti­mid, ce mi-ar plăcea să fac în viitor, dar totul a ră­mas ca un vis frumos dar imposibil. Mama își dorea foarte mult ca eu să mă fac preot și a rămas așa până când am terminat Seminarul. Abia atunci am avut curajul să spun acasă hotărât, că nu dau la nici o altă facultate, dacă nu încerc măcar o dată la teatru. M-am înscris și mai aveam trei zile să mă pregătesc pentru probele eliminatorii. Și, spre sur­prinderea tuturor, am intrat.

- Se potrivește actoria cu spiritul religios în care ai fost educat în familie? Mai ai un frate teo­log...

- Mama și tata au fost întotdeauna modelul nostru. Doi oameni simpli, muncitori și cu multă credință în Dumnezeu. Așa am fost crescuți și noi. Suntem cinci frați. Au făcut mari sacrificii să ne crească pe toți, au luptat din greu să facem o facultate și să învățăm o meserie. Țin minte că de mic stăteam în fiecare seară cu mama pe cuptor și citeam rugăciuni. Tot ce sunt astăzi sunt datorită lor.

Cântărețul de pe acoperiș

- Povestește-ne despre satul copilăriei tale. Te-ai născut în Bucovina, într-o zonă de basm, unde omul pare să fie mai aproape de Dumnezeu.

- Chiar este o zonă foarte frumoasă, cu foarte multă verdeață și cu aer curat: satul Laura, comuna Vicovu de sus, județul Suceava. Aici revin de fie­care dată când prind câteva zile libere, pentru a-mi reîncărca bateriile, și de fiecare dată mă năpădesc cele mai frumoase amintiri. Chiar cred că am avut o copilărie ideală aici. Mă urcam pe casă și cân­tam melodii de la Ace of Base și Michael Jackson până se adunau vecinii. Mă urcam în copacii din livadă și mă jucam cu porumbul luat, pe ascuns, de la vecini, pentru că noi nu aveam. Știuleții ăia cu mătase lungă erau păpușile mele. Luam perdelele din casă și mă "îmbrăcam" în ele, mă urcam pe poartă și îmi imaginam că sunt pe scenă. Acolo o să fie mereu acasă pentru mine.

- Mama ta a plecat la muncă în Italia. Te-a marcat lipsa ei?

- Nu cred că am realizat eu prea multe atunci, eram mic, dar în timp i-am simțit lipsa mult. Înțelegeam că nu a existat o altă soluție și că o face pentru mine și pentru familie, dar a fost greu ca, dintr-o dată, să fiu doar eu și tata. Eram foarte atașat de ea. Prima dată am vă­zut-o după patru ani, când eram deja la liceu. A fost perioada mea cea mai grea, dar după ce am mai crescut, mer­geam în fiecare vacanță la ea, în Italia. Oricum, ma­ma și tata ne-au crescut pe noi, toți co­piii, foarte uniți, și lipsa fizică a mamei a fost acoperită cumva de pre­zen­ța surorilor mai mari.

- Părinții tăi n-au regretat că nu te-ai fă­cut preot?

- Nu, chiar sunt în­cântați, se laudă și spun mereu "băiatul nostru e actor". Ai mei m-au în­curajat întotdeauna să fac ceea ce îmi place. La început nu înțe­le­geau "care e treaba cu teatrul ăsta" și vo­iau să îmi aleg o me­serie care să îmi asigure o viață mai bună, dar până la urmă au avut încredere în deciziile mele și acum sunt bucu­roși că m-am făcut actor.

- Părinții și frații tăi te-au văzut jucând?

- Da, aproape toți m-au văzut jucând. Nu m-a văzut sora mea care locuiește în altă țară, iar vara, când vine acasă, stagiunea este închisă la teatru. Dar sunt sigur că o să se în­tâm­ple și asta cândva. Atunci când trebuie.

O stea norocoasă

- Ai avut succese ra­pi­de în teatru. Ai luat pre­miul penru cel mai bun actor la "Ga­la Hop". Te-au aju­tat aceste izbânzi?

- Am avut noroc. Cred că am o stea no­rocoasă aco­lo, sus, care sclipește în mo­­­mentele potrivite. Ca ac­tor, de foarte multe ori mă în­treb dacă sunt pe dru­mul cel bun, iar aceste con­cursuri și premii pe care le-am câș­tigat au fost, cred, confir­ma­rea de care aveam ne­vo­ie că e bine și că nu trebuie să renunț. În 2013, când mi-am auzit numele la Gala Tână­ru­lui Actor Hop, nu îmi venea să cred. După o pe­rioa­dă în care îmi spuneam că nu am șanse, că sunt alții mult mai buni ca mine, a venit și premiul pentru debut de la Cluj.

- Ai fost actor la Teatrul "Luceafărul" din Iași, la care ai renunțat, ca să vii în București. A fost o decizie bună?

- Ca să poți evolua, cred că ai nevoie mereu de experiențe noi și de oameni noi de la care să înveți. Colaborarea cu Teatrul "Luceafărul" a început în anul 2008, încă din primul an de facultate, și a fost una dintre cele mai frumoase etape din viața mea. Am avut norocul de avea niște colegi extraordinar de talentați, de la care am învățat cât de mult am putut. În 2015, am considerat, însă, că e timpul să plec și să caut lucruri noi în mine. Cred că e foarte peri­culos când începi să te automulțumești cu tine, și de aceea am vrut să îmi dau un refresh și să plec. Și așa am ajuns în București. Tot ce aveam în minte era: "Dacă are sens să fac meseria asta, dacă sunt bun și nu o să fiu doar un actor din mulțime, o să rezist" . Și chiar a fost bine. Am făcut parte din tru­pa Frilensăr, cu care am făcut trei spectacole la Tea­trul Luni, de la Green Hours, apoi am lucrat cu Radu Nica, la spectacolul "București. Instalație umană", la ArCub, cu Attila Vizauer, la spectacolul "Bambi", la Teatrul Excelsior, cu Radu Popescu, la spectacolul "O călătorie cu Urmuz", la Teatrul Elisabeta, cu Diana Mititelu la "Tragedia omului", la T.N.B. etc. Cred că experiența din București a fost o etapă necesară în formarea mea ca actor.

- Te-ai rupt, totuși, ispitelor Bucureștiului, și te-ai întors la Iași, de data asta la Teatrul Na­țio­nal. Iașiul rămâne orașul în care simți că te îm­plinești mai bine profesional? N-ai prejudecata pro­vinciei?

- Simt că aparțin acestui loc. Mă simt bine și îm­plinit aici. De fiecare dată când mă îndrept spre teatru zâmbesc fără motiv. Vin cu mult mai de­vre­me la teatru, ca să stau pe banca din fața clădirii și, pur și simplu, să îl privesc. Nu îmi vine să cred că e real ce trăiesc acum. Simt că publicul din Iași mă iubește la fel de mult cum îl iubesc și eu pe el.

- Încă din studenție, ai lucrat cu regizorul Ra­du Afrim. Acum joci în ultimul lui spectacol mon­tat la Iași, "Dansul Delhi". Cum a fost cola­bo­rarea cu el? "Love and hate" sau numai "love"?

- Mă simt norocos că am avut șansa să lucrez cu el la trei spectacole ("Dawn Way", 2011; "Hai iu iu nu Hey you you", 2013; "Dansul Delhi", 2019). Asta mă face să cred că nu a fost doar o întâmplare și că a văzut ceva bun în mine. Munca cu el, de fiecare dată, m-a făcut să îmi pun întrebări reale despre mine, iar repetițiile cu el nu sunt nicio­dată plictisitoare. Câteodată, te întorci spre casă ve­sel, de multe ori, te întorci plângând. Ce este sigur, e că de la el am învățat ce înseamnă să ai un psihic puternic, mai ales în teatru, asta dacă vrei să reziști.

- Ce regizori ți-au mai marcat ca­riera?

- Am lucrat ex­trem de bine cu Radu Nica și cu Radu Ia­coban. Mi-ar plăcea foarte mult să am șan­sa să lucrez din nou cu ei.

- Ai făcut și film?

- Prea puțin.

- Ce proiecte mai ai? Ce dorințe?

- Împreună cu Dan Baltag, sunt trai­ner de actorie și dic­ție pentru copii, la Școala TV pentru copii - dicție.ro din București. Deci, uite, nu am rupt legă­tu­ra complet cu Bucu­reștiul. Dorințe? Să fiu sănătos!

- Unde te vezi peste 20 de ani, să zicem?

- Pe scenă. Cu aceeași pasiune și dorință de joc.