Primul lucru pe care îl facem cu toţii dimineaţa, după ce ne trezim, este să ne uităm la ceas. Şi începând din clipa aceea, toată ziua se desfăşoară legată de trecerea timpului, mult mai obositor şi mult mai repede decât ne-am dori (unii savanţi sunt de părere că timpul s-a micşorat datorită abaterii pământului de pe axa obişnuită). Înghiţim cafeaua pe fugă (dacă e timp), sărim în maşină sau în metrou, enervaţi că traficul ne va obliga să întârziem la serviciu, ba ne mai ducem şi copiii la şcoală. Urmează o zi neîntreruptă de muncă, de telefoane, de e-mail-uri, de stat cu ochii aţintiţi pe computer, de întâlniri stresante cu şefii, de mâncat un sandvici pe colţul biroului, în sfârşit, de mers acasă, spre seară, dând şi un tur pentru târguieli, iar dacă eşti femeie, mai urmează şi hopul zilei, când trebuie să dai, zâmbind, de mâncare familiei. Şi dacă în toată alergarea asta nebună am face o pauză? E posibil aşa ceva? Da, răspund adepţii unui stil de viaţă ce pare să prindă teren, mai ales dincolo de ocean. Numit "slow attitude", el nu propune abandonarea cursei cotidiene, ci temporizarea ei. Exact ca în fotbal, când jucătorii, în loc să atace întruna la poartă, fac joc lent de pase, pentru a calma meciul şi a-şi acorda un respiro.
Fă un pas înapoi!
Stilul "slow attitude" nu exclude nici eficacitatea, nici rapiditatea. E vorba să adaptezi viteza în funcţie de circumstanţe, pentru a scăpa de cercul vicios al cantităţii. Pentru că, atunci când sarcinile şi ţelurile se acumulează, începi să le tratezi superficial, munceşti cu mai puţină eficienţă, pentru ca, în final, să-ţi ratezi chiar viaţa. Trebuie să ne acordăm pauze care să ne favorizeze libertatea, creativitatea şi relaţiile cu ceilalţi. Reţeta nu pare prea complicată: să-ţi stăpâneşti folosirea timpului, să-ţi redefineşti priorităţile, să renunţi la cadenţele infernale, la competiţiile profesionale demente, să ştii să faci un pas înapoi. Încet-încet, înveţi să apreciezi fiecare moment al vieţii la adevărata sa valoare, fără să te izolezi de ceilalţi. Acest stil de viaţă nu înseamnă constrângere, este o atitudine tonică, o formă de rezistenţă. Trebuie să învăţăm să spunem "nu". Să ne spunem întruna că nimic nu este mai important decât nevoia de a ne bucura de viaţa de toate zilele, să-i redescoperim acesteia frumuseţea uitată. Oare e chiar aşa de greu?
Încălziţi-vă sentimental!
Dimineaţa, după ce vă treziţi, mulţumiţi-i lui Dumnezeu pentru ziua care începe şi rămâneţi o clipă cu ochii închişi, proiectând o imagine pozitivă asupra a ceea ce aveţi de făcut. Ideea că munca cea grea e făcută cu drag ajută. Dar mai faceţi ceva: înainte de a începe ritualul de rutină al dimineţii (duşul, micul dejun), faceţi un gest care să vă producă emoţie. Contemplaţi puţin splendoarea luminii de vară pogorâte ca o minune în fereastră, îmbrăţişaţi-vă soţia sau soţul înainte de a pleca la birou, dar nu în fugă, cu pupături şi îmbrăţişări de robot, ci privindu-l în ochi şi urându-i o zi cât mai bună. Un copil strâns la piept, dar cu un gest conştient, plin de afecţiune, sau o mică inspecţie a grădinii de pe balcon, ne încălzesc sentimental dimineaţa şi ne ajută să ne aruncăm în vâltoarea zilei cu un alt tonus psihic.
Desfiinţaţi prizele
Opriţi telefonul mobil, ignoraţi e-mail-urile, tăiaţi legătura cu amicii de pe Facebook... Singurul obiectiv este să petreceţi o zi întreagă doar cu dvs. Indiferent dacă este o duminică sau o zi de vacanţă. Încercaţi să fiţi "trup şi suflet" în ceea ce faceţi. Să fiţi "acolo" cu totul, fizic şi imaginar. Este un fel extraordinar de a te încărca de energie, de care vor beneficia, apoi, şi alţii. Când trupul ţi-e într-un loc şi mintea în altul, te risipeşti şi pe tine şi le dai şi altora tot risipă. Dăruieşte-te, mai întâi, pe tine ţie însuţi, şi apoi le vei fi şi altora de folos.
Renunţaţi la ceas
Douăzeci şi patru de ore fără ceas? Ei bine, da! Riscaţi acest experiment într-o zi. Uitaţi de constrângeri şi planificări, dăruiţi-vă clipei, regăsiţi-vă ritmul natural de viaţă şi lăsaţi orele să curgă pe altă matcă decât dorinţele dvs.
Observaţi natura cu pupilele dilatate
O plimbare în parc, grădinăritul, îngrijitul plantelor pe balcon... Important este să vedeţi ceea ce vă înconjoară. Să contemplaţi. Încercaţi să ascultaţi vântul, să distingeţi ciripitul păsărilor. Tot ceea ce face spiritul să vagabondeze este benefic: în felul acesta se va regenera.
Respiraţi, în sfârşit!
Amplă şi profundă, respiraţia abdominală încetineşte ritmul cardiac, destinde muşchii şi calmează mentalul. Cu ochii închişi, întinşi pe spate sau în picioare, inspiraţi câteva minute, umflându-vă abdomenul, apoi plămânii, şi expiraţi profund. E o metodă excelentă de spaţiere a presiunii cotidiene. Repetaţi de mai multe ori pe zi.
Pauze din două în două ore
La locul de muncă, feriţi-vă de trăncăneala obişnuită cu colegii, de dialogurile sterile, care obosesc prin lipsa lor de conţinut, concentraţi-vă cât mai bine asupra muncii, cu gândul că faceţi ceva important şi util. Din două în două ore, ridicaţi-vă de pe scaun şi executaţi câteva mişcări de gimnastică pentru spate sau pentru picioare, respiraţi şi faceţi exerciţii mentale de relaxare. Pare minor, dar pauzele fixate în ziua de muncă, asemenea unor borne kilometrice pe o şosea, dau o altă perspectivă asupra zilei şi ne menţin tonusul optimist. Important este ca, atunci când munciţi, să munciţi fără să vă fugă mintea în altă parte, iar atunci când vă relaxaţi, să vă lăsaţi mintea să umble razna, fără nicio constrângere. Stresul vine întotdeauna din faptul că facem mai multe lucruri în acelaşi timp.
Priveşte "dilatat"
De fapt, fundamentul stilului de viaţă "în ralenti" este cuprins în celebra afirmaţie a lui Goethe: "Opreşte-te, clipă!", cu alte cuvinte, scoate-mă din curgerea timpului şi lasă-mă să mă bucur de tine deplin. Lentoarea vine din dilatarea lucrurilor pe care le facem. Când vezi un trandafir înflorit, în loc să aluneci cu privirea pe el, opreşte-te în loc şi încearcă să-i cuprinzi magia şi frumuseţea. Nu e uşor, fiindcă mintea ţi-e obosită, dar nici greu. Important este să-ţi iei drept reper amănuntele: culoarea, mireasma, luciul petalelor, să-ţi imaginezi bucuria lui de a fi la fel de viu ca tine. Lentoarea înseamnă întârzierea pe amănunte, aventura de a înţelege natura, dincolo de aparenţele ei.
La fel trebuie să procedăm şi cu cei dragi şi apropiaţi. Sincer: după zece ani de căsătorie, când vă îmbrăţişaţi soţia, de dimineaţă, o mai priviţi în ochi cu emoţie, ca altădată, îi spuneţi ce simţiţi pentru ea? Şi clipa aceasta ar trebui oprită şi trăită cu intensitate. În faţa ta se află un om pe care îl respecţi şi-l iubeşti. Spune-i sincer ce simţi. Opreşte ritualul despărţirii banale, cu un sentiment autentic. Lentoarea, aşezată în reţeta vieţii noastre, este felul cel mai simplu de a fi fericiţi.
DINA BRAN