Formula AS pe Argeş în sus: Părintele pictor Ilie şi nemaivăzutele lui zugrăveli

"O icoană bună, făcută în duhul lui Dumnezeu, este recunoscută de sufletul omului imediat ce se află în faţa ei"

Când Părintele Ilie, de la Mânăstirea Slă­nic-Argeş, ajunge pe Muntele Athos, că­lugării vin la el să-i înveţe tainele picturii bisericeşti. Văzându-i icoanele şi fresca mânăstirii fă­cute de el la Slănic, înţelegi că povestea cu fraţii de la Muntele Sfânt nu este o legendă. Părintele Ilie este un pictor dăruit de Domnul cu har şi cu un ta­lent uriaş, unul dintre cei mai mari zugravi de icoa­ne şi de biserici din ziua de azi. În plus, şi un om plin de bunăvoinţă, care şi-a lăsat culorile şi pensu­lele pentru a-mi răspun­de la între­bări. Ceea ce am crezut că o să fie un interviu despre pictura biseri­ceas­că s-a dovedit a fi, în ce­le din urmă, o discuţie despre Dumne­zeu şi cre­dinţă. Părintele Ilie pare să fie nu doar un mare pictor, dar şi un du­hovnic adevărat.

"Pictura m-a ales pe mine"

- Părinte, am contem­plat îndelung icoanele dum­neavoastră din biserica mâ­­năstirii şi am fost uimit de puterea lor, de energia pe care o transmit şi care te ţintuieşte în faţa lor. Ai jura că sunt vii. De unde aveţi forţa asta, Părinte?

- Ce aţi văzut sunt nişte icoane din ti­ne­reţea mea, de-acum 20 de ani... Forţa unei icoane nu ţine de tehnică, ţine de via­ţa cu care o pictezi, de dragul cu care o faci, de puterea de a-ţi muta în ea su­fle­tul. Dacă pictezi cu dragoste, indife­rent ce pic­tezi, îţi iese frumos. Sigur că şi tehni­ca va con­ta... Trebuie să cunoşti, să ştii, să te do­cu­men­­tezi, pentru că nu poţi picta aşa, după ure­che. sunt până la urmă chipurile sfinţilor... din­colo de ce face artistul, ai în faţă chipul lui Hris­tos, şi nu se poate să nu simţi puterea Lui, doar dacă nu cumva eşti împietrit în inimă, şi atunci nu simţi nimic, nici la Liturghie şi nici când te apropii de ceva sfânt.

- Cum aţi ajuns la pictură? De ce aţi ales să faceţi pictură bisericească?

- De mic copil am pictat şi am desenat. Si­gur că părinţii mei au avut un rol important, ei mi-au călăuzit paşii. De pe la 3-4 ani am început să pictez, şi destul de serios. Sunt din Târgu Jiu şi acolo am început... La 13-14 ani am plecat la Bucureşti, la Liceul "Tonitza". Am terminat Gra­­­fi­că, am făcut mult desen şi pictură, iar la Facul­tate, am urmat secţia de artă monumentală, unde am aprofundat iconografia şi pictura biseri­ceas­că. Aş pu­tea spune că pictura aceasta m-a ales pe mine. Dum­­nezeu a făcut să fie aşa. Mi-am dat seama că multe lucruri sunt deşarte pe lumea aceas­ta, ca şi în artă, în muzică sau arte plastice. Mi-am zis că lucrul care rămâne, şi este cel mai frumos în viaţa aceasta, este să îl slujeşti pe Hristos. Şi atunci nu mi-a rămas decât să îl pictez pe El şi pe sfinţii Lui.

"Într-o zi, mi-am dat seama că nu mai pot picta altceva decât icoane şi sfinţi"

- Aţi avut o revelaţie? Cum v-aţi hotărât pentru călugărie? Eraţi, totuşi, absolvent de Arte Plas­tice...

- Nu a fost o revelaţie... Cred că la un moment dat, fiecare om îşi pune nişte întrebări despre rostul lui în lume, despre rostul vieţii în sine şi dacă e atent cu viaţa lui, probabil că va lua şi nişte decizii bune şi Dumnezeu îl va ajuta. Eu am căutat mereu ade­vărul, şi întrebările astea au devenit şi mai acute pe la 19-20 de ani. Punându-mi întrebări despre viaţă, moarte şi sensul meu pe pământ, într-o zi, mi-am dat seama că nu mai pot picta altceva decât icoane şi sfinţi. Altceva nu am mai putut să pictez.

- Pictura bisericească nu este mai restrictivă pentru un artist? Sunt multe canoane ce trebuie res­pectate, care îţi limitează libertatea creaţiei...

- Fiind vorba de pictură biseri­cească, persona­litatea artistului trebuie să se regăsească în smerenia artistului. Noi ducem mai departe ceea ce am pri­mit. Nu suntem îngrădiţi cu nimic, fiecare este liber să se manifeste după cum consideră când e vorba, de exemplu, să pictam chipul Maicii Domnului. Dar avem lucruri bine stabilite, referitor la înfăţişarea chipului ei, nu putem să îl facem după cum ne trece prin minte. Avem modele foarte clare în iconogra­fie, capodo­pere extraordinare, pe care noi le con­si­derăm izvod sau îndreptar, modelul demn de urmat. Şi noi le studiem şi încercăm, la rândul nostru, să pictăm. Acesta este doar un exemplu, însă aşa se întâmplă cu toţi sfinţii. Trebuie mai întâi să studiezi pictura bizantină, pictura veche, din cele mai vechi timpuri chiar, perioada de glorie a stilului bizantin. În felul ăsta îţi dai seama unde te afli tu, ca artist, şi ce ai de făcut.

- Există astfel de modele celebre şi în pictura bisericească de la noi?

- Da, există, nu foarte multe, dar avem. E vorba de şcoala româ­nească sau de şcoli din pictura româ­nească, nu neapărat de icoane anume... Avem, de exemplu, la Mânăstirea Sinaia, icoana lui Pâr­vu Mutu - Sfânta Treime, o icoană foarte frumoasă, deosebită, româ­nească. Mai avem apoi icoanele lui Nico­lae Grigorescu, făcute la tinereţe, pe când avea doar 16-17 ani, dar a făcut nişte icoa­ne deosebite, în stil realist. În satul Peri, din judeţul Vâlcea, există o Maică a Dom­nului şi un Hristos, două icoane ex­traor­dinar de frumoase, bizantine, vechi, româ­neşti. Avem şi multe icoane din şcoa­la brân­covenească, foarte frumoase - la Go­vora, la Mânăstirea dintr-un lemn, prin Oltenia sunt multe icoane frumoase. Eu nu am fost atras foarte tare de icoanele ro­mâneşti, mai mult mi-au plăcut cele gre­ceşti, pentru că sunt lucrate mai elabo­rat, de meşteri mari şi foarte buni. Pro­ba­bil că împăraţii bizantini aveau şi posibi­litatea de a aduce meşteri mari la curte, şi în felul ăsta s-au creat ateliere vestite. Nu erau toţi greci cei care au pictat, dar au ră­mas aces­te icoane extraordinare, care sunt con­siderate erminie a picturii şi a chipului lui Dum­nezeu.

Duhul faptelor

- E mai dificil să pictezi un sfânt decât altul, pe Maica Domnului, pe Iisus?

- Este la fel de dificil. Sigur că orice artist e mai atent când pictează chipul lui Hristos decât chipul unui alt sfânt, dar eu zic că este la fel de greu.

- Se creează o legătură specială cu sfântul pe care îl pictaţi? Sunt anumiţi sfinţi pentru care aveţi o chemare aparte?

- Când pictezi, viaţa ta intră în comuniune cu viaţa sfântului respectiv, şi sigur că se creează o legătură, un dialog. Înainte de a picta, trebuie obli­gatoriu să cunoşti viaţa sfântului, că altfel doar îi ai chipul în faţă, te bucuri, însă nu ştii nimic despre el. Studiindu-i viaţa, încerci să te apropii de el, să îl înţelegi, să înveţi din viaţa lui, încerci să îi urmezi învăţătura atât cât poţi, să intri în duhul faptelor lui. Nu pot să spun că un sfânt e mai mare decât altul, însă mie îmi place, de pildă, să îi pictez pe Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae. Se întâm­plă o mare bucurie cu mine. Simt o mare bucurie şi atunci când îl pictez pe Hristos. Aş vrea să îl pictez pe Hristos întruna, me­reu, mereu...

- Fresca bisericii Slănic-Argeş, în care ne aflăm, este o capodoperă în stil bizantin. I-a mers buhul în lume. Este adevărat că pictaţi la această biserică de 20 de ani?

- Da, este adevărat, însă a durat atât de mult mai ales pentru că am avut ajutoare foarte puţine, şi nu mereu. A fost şi o oarecare doză de severitate şi exigenţă din partea mea, pentru că aşa consider eu că se cuvine, când e vorba de Dumnezeu şi de su­flet, de arta aceasta sensibilă, a bisericii, care până la urmă e făcută pentru a întări credinţa, pentru a o spori în sufletul omului credincios. Sigur că tu pic­tezi pentru tine, însă, implicit, pictezi pentru cei care văd icoanele şi imaginile tale, şi de aceea tre­buie foarte multă atenţie în ce faci. În ce priveşte fresca aceasta, a bisericii de la Mânăstirea Slănic-Argeş, eu am încercat să fac un lucru cât se poate de serios, cu toată puterea mea, şi de aceea a durat aşa de mult. Dacă ceva nu mergea sau nu ieşea aşa cum îmi doream, eram neîmpăcat, mă luptam până ce îmi ieşea. Am mai dat jos din frescă chiar după ce a fost gata. Am curăţat picturile şi le-am reluat.

- Când ştiţi că o frescă este gata? E un sen­timent? O stare?

- Este o stare, atunci când simţi că nu mai ai nimic de adăugat. E vorba şi de cât cunoşti, că dacă ai cunoaşte mai mult, poate ai face mai mult, deci şi cunoaşterea proprie te limitează. A fost întrebat, odată, un artist, cât a lucrat la un tablou, şi el a zis: 50 de ani, adică atâta câţi ani avea el. Cum aşa?, s-a mirat cel ce întreba. Artistul a răspuns că a fost nevoie de 49 de ani de viaţă trăită şi de studiu, şi de un an ca să picteze propriu-zis. Aşa se face perfor­manţă, chiar şi în pictura bisericească.

- Am citit că vechii zugravi se pregăteau anu­me înainte de a picta, postind şi rugân­du-se, pentru a le fi îngăduită lucrarea de Dumnezeu şi de sfinţi. Practicaţi şi sfinţia voastră acest ritual?

- Poate o să vă dezamăgească răspun­sul meu, care nu se potriveşte cu povestea vechilor zugravi, dar eu nu postesc, în mod special, pentru a picta o icoană. Aici, în mânăstire, noi avem oricum o datorie care trebuie respectată, în ceea ce priveşte postul. Postim lunea, miercurea şi vine­rea. Eu nu sunt pentru un post foarte as­pru atunci când lucrezi din greu, pentru că şi trupul trebuie să fie hrănit, şi mintea să fie limpede, că altfel rişti să ajungi la extenuare şi nu faci faţă la ceea ce îţi propui. Fresca are o tehnică dificilă şi tre­buie să ai putere fizică să poţi lucra.

- La ce va gândiţi, în răstimpul în care pictaţi? Vă rugaţi într-un fel spe­cial?

- Rugăciunea este o stare trăită în faţa lui Dumnezeu, dar şi alături de credincioşi, în bise­rică. Eu nu caut să mă rog neapărat când pictez, atunci trebuie să fiu concentrat la cum pictez, cât mai cu atenţie şi cât mai bine. Când mă rog, atunci sunt atent să mă rog cât mai bine. Rugă­ciunea curată şi serioasă, consider că trebuie făcută, la rândul ei, cum se cuvine, cu toată atenţia, nu să mai faci şi altceva în acelaşi timp. Mă adun şi sunt cu totul în rugăciune. De aceea, şi rugăciunea poate să fie socotită o stare permanentă de atenţie în faţa lui Dumnezeu. Sigur, când pictezi în biserică, trebuie să con­ştientizezi ce faci, că pictezi chipul lui Dum­nezeu, nu zugrăveşti un gard. Trebuie concen­trare totală, din toate punctele de vedere, şi asta te consumă, nu este uşor.

"Tot ce facem, să facem din dragoste"

- Pictorii laici primesc drept răsplată pen­tru munca lor recunoaşterea publicului. Exis­tă o recunoaştere la scenă deschisă a talen­tului şi muncii. În pictura bisericească există aşa ceva?

- Da, sigur că există, primeşti laude şi recu­noaştere de la oameni, însă ele nu sunt impor­tante, mai ales pentru un om duhovnicesc. Un om duhovnicesc, dimpotrivă, se fereşte de lau­de şi de renume. Noi îl lăudăm pe Dumnezeu, pentru că, dacă avem ceva bun, de la El avem. Ceea ce facem nu este pentru recunoaştere şi laude, ci de dragul lui Dumnezeu şi pentru semenii noştri, şi atunci eşti fericit şi bucuros, fără să aştepţi ceva înapoi. Cred că asta este valabil şi dincolo de graniţele artei - tot ceea ce faci să fie de dragul lui Dumnezeu şi pentru cei ce sunt în jurul tău. Când am ajuns prima oară în sfântul Munte Athos, m-a întrebat un părinte - "Cum stai tu acolo, în mânăstire? Îi odihneşti pe ceilalţi?". Şi eu am rămas aşa, un pic surprins... cum adică, să-i odih­nesc eu pe alţii? "Adică prin felul tău de a fi, prin viaţa ta, nu doar să nu îi deranjezi pe ceilalţi, dar să îi odihneşti". Am luat aminte la cuvintele as­tea. Într-adevăr, frumos ar fi ca noi, prin tot ceea ce facem, să îi odihnim pe cei de lângă noi. Că, până la urmă, idealul şi scopul vieţii este dragos­tea, şi tot ceea ce facem, să facem din dragoste şi cu dragoste. Abia atunci te împlineşte pe tine, ca om, atunci când din pacea şi dragostea sufleteas­că faci o faptă bună. Simţi că eşti o scânteie din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îţi arată acest lucru. Văzând Dumnezeu la tine străduinţa în bunătate, El îţi descoperă că eşti scânteie din El. Şi-atunci nu îţi rămâne decât să fii fericit... "Căutând fericirea, vei fi fericit. Nu trebuie nea­părat să o găseşti. Tu caută fericirea, şi Dum­nezeu va hotărî dacă o vei găsi sau nu, important este să o cauţi, pentru că sigur vei fi fericit". Eu aşa zic şi aşa cred.

- Mergeţi des în Muntele Athos?

- Da, merg des. Mai am un frate la Mânăstirea Vatoped, dar nu neapărat că merg la el, merg în sfântul munte pentru că îmi place acolo, e un loc cu mulţi oameni minunaţi şi cu oameni care s-au jertfit cu multă credinţă pe acel munte. E o bucurie să îi vezi pe acei oameni. E un loc minunat, şi sufletul ştie imediat, el îţi spune. Sufletul simte orice lucru sfânt, venit de la Dumnezeu. Imediat îl simte! Tru­pul se mai gândeşte, dar sufletul ştie imediat. Aşa e şi cu icoanele: o icoană bună, făcută în duhul lui Dumnezeu, este recunoscută de sufletul omului imediat ce se află în faţa ei. Sufletul omului simte adevărul înainte ca omul să îl gândească.

- Cum vă explicaţi că unele icoane au puteri miraculoase, şi altele nu?

- Unele icoane chiar au făcut minuni! În Grecia, de exemplu, se marchează acest lucru: unei icoane care a făcut minuni de-a lungul timpului ei îi pun o îmbrăcăminte de argint. Dar când ne rugăm, noi trebuie să ne rugăm sincer, fără orgoliul de avea şi o icoană de preţ în faţă. Să uităm de noi. Şi, mai ales, să ne rugăm pentru ceilalţi. Să te rogi pentru cei­lalţi şi să uiţi de tine! Noi am venit la mânăstire nu ca să stăm liniştiţi, ci ca să ne rugăm pentru ca lumea întreagă să fie mântuită. Important este să te rogi smerit şi să nu te rogi pentru tine, ci pentru cei sărmani şi cei necăjiţi. Înainte de a te ruga curat, tre­buie să îţi recunoşti în faţa lui Dumnezeu căderile tale, slăbiciunile şi patimile. Abia apoi poţi să ai o rugăciune plăcută lui Dum­nezeu. Că altfel, dacă începi să înşiri acolo o listă cu dorinţele tale... Dumnezeu ştie mai bine decât tine ce ai nevoie, El ştie deja! Mai bine spui "Doamne, voia Ta să se facă!". Rugăciunea este o stare de trezvie, să fii conştient permanent că Dum­nezeu este lângă tine, că vede per­ma­nent ce faci, şi atunci viaţa ta se în­dreap­tă. Numai că, de multe ori, uităm.

- Atenţia asta ţintită la Dumnezeu nu este uşoară. Câteodată e greu să te rogi, nu simţi starea aceea în care comunici cu Dumnezeu, nu te poţi aduna, sau mintea îţi zboară la griji...

- Da, şi atunci ar trebui să îţi începi rugă­ciunea, spunând chiar aşa: "Doamne, iartă-mă că nu mă pot ruga. Doamne, iată-mă cum sunt şi nu mă pot ruga"... Şi Dumnezeu te înţelege. Şi asta tot o rugăciune poate să fie. Era un bătrân care spunea că el nu are timp de rugă­ciu­ne, şi ceilalţi s-au mirat. "Cum să nu ai timp pentru aşa ceva?". Şi el a zis că nu are timp, că de dimineaţa până seara, el îi mulţumeşte lui Dumnezeu încontinuu, pentru ce are şi pentru ce este, şi nu mai are timp de rugăciune. Cât îi mulţumim noi lui Dumnezeu? Poate doar aşa, dacă ni se întâmplă ceva foarte special, even­tual, o minune! Dar uităm să îi mulţumim di­mi­neaţa că ne-am trezit, că suntem vii, că Dum­nezeu ne mai dăruieşte o zi, că putem să vedem şi să auzim... Ni se pare că toate astea ni se cuvin...

- Părinte, cu experienţa dvs. duhovni­ceas­că, întărită şi de faptul că sunteţi zi de zi prin­tre sfinţii pe care îi zugrăviţi, ce credeţi că ar trebui să facem, ca să rămânem mai aproape de Dumnezeu?

- Noi trebuie să ne împlinim datoria de oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, pen­tru că ştim că vom da un răspuns la Judecata de Apoi, viaţa asta fiind examenul în faţa lui Hristos. Ai iubit? Ai fost un om după chipul lui Dumnezeu? Atunci, şi viaţa ta a fost frumoasă şi poate Dumnezeu se va milostivi de tine. Pen­tru că, în cele din urmă, toate ţin de mila Lui, indiferent dacă avem sau nu o viaţă sfântă. Şi dacă am trăi o mie de ani numai în fapte bune, nici aşa Dumnezeu nu este obligat să ne mântuiască, pen­tru că în Rai, frumuseţea şi bucuria sunt veşnice, şi e greu să spui că o viaţă de om, fie ea şi exem­pla­ră, este un preţ suficient pentru o eternitate în Rai.