Formula AS pe Argeș în sus: Părintele pictor Ilie și nemaivăzutele lui zugrăveli

"O icoană bună, făcută în duhul lui Dumnezeu, este recunoscută de sufletul omului imediat ce se află în fața ei"

Când Părintele Ilie, de la Mânăstirea Slă­nic-Argeș, ajunge pe Muntele Athos, că­lugării vin la el să-i învețe tainele picturii bisericești. Văzându-i icoanele și fresca mânăstirii fă­cute de el la Slănic, înțelegi că povestea cu frații de la Muntele Sfânt nu este o legendă. Părintele Ilie este un pictor dăruit de Domnul cu har și cu un ta­lent uriaș, unul dintre cei mai mari zugravi de icoa­ne și de biserici din ziua de azi. În plus, și un om plin de bunăvoință, care și-a lăsat culorile și pensu­lele pentru a-mi răspun­de la între­bări. Ceea ce am crezut că o să fie un interviu despre pictura biseri­ceas­că s-a dovedit a fi, în ce­le din urmă, o discuție despre Dumne­zeu și cre­dință. Părintele Ilie pare să fie nu doar un mare pictor, dar și un du­hovnic adevărat.

"Pictura m-a ales pe mine"

- Părinte, am contem­plat îndelung icoanele dum­neavoastră din biserica mâ­­năstirii și am fost uimit de puterea lor, de energia pe care o transmit și care te țintuiește în fața lor. Ai jura că sunt vii. De unde aveți forța asta, Părinte?

- Ce ați văzut sunt niște icoane din ti­ne­rețea mea, de-acum 20 de ani... Forța unei icoane nu ține de tehnică, ține de via­ța cu care o pictezi, de dragul cu care o faci, de puterea de a-ți muta în ea su­fle­tul. Dacă pictezi cu dragoste, indife­rent ce pic­tezi, îți iese frumos. Sigur că și tehni­ca va con­ta... Trebuie să cunoști, să știi, să te do­cu­men­­tezi, pentru că nu poți picta așa, după ure­che. sunt până la urmă chipurile sfinților... din­colo de ce face artistul, ai în față chipul lui Hris­tos, și nu se poate să nu simți puterea Lui, doar dacă nu cumva ești împietrit în inimă, și atunci nu simți nimic, nici la Liturghie și nici când te apropii de ceva sfânt.

- Cum ați ajuns la pictură? De ce ați ales să faceți pictură bisericească?

- De mic copil am pictat și am desenat. Si­gur că părinții mei au avut un rol important, ei mi-au călăuzit pașii. De pe la 3-4 ani am început să pictez, și destul de serios. Sunt din Târgu Jiu și acolo am început... La 13-14 ani am plecat la București, la Liceul "Tonitza". Am terminat Gra­­­fi­că, am făcut mult desen și pictură, iar la Facul­tate, am urmat secția de artă monumentală, unde am aprofundat iconografia și pictura biseri­ceas­că. Aș pu­tea spune că pictura aceasta m-a ales pe mine. Dum­­nezeu a făcut să fie așa. Mi-am dat seama că multe lucruri sunt deșarte pe lumea aceas­ta, ca și în artă, în muzică sau arte plastice. Mi-am zis că lucrul care rămâne, și este cel mai frumos în viața aceasta, este să îl slujești pe Hristos. Și atunci nu mi-a rămas decât să îl pictez pe El și pe sfinții Lui.

"Într-o zi, mi-am dat seama că nu mai pot picta altceva decât icoane și sfinți"

- Ați avut o revelație? Cum v-ați hotărât pentru călugărie? Erați, totuși, absolvent de Arte Plas­tice...

- Nu a fost o revelație... Cred că la un moment dat, fiecare om își pune niște întrebări despre rostul lui în lume, despre rostul vieții în sine și dacă e atent cu viața lui, probabil că va lua și niște decizii bune și Dumnezeu îl va ajuta. Eu am căutat mereu ade­vărul, și întrebările astea au devenit și mai acute pe la 19-20 de ani. Punându-mi întrebări despre viață, moarte și sensul meu pe pământ, într-o zi, mi-am dat seama că nu mai pot picta altceva decât icoane și sfinți. Altceva nu am mai putut să pictez.

- Pictura bisericească nu este mai restrictivă pentru un artist? Sunt multe canoane ce trebuie res­pectate, care îți limitează libertatea creației...

- Fiind vorba de pictură biseri­cească, persona­litatea artistului trebuie să se regăsească în smerenia artistului. Noi ducem mai departe ceea ce am pri­mit. Nu suntem îngrădiți cu nimic, fiecare este liber să se manifeste după cum consideră când e vorba, de exemplu, să pictam chipul Maicii Domnului. Dar avem lucruri bine stabilite, referitor la înfățișarea chipului ei, nu putem să îl facem după cum ne trece prin minte. Avem modele foarte clare în iconogra­fie, capodo­pere extraordinare, pe care noi le con­si­derăm izvod sau îndreptar, modelul demn de urmat. Și noi le studiem și încercăm, la rândul nostru, să pictăm. Acesta este doar un exemplu, însă așa se întâmplă cu toți sfinții. Trebuie mai întâi să studiezi pictura bizantină, pictura veche, din cele mai vechi timpuri chiar, perioada de glorie a stilului bizantin. În felul ăsta îți dai seama unde te afli tu, ca artist, și ce ai de făcut.

- Există astfel de modele celebre și în pictura bisericească de la noi?

- Da, există, nu foarte multe, dar avem. E vorba de școala româ­nească sau de școli din pictura româ­nească, nu neapărat de icoane anume... Avem, de exemplu, la Mânăstirea Sinaia, icoana lui Pâr­vu Mutu - Sfânta Treime, o icoană foarte frumoasă, deosebită, româ­nească. Mai avem apoi icoanele lui Nico­lae Grigorescu, făcute la tinerețe, pe când avea doar 16-17 ani, dar a făcut niște icoa­ne deosebite, în stil realist. În satul Peri, din județul Vâlcea, există o Maică a Dom­nului și un Hristos, două icoane ex­traor­dinar de frumoase, bizantine, vechi, româ­nești. Avem și multe icoane din școa­la brân­covenească, foarte frumoase - la Go­vora, la Mânăstirea dintr-un lemn, prin Oltenia sunt multe icoane frumoase. Eu nu am fost atras foarte tare de icoanele ro­mânești, mai mult mi-au plăcut cele gre­cești, pentru că sunt lucrate mai elabo­rat, de meșteri mari și foarte buni. Pro­ba­bil că împărații bizantini aveau și posibi­litatea de a aduce meșteri mari la curte, și în felul ăsta s-au creat ateliere vestite. Nu erau toți greci cei care au pictat, dar au ră­mas aces­te icoane extraordinare, care sunt con­siderate erminie a picturii și a chipului lui Dum­nezeu.

Duhul faptelor

- E mai dificil să pictezi un sfânt decât altul, pe Maica Domnului, pe Iisus?

- Este la fel de dificil. Sigur că orice artist e mai atent când pictează chipul lui Hristos decât chipul unui alt sfânt, dar eu zic că este la fel de greu.

- Se creează o legătură specială cu sfântul pe care îl pictați? Sunt anumiți sfinți pentru care aveți o chemare aparte?

- Când pictezi, viața ta intră în comuniune cu viața sfântului respectiv, și sigur că se creează o legătură, un dialog. Înainte de a picta, trebuie obli­gatoriu să cunoști viața sfântului, că altfel doar îi ai chipul în față, te bucuri, însă nu știi nimic despre el. Studiindu-i viața, încerci să te apropii de el, să îl înțelegi, să înveți din viața lui, încerci să îi urmezi învățătura atât cât poți, să intri în duhul faptelor lui. Nu pot să spun că un sfânt e mai mare decât altul, însă mie îmi place, de pildă, să îi pictez pe Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe și Sf. Nicolae. Se întâm­plă o mare bucurie cu mine. Simt o mare bucurie și atunci când îl pictez pe Hristos. Aș vrea să îl pictez pe Hristos întruna, me­reu, mereu...

- Fresca bisericii Slănic-Argeș, în care ne aflăm, este o capodoperă în stil bizantin. I-a mers buhul în lume. Este adevărat că pictați la această biserică de 20 de ani?

- Da, este adevărat, însă a durat atât de mult mai ales pentru că am avut ajutoare foarte puține, și nu mereu. A fost și o oarecare doză de severitate și exigență din partea mea, pentru că așa consider eu că se cuvine, când e vorba de Dumnezeu și de su­flet, de arta aceasta sensibilă, a bisericii, care până la urmă e făcută pentru a întări credința, pentru a o spori în sufletul omului credincios. Sigur că tu pic­tezi pentru tine, însă, implicit, pictezi pentru cei care văd icoanele și imaginile tale, și de aceea tre­buie foarte multă atenție în ce faci. În ce privește fresca aceasta, a bisericii de la Mânăstirea Slănic-Argeș, eu am încercat să fac un lucru cât se poate de serios, cu toată puterea mea, și de aceea a durat așa de mult. Dacă ceva nu mergea sau nu ieșea așa cum îmi doream, eram neîmpăcat, mă luptam până ce îmi ieșea. Am mai dat jos din frescă chiar după ce a fost gata. Am curățat picturile și le-am reluat.

- Când știți că o frescă este gata? E un sen­timent? O stare?

- Este o stare, atunci când simți că nu mai ai nimic de adăugat. E vorba și de cât cunoști, că dacă ai cunoaște mai mult, poate ai face mai mult, deci și cunoașterea proprie te limitează. A fost întrebat, odată, un artist, cât a lucrat la un tablou, și el a zis: 50 de ani, adică atâta câți ani avea el. Cum așa?, s-a mirat cel ce întreba. Artistul a răspuns că a fost nevoie de 49 de ani de viață trăită și de studiu, și de un an ca să picteze propriu-zis. Așa se face perfor­manță, chiar și în pictura bisericească.

- Am citit că vechii zugravi se pregăteau anu­me înainte de a picta, postind și rugân­du-se, pentru a le fi îngăduită lucrarea de Dumnezeu și de sfinți. Practicați și sfinția voastră acest ritual?

- Poate o să vă dezamăgească răspun­sul meu, care nu se potrivește cu povestea vechilor zugravi, dar eu nu postesc, în mod special, pentru a picta o icoană. Aici, în mânăstire, noi avem oricum o datorie care trebuie respectată, în ceea ce privește postul. Postim lunea, miercurea și vine­rea. Eu nu sunt pentru un post foarte as­pru atunci când lucrezi din greu, pentru că și trupul trebuie să fie hrănit, și mintea să fie limpede, că altfel riști să ajungi la extenuare și nu faci față la ceea ce îți propui. Fresca are o tehnică dificilă și tre­buie să ai putere fizică să poți lucra.

- La ce va gândiți, în răstimpul în care pictați? Vă rugați într-un fel spe­cial?

- Rugăciunea este o stare trăită în fața lui Dumnezeu, dar și alături de credincioși, în bise­rică. Eu nu caut să mă rog neapărat când pictez, atunci trebuie să fiu concentrat la cum pictez, cât mai cu atenție și cât mai bine. Când mă rog, atunci sunt atent să mă rog cât mai bine. Rugă­ciunea curată și serioasă, consider că trebuie făcută, la rândul ei, cum se cuvine, cu toată atenția, nu să mai faci și altceva în același timp. Mă adun și sunt cu totul în rugăciune. De aceea, și rugăciunea poate să fie socotită o stare permanentă de atenție în fața lui Dumnezeu. Sigur, când pictezi în biserică, trebuie să con­știentizezi ce faci, că pictezi chipul lui Dum­nezeu, nu zugrăvești un gard. Trebuie concen­trare totală, din toate punctele de vedere, și asta te consumă, nu este ușor.

"Tot ce facem, să facem din dragoste"

- Pictorii laici primesc drept răsplată pen­tru munca lor recunoașterea publicului. Exis­tă o recunoaștere la scenă deschisă a talen­tului și muncii. În pictura bisericească există așa ceva?

- Da, sigur că există, primești laude și recu­noaștere de la oameni, însă ele nu sunt impor­tante, mai ales pentru un om duhovnicesc. Un om duhovnicesc, dimpotrivă, se ferește de lau­de și de renume. Noi îl lăudăm pe Dumnezeu, pentru că, dacă avem ceva bun, de la El avem. Ceea ce facem nu este pentru recunoaștere și laude, ci de dragul lui Dumnezeu și pentru semenii noștri, și atunci ești fericit și bucuros, fără să aștepți ceva înapoi. Cred că asta este valabil și dincolo de granițele artei - tot ceea ce faci să fie de dragul lui Dumnezeu și pentru cei ce sunt în jurul tău. Când am ajuns prima oară în sfântul Munte Athos, m-a întrebat un părinte - "Cum stai tu acolo, în mânăstire? Îi odihnești pe ceilalți?". Și eu am rămas așa, un pic surprins... cum adică, să-i odih­nesc eu pe alții? "Adică prin felul tău de a fi, prin viața ta, nu doar să nu îi deranjezi pe ceilalți, dar să îi odihnești". Am luat aminte la cuvintele as­tea. Într-adevăr, frumos ar fi ca noi, prin tot ceea ce facem, să îi odihnim pe cei de lângă noi. Că, până la urmă, idealul și scopul vieții este dragos­tea, și tot ceea ce facem, să facem din dragoste și cu dragoste. Abia atunci te împlinește pe tine, ca om, atunci când din pacea și dragostea sufleteas­că faci o faptă bună. Simți că ești o scânteie din Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îți arată acest lucru. Văzând Dumnezeu la tine străduința în bunătate, El îți descoperă că ești scânteie din El. Și-atunci nu îți rămâne decât să fii fericit... "Căutând fericirea, vei fi fericit. Nu trebuie nea­părat să o găsești. Tu caută fericirea, și Dum­nezeu va hotărî dacă o vei găsi sau nu, important este să o cauți, pentru că sigur vei fi fericit". Eu așa zic și așa cred.

- Mergeți des în Muntele Athos?

- Da, merg des. Mai am un frate la Mânăstirea Vatoped, dar nu neapărat că merg la el, merg în sfântul munte pentru că îmi place acolo, e un loc cu mulți oameni minunați și cu oameni care s-au jertfit cu multă credință pe acel munte. E o bucurie să îi vezi pe acei oameni. E un loc minunat, și sufletul știe imediat, el îți spune. Sufletul simte orice lucru sfânt, venit de la Dumnezeu. Imediat îl simte! Tru­pul se mai gândește, dar sufletul știe imediat. Așa e și cu icoanele: o icoană bună, făcută în duhul lui Dumnezeu, este recunoscută de sufletul omului imediat ce se află în fața ei. Sufletul omului simte adevărul înainte ca omul să îl gândească.

- Cum vă explicați că unele icoane au puteri miraculoase, și altele nu?

- Unele icoane chiar au făcut minuni! În Grecia, de exemplu, se marchează acest lucru: unei icoane care a făcut minuni de-a lungul timpului ei îi pun o îmbrăcăminte de argint. Dar când ne rugăm, noi trebuie să ne rugăm sincer, fără orgoliul de avea și o icoană de preț în față. Să uităm de noi. Și, mai ales, să ne rugăm pentru ceilalți. Să te rogi pentru cei­lalți și să uiți de tine! Noi am venit la mânăstire nu ca să stăm liniștiți, ci ca să ne rugăm pentru ca lumea întreagă să fie mântuită. Important este să te rogi smerit și să nu te rogi pentru tine, ci pentru cei sărmani și cei necăjiți. Înainte de a te ruga curat, tre­buie să îți recunoști în fața lui Dumnezeu căderile tale, slăbiciunile și patimile. Abia apoi poți să ai o rugăciune plăcută lui Dum­nezeu. Că altfel, dacă începi să înșiri acolo o listă cu dorințele tale... Dumnezeu știe mai bine decât tine ce ai nevoie, El știe deja! Mai bine spui "Doamne, voia Ta să se facă!". Rugăciunea este o stare de trezvie, să fii conștient permanent că Dum­nezeu este lângă tine, că vede per­ma­nent ce faci, și atunci viața ta se în­dreap­tă. Numai că, de multe ori, uităm.

- Atenția asta țintită la Dumnezeu nu este ușoară. Câteodată e greu să te rogi, nu simți starea aceea în care comunici cu Dumnezeu, nu te poți aduna, sau mintea îți zboară la griji...

- Da, și atunci ar trebui să îți începi rugă­ciunea, spunând chiar așa: "Doamne, iartă-mă că nu mă pot ruga. Doamne, iată-mă cum sunt și nu mă pot ruga"... Și Dumnezeu te înțelege. Și asta tot o rugăciune poate să fie. Era un bătrân care spunea că el nu are timp de rugă­ciu­ne, și ceilalți s-au mirat. "Cum să nu ai timp pentru așa ceva?". Și el a zis că nu are timp, că de dimineața până seara, el îi mulțumește lui Dumnezeu încontinuu, pentru ce are și pentru ce este, și nu mai are timp de rugăciune. Cât îi mulțumim noi lui Dumnezeu? Poate doar așa, dacă ni se întâmplă ceva foarte special, even­tual, o minune! Dar uităm să îi mulțumim di­mi­neața că ne-am trezit, că suntem vii, că Dum­nezeu ne mai dăruiește o zi, că putem să vedem și să auzim... Ni se pare că toate astea ni se cuvin...

- Părinte, cu experiența dvs. duhovni­ceas­că, întărită și de faptul că sunteți zi de zi prin­tre sfinții pe care îi zugrăviți, ce credeți că ar trebui să facem, ca să rămânem mai aproape de Dumnezeu?

- Noi trebuie să ne împlinim datoria de oameni făcuți după chipul lui Dumnezeu, pen­tru că știm că vom da un răspuns la Judecata de Apoi, viața asta fiind examenul în fața lui Hristos. Ai iubit? Ai fost un om după chipul lui Dumnezeu? Atunci, și viața ta a fost frumoasă și poate Dumnezeu se va milostivi de tine. Pen­tru că, în cele din urmă, toate țin de mila Lui, indiferent dacă avem sau nu o viață sfântă. Și dacă am trăi o mie de ani numai în fapte bune, nici așa Dumnezeu nu este obligat să ne mântuiască, pen­tru că în Rai, frumusețea și bucuria sunt veșnice, și e greu să spui că o viață de om, fie ea și exem­pla­ră, este un preț suficient pentru o eternitate în Rai.