"Ne întâlnim la Castel!". Am tot zărit acest îndemn încă din plină iarnă gri, scris în culori vii, în metrouri, pe străzi, pe afișe-gigant, ce acopereau clădiri de șapte etaje, ca o promisiune a verii îndepărtate, ca o chemare codată și misterioasă. Anul trecut, la această chemare, s-au strâns 200.000 de oameni, pe domeniul castelului Bánffy, din satul clujean Bonțida. Am vrut să aflu ce-i strânge laolaltă acolo, ce farmec are acel loc, cum a devenit Electric Castle, printre sutele de festivaluri, un fenomen.
Vechi arcade
Autocarele pleacă și vin, indiferent de oră, din fața Sălii Sporturilor "Horia Demian" din Cluj-Napoca. Cum s-a umplut unul, a demarat. Fluxul este atât de mare, încât la unele ore, poți face, în loc de 40 de minute, trei ore până la Bonțida. Câmpia Fizeșului din Podișul Transilvaniei, e plină de lanuri de floarea-soarelui și turme de oi. Apoi se zăresc turlele bisericilor din Bonțida și intri în sat. Curțile oamenilor sunt pline cu corturi, mașini cu numere din toată țara, centrul așezării e agitat și aglomerat. Șuvoiul te duce spre castel. Intri și încerci să te acomodezi cu acest perimetru uriaș, plin de scene, cu ritmuri ce bubuie din toate părțile, cu o lume atât de pestriță. Vezi un căruț dublu, pentru bebeluși gemeni, și te întrebi ce caută acolo, apoi înțelegi repede că este un festival al tinereții, de la 7 luni la 70 de ani, din care fac parte și puștani exaltați, și bebeluși cu căști antifonice pe cap, și bunici veniți să înțeleagă ce-i fascinează atât de tare aici pe nepoți, și adulți ce vor să revină pentru câteva ore la sentimentul anilor fără de griji. Pustiu și devastat de timp, castelul Banfly, construit la 1652, după planurile arhitectului venețian Agostino Serena, își păstrează aura, zilele astea prinde viață, odată cu forfota din jur, cu miile de oameni ce intră să vadă expozițiile, instalațiile de artă contemporană organizate în încăperile lui. Afară, pe o scenă joasă, aflată în fața unor vechi arcade, cântă o trupă timișoreană de rock, de care n-ai auzit niciodată, Grave for Sale, dar cântă atât de bine, încât nu te mai dezlipești de acel loc. Este ora patru după-amiază, în soarele sfârșitului de iulie, și te afli pentru prima oară la Electric Castle.
Un mic Babilon
Scena cea mare, pe care concertează seara vedetele, arată uluitor. Orice festival din lume s-ar mândri cu ea. Doi rockeri de 15 ani cântă la patru mâini. Ca un pian transparent. Cine știe să cânte la pian este binevenit să se așeze la clape, iar cei tolăniți pe iarbă au surpriza să asculte și să aplaude talente remarcabile, ce strălucesc pentru zece minute. Undeva, în apropiere, scena de muzică rap e plină de fervoare, se nasc rime instant, pe ritmuri sacadate, întrecerile între cei ce preiau microfonul sunt susținute cu mult entuziasm de public. La doi pași se află cortul în care se pot exersa, sub supravegherea unui profesor, poziții de yoga. O mică pădurice arată la ora amiezii ca o încrengătură de hamace atârnate între copaci. Oamenii stau la umbră, povestesc între ei sau moțăie. Un cort te îmbie la jocuri de interior - remmy, "nu te supăra, frate!", pe pajiște se joacă volei și badminton. E coadă la o cabină telefonică pe care scrie "Vorbește cu Dumnezeu". Stai la rând, ridici receptorul și un prieten îți face poză. Iată o gașcă de liceeni plecați pentru prima oară singuri de acasă, iată-i pe străinii veniți în Transilvania să descopere noi senzații, iată domnițele ce se gândesc tot anul cum se vor îmbrăca în fiece zi a festivalului și, odată ajunse acolo, își petrec timpul făcându-și poze și așteptând comentariile pe social media. Iată și adolescentele venite cu mamele de mână, mame ce au făcut eforturi serioase ca să arate ca niște surori mai mari. Orice extravaganță vestimentară este acceptată și chiar căutată, bărbaților nu prea le pasă cum se îmbracă, însă fetele vor să fie cât mai sexy, mai provocatoare. Electric Castel se înscrie în moda actuală, în care muzica e cea care strânge lumea, dar nu audiția ei contează cel mai mult, ci socializarea. Un festival iubit, simpatizat, un uriaș efort organizatoric, trecut cu brio și datorită aplicării tehnologiei la zi. Pentru prima oară, la un astfel de eveniment în România, în această vară, s-a făcut o "traducere" simultană a principalelor concerte, în limbajul persoanelor cu deficiențe de auz.
"Cea mai faină zi a anului"
Nico din Bistrița - "Știam că va ploua zilele alea și venisem pregătită cu pelerină și cizme de cauciuc. Îmi era foame, nu mai mâncasem de dimineață și după ce am stat la o coadă lungă, ca să cumpăr un sandvici, a început ploaia. Torențială! Ca un duș. Dacă m-ai fi văzut cum stăteam uitată în ploaie, nu știam ce să fac mai întâi, să salvez mâncarea sau să mă echipez... Toată lumea fugea să se adăpostească, eu nu vedeam nicăieri vreun loc, toate spațiile de sub umbrele erau pline-ochi. Mi-am pus pelerina, cizmele, apoi am luat sandviciul ce mustea de apă. În loc să mă enervez, râdeam. N-am mai trăit o bucurie așa de curată din anii copilăriei". Nico crede că festivalul de la Bonțida se mărește, evoluează constant. "Cel mai mult îmi place momentul acela de pauză dintre concertele de la scena mare. Așteptarea. Oamenii ăia cu care îți zâmbești și te împrietenești din priviri. Mergi la festival pentru muzică, dar și pentru atmosferă. Așteptarea asta-mi creează așa, un sentiment, o emoție, ce nu poate fi povestită, ci trăită".
David Mircea avusese un început de an greu, cu o tragedie în familie și o despărțire dificilă. Își amintește cum, în prima zi a sa la Bonțida, se rezemase de literele E și C de pe micul dâmb din fața castelului și privea de acolo întregul domeniu. Vremea părea în tranziție, încă dogorea soarele, dar adia vântul și nori mari apăreau la orizont, ploaia părea inevitabilă. A simțit atunci cum i se ia o piatră de pe inimă, a simțit că a sosit momentul schimbării, după acea primă jumătate cenușie a anului, că de acum înainte, lucrurile vor merge bine. De atunci, calendarul fiecărui an se învârte în jurul festivalului. Când are impresia că presiunea-i prea mare, că îl copleșesc grijile, se gândește că au mai rămas doar câteva luni până la o nouă ediție, și asta-l relaxează. "Domeniul ăsta al IT-ului, în care lucrez și care are centrul puterii la Cluj, poate fi foarte stresant. Ce-mi place cel mai mult la Electric Castle e că aici mă pot deconecta cu adevărat, dispar grijile, problemele zilei de mâine. Uite, am telefonul aproape descărcat și nu vreau să-l încarc. Văd în jur toată lumea cu ochii-n telefoane, eu nu vreau să mai știu nimic din afară, vreau să fiu eu cu festivalul. Nu merg pentru muzică neapărat, ci pentru atmosfera festivalului. Pentru mine, suma celor cinci zile de Electric Castle înseamnă cea mai lungă și mai faină zi a anului. Îmi place să merg la petrecerile cu DJ, afară-i cald, am o bere rece-n mână și fredonez refrene pe care le știu, îmi amintesc când le-am ascultat mai demult, îmi trezesc amintiri. Mă bucur să văd voluntari ce fac curat, voluntari cu tricouri anitidrog, pentru că nu-i deloc fain să vii aici și să dai peste cineva făcut clătită, care nu știe pe ce lume e. Festivalul capătă prestanță internațională, pentru că numele artiștilor ce vin aici sunt tot mai celebre. Logistica e din ce în ce mai bună, transport, condiții sanitare. Sigur, se aud și nemulțumiri, dar dacă te vei uita, prin luna noiembrie, la brățara pe care poate o mai ai la mână, decolorată, cu scrisul decojit, îți vor veni în minte amintirile faine, momentele frumoase trăite aici".
Nicole vine din București pentru a cincea oară consecutiv la Bonțida. Își amintește cum, prima oară, tot perimetrul festivalului era inundat, peste tot apa îți ajungea până aproape de genunchi, însă lumea continua să vină, să facă haz de necaz, să se simtă bine. "N-am auzit pe unul care să zică: gata, m-am săturat, nu mai vin aici vreodată." Nicole merge și la celelalte festivaluri uriașe ale verii, Neversea, pe malul mării, și Untold, în centrul Clujului, însă Electric Castle este de departe festivalul ei de suflet. "Nu este doar un festival, este o comunitate, este o întreagă experiență, este un festival care a crescut organic, cu muzică electronică, rock și underground, este dovada că muzica este limbajul universal care ne conectează și care ne aduce pe aceeași frecvență. De departe, aici am găsit cel mai frumos și civilizat public pe care l-am întâlnit la vreun festival. Festivalul reușește îmbinarea perfectă între două concepte din două lumi diferite, locul istoric uitat și societatea urbană tânără. Punctul culminant pentru mine a fost concertul Florence+The Machine. Piele de găină și lacrimi în ochi, pe durata întregului concert. Erau lacrimi de fericire și de euforie, că mă aflam acolo și că simteam energia și emoția pe care o transmiteau".
*
"Uite, mamă, o lună sângerie", spune un băiețel de 8-9 ani, american. Pe geamul autocarului ce duce la Cluj după miezul nopții, priveliștea e într-adevăr spectaculoasă: luna roșie tocmai s-a ridicat peste sat, laserele de la scena mare se duelează pe cer, roata mare e și ea plină de lumini colorate. Ultima noapte de distracții s-a terminat. O fată se întoarce spre prietenii ei ce stau tăcuți: "Ce ziceți, când ne luăm bilete pentru la anul?".