BIANCA BRAD - "Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot"

"Soluţia salvatoare: Pilates"

- Bianca, toată lumea te cunoaşte ca actriţă şi cântăreaţă. Ce te-a îndemnat să-ţi alegi o nouă profesiune, din zona sportului? De ce Pilates?

- Mie mi-a plăcut mişcarea întotdeauna. Când eram adolescentă, făceam mult sport, fără să fiu împinsă de la spate şi fără să fiu influenţată de reviste de modă sau emisiuni tv. Pur şi simplu simţeam nevoia să-mi lucrez muşchii şi nu concepeam să treacă o zi fără să fac sport: de când mă trezeam, începeam încă din pat cu "bicicletă" şi "abdomene". Practicam gimnastică aerobică, mergeam la sală. Din păcate, după ce am rămas însăr­cinată cu Luca, nu am mai făcut sport, şi nici după naşterea lui. Din motive medicale, am născut prin cezariană, şi din cauza anesteziei făcute prost, am avut probleme foarte mari cu spatele. Şi încă mai am. Dar nu doar durerile pe care le-am avut după naştere m-au oprit în a relua sportul, ci şi faptul că preferam să stau să-l sorb din priviri pe Luca... Când dormea, în loc să mă odihnesc şi eu, pur şi simplu, îl priveam, îl mângâiam, îi cântam, îl "cercetam" şi visam cu ochii deschişi cum va fi.... Apoi am ră­mas însărcinată cu Emma, iar pierderea ei, cu câteva zile înainte de a se naşte, mi-a dat viaţa peste cap, m-a dezechilibrat total şi am căzut în­tr-o depresie cruntă. Sentimentul de vinovăţie mă copleşea. Am decis că merit să sufăr, şi atunci am ignorat total sportul şi alte activităţi care îmi făceau plăcere înainte. Motivul pentru care spun aceste lucruri nu este deloc unul explicativ, ci o fac pentru femeile care dintr-un motiv sau altul trec prin drame puternice. Încerc să ajut cu povestea mea şi să le încurajez să nu se aban­doneze niciodată. La mine a durat ceva mai mult, dar, în ultima perioadă, am început să resimt din ce în ce mai tare lipsa sportului şi am căutat o soluţie pentru a-mi regăsi motivaţia. Am aflat-o la prietena mea, Cosmina Grigore, care făcuse un curs acreditat pentru a deveni instructor de Pila­tes, iar ea m-a încurajat să-l fac şi eu. Dar imediat după ce am luat decizia de a mă pregăti pentru a deveni instructor, au început şi îndo­ielile... Oare e bine ce fac? Oare voi face faţă examenelor di­ficile? Oare vor fi cliente care vor avea încredere în cunoştinţele mele şi vor veni la clasa mea? Oare voi fi ridiculizată?... M-a ajutat gândul că, având o responsabilitate, voi fi nevoită să ţin cursurile şi, deci, voi face iar sport, în mod con­secvent. Dar mai mult decât asta, forţa şi curajul mi-au fost date de gândul că voi inspira şi alte femei de vârsta mea care, văzându-mă pe mine, măcar vor în­cerca această excelentă formă de mişcare.Şi cu acest ţel în minte şi ini­mă, m-am aruncat într-o aventură care m-a sur­prins şi m-a prins total! A fost mult mai greu de­cât mi-am imaginat, dar nu doar din cauza exer­ciţiilor complexe şi a durerilor (mă accidentasem rău la umăr, cu puţin timp înainte), ci şi din cauza vo­lumului mare de in­for­maţii. Am realizat un lucru intimidant şi sur­prinzător: nu mai ţineam minte ce învăţ, nu mai aveam exerciţiul me­mo­ratului, mai ales ra­portat la cei tineri. În plus, exact în aceeaşi perioadă, mama mea s-a îmbolnăvit şi am fost extrem de stresată şi de obosită, împărţin­du-mă între orele de curs, vizitele la spital şi timpul acordat lui Luca. În plus, umărul mă durea în con­­tinuare. Din aceste ca­uze, nu am avut cum să mă pre­­gătesc şi să exersez aşa cum ar fi trebuit. Zilele tre­ceau şi realizam, cu disperare, că se apropiau examenele şi eu nu apucasem să fac nimic, pentru că plecam dimineaţa de acasă şi mă întorceam sea­ra, total epuizată, fizic şi psi­hic. În dis­perare, mi-am amin­tit de o metodă despre care ci­tisem că ar fi eficientă: seara, cu ulti­mul firicel de energie pe ca­re-l mai aveam, copiam în­tr-un caiet textele din ma­nua­lul primit la curs, desenam exerciţiile şi, pe măsură ce fă­ceam asta, vizualizam cum fac exerciţiul, schiţând mişcă­rile, stând pe scaun! Frica pusese totuşi stăpânire pe mine, chiar mă gândeam să amân examenul, însă, din fericire, voinţa a fost mai puternică. Am înţeles că este un test al vieţii, aşa că am decis să merg la examen şi să fac tot ce pot. Am reuşit! Mi-am dat seama că, dacă sunt un elev atât de dedicat, cu siguranţă voi fi şi un profesor pe măsură. A fost o perioadă extrem de grea, cu multe încercări şi obstacole, care parcă mi-au umbrit bucuria reuşitei, însă am înţeles o dată în plus că, dacă vrei din tot sufletul să-ţi îndepli­neşti un vis, dacă îţi este menit, imposibilul poate deveni posibil. Pare un clişeu, dar vă rog să mă credeţi că nu e. Pentru mine, diploma de instructor certificat de Pilates reprezintă, de fapt, dovada că am mai trecut un examen de voinţă şi de perseverenţă.

Mă simt absolut minunat

- Cârcotaşii spun că această formă de sport, "pilates", este o simplă fiţă. Ajută-ne să-i contrazicem argumentat.

- Cârcotaşi au fost şi vor fi mereu. Dar ei nu trebuie să te împiedice, ci, din contră, să te motiveze, să te determine să perseverezi. Metoda Pilates a fost concepută la începutul anilor 1900, de Joseph Pilates. Iniţial, a fost o metodă medicală, care, datorită beneficiilor dovedite în timp, a devenit o formă de fitness pentru trup, minte şi suflet. Deşi provenea dintr-o familie care preţuia şi promova sănă­tatea, Pilates a fost un copil bolnăvicios, care suferea de rahitism, astm şi febră reumatică. Hotărât să devină mai puternic, a început să studieze şi să aprofundeze metode de îmbu­nătăţire a stării de sănătate. Aş putea vorbi despre el ore întregi, despre cum exerciţiile lui au ajutat răniţii în război..., dar asta ar face subiectul unui alt material. Ideea e că exer­ciţiile Pilates au un mare avantaj: pot fi prac­ticate de oricine, indiferent de vârstă, sex sau con­diţie fizică, cu risc minim de a te răni, pu­nân­du-se accentul pe siguranţă, motiv pentru care o recomand tuturor, cu toată căldura! Este o me­todă posturală excelentă, care duce la creş­te­rea tonusului muscular, la reducerea nivelului de stres, creşte mobilitatea articulaţiilor, îmbună­tă­ţeşte circulaţia şi conferă energie întregului organism.

- Completezi mişcarea şi cu o dietă specială sau îţi îngădui să mănânci orice?

- Am renunţat la aşa numitele "otrăvuri albe" - adică am înlocuit zahărul rafinat, făina albă, orezul alb, laptele de vacă pasteurizat şi sarea ra­finată, cu făină de secară sau integrală, orez bas­mati sau sălbatic, lapte de migdale sau de cocos şi sare nerafinată. De asemenea, am renunţat la carnea roşie, mezeluri şi lactate, consumând, în schimb, salate, peşte sălbatic, fructe de mare, legume, fructe şi nuci. Nu a fost un proces uşor... Deloc, chiar! Dar mi-am educat voinţa şi, odată cu ea, papilele gustative. Reuşita a fost răsplătită pe măsură, pentru că mă simt absolut minunat!

"În voia lui Dumnezeu"

- Te numeri printre femeile care n-au nici o legătură cu vârsta. La 50 de ani arăţi ca la 30. În afară de sport, mai există ceva care te face, pur şi simplu, să iradiezi?

- Consider că 51 de ani, cât am exact, este doar o cifră de pe actul de naştere. Spiritul meu este mult mai tânăr de-atât. În afară de sănătate şi forma fizică, cred că mintea are rolul cel mai important în lumina de care vorbeai. Felul în care priveşti lucrurile, obstacolele, încercările, viaţa în general. Apoi, degeaba ai un aspect fizic plăcut, dacă înlăuntrul tău este urât. Degeaba ai cei mai frumoşi ochi, dacă privirea ţi-e goală, rece, plină de ură şi nu vede dincolo de aparenţe. Degeaba ai frunte fru­moasă, dacă eşti mereu încruntat şi în spatele ei forfotesc doar gânduri ne­gre, nemulţumiri, neîncredere, teamă, răzbunare, invidie. Degeaba ai buze frumoase, dacă nu zâmbeşti, dacă vorbeşti urât, dacă bârfeşti şi dacă răneşti cu cuvintele tale. Degeaba ai urechi bine proporţionate şi mâini frumoase, dacă nu-i auzi şi nu-i ajuţi pe cei din jurul tău. Degeaba ai statu­ra frumoasă, dacă eşti arogant şi nu te apleci să ridici pe cineva de jos sau, pur şi simplu, să strângi gunoiul. Degeaba ai bani, dacă eşti egoist şi zgârcit. În mod curios, sufletul meu este, în acelaşi timp, tânăr şi bătrân. Bătrân, în sensul înţelepciunii dobân­dite de-a lungul timpului (departe însă de înţelepciunea unui Înţelept...). Tânăr? Sincer, nu mi-e foarte clar de unde vine... Poate pentru că sunt o visătoare şi văd, mai ales, binele şi frumosul din oameni. Tind să cred însă că rolul cel mai mare în "lumina mea" îl joacă faptul că m-am apropiat foarte mult de Dum­nezeu... Credinţa în El îmi dă speranţă, putere şi curaj, mai ales în momentele în care mă cople­şesc grijile şi problemele. Credinţa te ajută să vezi binele din orice rău şi să fii recunoscător pentru tot. Ţi se ridică un mare bolovan de pe ini­mă, orizontul şi chipul ţi se înseninează şi ţi se deschide drumul spre o mare de infinite posi­bilităţi... Iubirea, acceptarea, iertarea, recunoş­tinţa, imaginaţia, speranţa, răbdarea sunt ingre­dientele "reţetei" cu ajutorul căreia poţi atrage în viaţa ta ceea ce ai nevoie cu adevărat.... Mă ajută enorm faptul că îmi încep şi închei fiecare zi mulţumindu-I lui Dumnezeu şi lăsându-mă în voia Lui... 

Teatrul, filmul şi stelele de pe cer

- Bianca, lansa­rea ta în atenţia pu­blică a por­nit, totuşi, de la televi­ziu­ne şi tea­tru. Nu ţi-e dor, măcar câteodată, de scenă şi de aplauze?

- Ooo, ba da! Chiar foar­te tare! Resimt tot mai mult lipsa energiei creative de pe scenă şi de pe plato­urile de filmare şi îmi do­resc foarte, foarte mult să revin. Îmbucu­rător este fap­­tul că, deşi nu mai sunt prezentă pe ecrane sau prin re­viste, lumea încă mă recunoaşte, mi se în­tâmplă des să-mi spună că ar dori să mă vadă din nou în fil­me sau pe micul ecran. Am mai primit pro­­puneri, dar am simţit că nu era lo­cul meu în acele proiecte şi le-am refuzat. Oricât de mult îmi lipseşte ac­ti­vi­tatea artistică, nu vreau să accept ceva doar de dra­gul de a apărea din nou în lu­mina reflec­toarelor. Încă mai am multe de spus şi de oferit, ba chiar mai multe decât îna­inte, iar dacă mi-e scris în stele să revin în dome­niul ar­tis­tic, atunci toate se vor aşeza aşa cum trebuie în dru­mul meu.

Depresia, marele duşman

- Eşti suplă, blondă, ai ochi albaştri, s-ar cuveni să ai un destin fericit, de zână... Ai avut partea ta de dramă în viaţă, între care pierderea fetiţei tale ocupă primul loc... Crezi că te-ar mai putea pândi depresia?

- Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat înţelepciunea şi puterea de a nu mă înrăi sau acri din cauza suferinţelor. Îi mulţumesc pentru că m-a luminat, ca să pot ac­cepta greutăţile cu smerenie şi să le întorc în fa­voarea mea. Viaţa e plină de neprevăzut şi de provocări, aşa că, în mod sigur, oricât de puternic eşti, este posibil să ţi se întâmple ceva care să te dă­râme... din nou. Am trecut prin asta, nu doar o dată. Din fericire, m-am ridicat mereu - poate mai obosită, dar în mod cert mai puternică. Nem­ţii spun aşa: "Übung macht den Meister" - "exer­ciţiul îl face pe maestru" , iar eu cred că e adevărat.

- Cum ne ferim de pe­ri­colul depresiei?

- Demontând tiparele de gândire care ne blochează sau ne trag în jos. Găsind preocupări, făcând lucruri noi. Uneori, ajută şi nişte analize me­dicale, care pot dezvălui carenţe sau deze­chi­libre, ce pot declanşa depresia. Căutând şi cerând ajutor atunci când simţi că nu mai faci faţă. Re­amintindu-ţi că nu eşti singur, că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce şi rugându-L să-ţi dea putere, curaj, înţelepciune şi răbdare, pentru a putea înfrunta încercările cu seninătate. 

- Aş adăuga că pruncii noştri, pe care îi naştem şi-i creştem, sunt "me­di­camentul" perfect pentru toate frus­trările pe care ni le scoate în faţă viaţa.

- Câtă dreptate ai! Îi multumesc zil­nic lui Dumnezeu că mi l-a dăruit pe Luca şi Îl rog tot timpul să aibă gri­jă de el! Este un copil reuşit - solar, fru­mos, vesel, empatic, inteligent, cre­ativ, inimos, afectuos, generos...., dar şi căpos. La vârsta lui au început să apară şi efectele secundare, provocate de hormonii specifici pubertăţii. Din fericire, sunt uşoare şi se contra­ca­rează cu dialoguri constructive, îmbrăţişări şi cu multă iubire.

- Băiatul tău are deja 14 ani. Crezi că sunt tinerii de azi suficient de pregătiţi, şi de capabili sufleteşte, ca să schimbe destinul României?

- Dacă nu am crede aşa, dar mai ales, dacă nu i-am călăuzi într-acolo, atunci am fi pierduţi. Însă nu avem voie şi nu este corect să lăsăm totul pe umerii lor. Noi, părinţii, avem un rol foarte important în a-i pregăti pentru această misiune. Este una dificilă în contextul actual, dar nu imposibilă. Că este vorba de gândire, atitudine sau vocabular, copiii copiază şi redau ce văd în casă, dar şi la televizor sau în mediul online. Or, aces­tea din urmă au, din păcate, o influenţă foarte proas­tă asupra lor. În special televiziunea care, în loc să educe, se coboară la un nivel frustrant şi demoralizator de jos. Dacă şi părinţii acceptă şi încurajează vulgaritatea, minciuna, urâtul, superficialitatea, cauza tinerilor e pierdută.  Cred că primul şi cel mai simplu pas spre o societate echi­librată ar fi aplicarea unei reguli simple, auzită des, dar folosită prea rar şi superficial: "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!". Nu mai avem voie şi nici timp să aşteptăm de la alţii să ne salveze. Schim­barea e în fiecare dintre noi. La fel şi vin­de­carea. Trebuie doar să conştientizăm, să vrem cu ade­vă­rat şi să acţionăm. Cu iubire, în­ţelepciune şi curaj. Aşa să ne ajute Dumnezeu!