Formula AS pe Argeş în sus - Oraşul regilor

- La Curtea de Argeş sunt îngropaţi primii Domni ai Ţării Româneşti şi ultimii regi ai României. Într-un gest de patriotism sublim, regele Carol a ales să-şi doarmă somnul de veci alături de principii Basarabi şi să-şi împartă veşnicia cu Negru Vodă. Istoria României e aşezată pe zăcăminte ale regalităţii, din aur pur -

Un loc de trăit şi un loc de murit

Nici nu trecuse bine vestea venirii noului prinţ de sânge nemţesc pe tronul regal de la Bucureşti, că un vuiet cuprinse, pe neaşteptate, România în­trea­­gă. Însoţit de un mic alai soldăţesc, Carol luase la pasul calului, ţara care urma să-i devină şi patrie, ridicând nori de colb, în căutarea frumuseţilor ei. Bucuroşi şi miraţi, ţăranii se opreau din muncile câm­pului, privindu-l cu mândrie pe Carol, noul prin­­cipe al ţării, aşa de tânăr şi sigur, în şaua lui. "De când lumea şi pământul, n-o trecut vreun domn prin părţile noastre!", ziceau. Dar tânărul prinţ era omul unei misiuni. Ca să înţeleagă mai bine ce răspun­dere avea, ca să descopere "minunea de ţară" despre care îi vorbise cu atâta însufleţire Brătianu, când îl convinsese să ia drumul mlăştino­sului Bucu­reşti, Carol s-a hotărât să bată la pas toată ţara, să vadă Ro­mânia de-aproape, neinfluenţat şi ferit de pre­ju­decăţi. Însufleţit de frumuseţea priveliştilor pe care le întâlnea, prinţul străbate codrii Vlăsiei (încă în­tregi pe atunci), coboară Valea Prahovei, urcă pe Olt, trece câmpia arsă de soare a Bărăganului, urcă în frumoasa Moldo­vă, ia urma istoriei vechi, cu ce­tă­­ţile ei domneşti, calcă pragul tainicelor mâ­năstiri or­todoxe, impresionat de clo­potele şi toaca vecer­niei...
La Bucureşti, boierii privesc suspi­cioşi acest "du-te-vino" al tânărului principe. Într-o zi, câţiva dintre ei îşi iau inima în dinţi şi, pe ton jumătate mieros, jumătate ironic, îl întreabă pe Carol despre incursiunile sale în şaua calului, prin păduri şi câm­pii: "Eeei, Măriaaa Taaa! Da' ce tot cauţi atâta prin ţară?". "Ce caut?", răspunde Carol calm şi poli­ticos. Caut şi eu, ca tot omul, un loc de trăit şi-un loc de murit!". "Şi-aţi găsit ceva?", îşi face cu­raj un boier tinerel. "Am găsit!", îi răspunde Ca­rol. "Loc de trăit am găsit la Câmpulung, pe Dealul Mă­­ţăului". "Şi loc de murit?". "Loc de mu­rit am aflat la Curtea de Argeş...". O tăcere res­pec­tuoasă se aşterne peste adunare, când află că tânărul prin­cipe, înainte chiar să-şi încea­pă dom­nia, îşi hotărăşte sfârşitul vieţii "pe Argeş în sus".

"Locul cel mai aproape de cer"

Sunt şi eu la Curtea de Argeş, pe urme­le regelui Carol şi pe locul fostei Curţi Domneşti a primilor Basarabi. În faţa mea e turla de la intrarea în incinta superbei biserici Sfântul Nicolae Domnesc, în dreap­­ta e bulevardul principal din oraş, tras peste drumul deschis de Carol, până în capătul celălalt al localităţii, la mânăs­tirea Meşterului Ma­nole. Mă aflu în Mu­zeul de istorie al oraşului şi am în faţă o lito­grafie de pe la 1800, cu vederea spre Curtea Domnească, şi încerc să-mi ima­gi­nez priveliştea care l-a întâmpinat pe Ca­rol la prima sa venire aici. Sus, pe un deal cuprins de jur-împre­jur de copaci, ruinele unui turn se profilează pe un fundal do­minat, ca de nişte cre­ne­luri de piatră, de Munţii Făgăraşului. Jos, la poa­lele dealului, e biserica domnească a Basa­rabilor, în rest, verde cât vezi cu ochii! "Curtea Dom­nească se termina puţin mai sus, unde e acum Primăria. Acolo se bătea mo­ne­dă pe vremea pri­milor Basa­rabi! Un pic mai încolo, era biserica Sfântul Gheor­ghe, du­pă care începea moşia Mânăs­tirii Curtea de Argeş. Moşie mare, cu sălaşe de ţigani. Iar pe aici, peste tot în jur, era plin, plin, plin de vii! Peste tot, în Curtea Dom­neas­că, numai vii". Refac, aju­tat de Ştefan Dumitra­che, direc­torul mu­zeului din Curtea de Ar­geş, "ta­bloul" primei vizite a lui Carol în fosta capitală a Ţării Româneşti. Mi-l şi imaginez pe tânărul prin­cipe, strunindu-şi calul prin ogra­da Curţii Domneşti, înainte să por­nească spre Mâ­năstirea de la Curtea de Argeş. "Lui Carol i-a plă­cut foarte mult locul", spune is­toricul Ştefan Du­mitrache. "Pu­ţină lume ştie, dar înainte să facă Peleşul, Carol ale­sese, în călăto­riile lui prin ţară, Dealul Mă­ţăului de la Câmpu­lung, ca loc unde să-şi ridice un castel. A vă­zut acolo, la Podul lui Neag, un peisaj care semăna per­fect cu zona natală a stră­moşilor săi din familia Hohen­zollern. Nu­mai că moşnenii din Câm­pulung au ţinut la preţ, iar Carol a re­nunţat la idee şi şi-a ales «locul de trăit» la Sinaia. Dar de ce a ales Curtea de Argeş ca «loc de murit», o să mă întrebaţi. Eu cred că principele a simţit energia unică a acestui loc. Chiar Carol le spune asta bo­ierilor, când îl în­treabă de ce anume a ales Curtea de Argeş: «Acolo e locul cel mai aproape de cer!»".

Istoria de sub podea

E o după-amiază de vară, molcomă ca apa Arge­şului, bate un vânticel cald, iar pe cerul albastru-viu, decupat, parcă, din frescele bisericeşti, nori lungi şi albi alunecă, atât de aproape de turla Bi­sericii Domneşti, de simţi că-i poţi atinge cu vârful degetelor. "Locul cel mai aproape de cer"!
Sunt prima oară la Curtea de Argeş, la fel ca Regele Carol, în călătoria lui din tinereţe. Locul chiar are o energie aparte! O simţi de cum păşeşti în curtea Bisericii Domneşti. Laşi în urmă bule­vardul oraşu­lui, cu terasele lui dichisite, mai ceva decât Centrul Vechi al Capi­talei de azi, şi calci, ca printr-un tunel al timpului, pe urmele re­gilor Basarabi, în prima capitală a Ţării Româ­neşti. Faci câţiva paşi şi ajungi, pe dată, în urmă cu 700 de ani! O lumină ireală stăpâneşte bise­rica şi aşează o pa­tină argintie peste frescele aşter­nute pe pe­reţi. O nălucă din altă lume, ce se lasă privită în stră­ful­gerările unei zile de vară. Fie­care mic detaliu al istoriei noas­tre vechi e încrustat în foiţă de aur, ca un sfânt odor. Nici nu ştii la ce să te uiţi mai întâi, la cu­pola bisericii străbătute de raze, la însemnările prinse în ziduri, la catapeteasma lucrată, parcă, cu un ac ferme­cat, la portretele domnilor Ba­sarabi, aburite de timp ca de ceaţă, înveşmântaţi în mătă­suri şi aur, asemenea regilor euro­peni, mormin­tele dom­neşti, care pavează întreaga bise­rică, încât trăieşti aievea senzaţia că pă­şeşti, la propriu, nu pe mar­mură, ci pe istorie...
Chiar la intrarea în Biserica Dom­neas­că, restauratorii au lă­sat pe-un perete urme ale tuturor straturilor de pictură ale vechii biserici. Jos e stratul de la înce­puturi, apoi unul mai nou, apoi încă unul. Straturi, straturi, filă peste filă, aşa s-a scris istoria românească la Curtea de Argeş. Aici au trăit, aici au domnit, aici au ctitorit şi aici şi-au găsit odih­na veşnică "ctitorii de neam şi de ţară", primii domni ai Ţării Ro­mâneşti. Pentru cei dintâi Basa­rabi, Curtea de Argeş a fost şi "loc de trăit", şi "loc de murit"...

Misterul "mormântului 10"

Nu mai puţin de 14 morminte, dintre care 13 de domni şi cavaleri munteni, găz­duieşte ne­cropola Basarabilor de la Curtea de Argeş! Dintre toate, cel mai misterios este aşa-numitul "mormânt 10", un sar­co­fag magnific, cioplit din piatră, încrus­tat cu simboluri vechi, mul­te nedezle­gate, ce tronează imperial, în­ca­drat de candele şi străjuit de tricolorul românesc. Legenda spune că sub les­pedea cenuşie zace chiar Negru Vodă, misteriosul domn întemeietor al Mun­teniei. Descoperirea lui, în 1920, a născut o vie emoţie în ţară. Regele Fer­dinand, Maniu şi Brătianu, vin să vadă minunea, marele istoric Nicolae Iorga cade în ge­nunchi în faţa sarcofagului, Regina Ma­ria e sedusă de podoabele dom­nitorului. De faţă cu asistenţa aşa de aleasă, se des­face giulgiul de pe prinţul "cel negru", iar cei prezenţi sunt fascinaţi de eleganţa veşmintelor voevodului, de croiul tunicii, de rafinamentul manşe­telor, de nasturii cu stemă basarabească, inspiraţi de un model angevin, paf­taua de aur, grea de aproape 300 de grame, în formă de castel medieval. "Voie­vodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta ală­turi de cei mai străluciţi monarhi ai Europei con­temporane lui!", constată, la unison, istoricii ro­mâni. "Mormântul 10" repune istoria României acolo unde îi era locul, în lumea bună a Europei me­dievale! Dar cine să fie îngropat în el? Să fie rămă­şiţele legendarului Radu Negru Vodă? Misterul învăluie, încă, răspunsul, precum un fum de tămâie. Dar tocmai lipsa certitudinilor lasă şi mai mult loc pentru emoţia aceasta atât de vie, pe care trebuie să o fi simţit şi Regele Carol, când a intrat pentru pri­ma oară în Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Măreţele umbre îl aşteptau: 13 domni şi bo­ieri, întemeietori de ţară, îşi duc somnul de veci în biserică! Testa­men­tul lor - o ţară puter­nică, întărită în dreapta credinţă - devine legământ şi pentru tânărul principe prusac. Primii Basarabi au ridicat Curtea şi Biserica Domnească, Vlad Ţepeş şi-a făcut cetate mai sus, la Poienari. Neagoe Basa­rab a ctitorit Mânăstirea Curtea de Argeş... Cotropit de frumuseţea şi măre­ţia locului, înconjurat de atâta trecut regal, Carol înţelege me­sajul: acum e rândul lui în istorie. România moder­nă are şi ea nevoie de un întemeietor.

Meşterii cei mari

Când ajunge la cea de a doua ţintă a călătoriei sale, la Mânăstirea de la Curtea de Argeş, Carol gă­seşte locul într-o stare de deplină ruină, după două incendii succesive. Decide imediat să investească într-un amplu proiect de reconstrucţie a lăcaşului în care Meşterul Manole şi-o zidise pe Ana lui. Şi el, şi mai ales Regina Elisabeta, sunt seduşi de legenda locului. Pentru reconstrucţia mânăstirii, Carol îl aduce, tocmai din Franţa, pe arhitectul André Le­comte de Nouy, cel mai vrednic dintre discipolii fai­mosului Eugene Viollet-le-Duc, restau­ratorul Cate­dralei Notre-Dame. Viollet-le-Duc s-ar fi înhămat el însuşi la proiectul ambiţios al lui Carol de la Curtea de Argeş, dacă nu ar fi fost grav bolnav. Cu limbă de moarte, l-a trimis în România pe ener­gi­cul Lecomte de Nouy, cel care avea să schimbe ma­gis­tral faţa celor mai importante monumente medie­vale din ţara noastră, începând cu Biserica "Trei Ierarhi" din Iaşi, şi sfârşind cu Mitropolia din Târ­go­vişte. Dar marea capodoperă a lui Le­comte de Nouy rămâne ansamblul Mânăstirii Curtea de Ar­geş, lucrare pe care Regele Carol a urmărit-o per­ma­nent, pas cu pas. Sunt pline paginile jurnalului său de notiţe scrise fe­bril, la ceas de noap­te, despre mersul renovărilor de la Curtea de Argeş. "Au fost lucrări serioase aici", îmi explică Ştefan Dumitrache. "S-a dărâmat zidul din jurul mânăstirii, s-a dă­râmat para­clisul, s-au dărâmat seminarul, cuhlele, tra­pezele, totul. Şi, în paralel, s-a ridicat palatul regal, cel din spatele mânăs­tirii. A fost palat regal, să ne înţelegem, făcut din banii lui Carol! S-a făcut, apoi, parcul, pe model en­glezesc. Carol şi de Nouy au schimbat com­plet Curtea de Argeş".
Absorbiţi de proiectul de renovare de la Curtea de Argeş, Carol şi Elisabeta vin mereu în zonă. Curtea de Argeş li se cuibăreşte în inimă, ţin la loc­şorul acesta încărcat de istorie la fel de mult ca la Palatul Peleş. Rar găseşti un atât de tihnit "loc de trăit"! Regina îşi instalează un superb atelier de pictură, într-un foişor al palatului, la ultimul etaj. Acolo, numai des­chide larg geamul, vară, iarnă, nu con­tează!, şi se pune să aştearnă pe pânză priveliştea ireal de frumoasă pe care o avea în faţă, zi de zi. Iar în timp ce Carol şi de Nouy lucrează de zor la propria lor ctitorie, Regina Elisabeta lu­crea­ză şi ea, în secret, la o capodoperă de un rafinament unic în istoria noastră: un ma­nuscris pictat pe pergament, cu cele două­spre­zece Evanghelii ce se citesc în Joia Mare, precum şi Evan­ghelia Învierii din Sâmbăta Mare. Un nepreţuit odor de 50 de pagini, dichisit cu motive dintre cele mai frumoase, cu textul scris cu litere de aur şi argint. Când e gata Mânăstirea, Regina Elisa­beta are cadoul pregătit pentru ziua marii sfinţiri!

Ziua cea mai fericită

Sfinţirea mânăstirii rectitorite de la Curtea de Argeş e ziua cea mai frumoasă din viaţa lui Carol şi a Elisabetei, ziua cea mai frumoasă din istoria Curţii de Argeş. Stilul frust, milităros, al "Jur­na­lului" lui Carol nu poate ascunde emoţia momen­tu­lui. "Vreme minunată. Plecat la biserică în ţinută de gală. Procesiune în jurul bisericii, apoi târno­sirea, în încheiere liturghia, la care se foloseşte «Evangheliarul» Elisa­betei. În faţa treptelor, ţin un frumos discurs, care face o impresie adâncă. 20.000 de oa­meni în curte! Alecsandri citeşte o poezie. Defi­la­rea trupelor. Pro­menadă la biserică, plimbare cu trăsura peste podul de pe Argeş, ovaţii. Seara, retra­gere cu torţe, ovaţii, una dintre cele mai frumoase serbări din România." Mult mai poe­tică, evocarea Elisabetei între­geşte imaginea unei zile cu adevărat regale, pe măsura istoriei milenare a Curţii de Argeş. "«Evanghelia» mea a slujit la inaugu­rare, toată lumea a săru­tat-o şi mi s-a înfiorat pielea pe mine, văzând că lucrul mâinilor mele a devenit obiect de vene­raţie. Episcopul a adus «Evanghelia» în uşa bisericii şi eu întor­ceam paginile, explicându-le, iar bieţii oameni le săru­tau şi mă blagosloveau de o mie de ori. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Un soare strălucitor lu­mina bise­rica ideală, cuceritoare, atât de frumoasă, că, intrând în ea, am în­ceput să plâng...".
Ctitoria lui Neagoe Basarab, despre care cronicarii vremii scriau că e mai graţioasă decât "Sfânta Sofia" de la Con­stantinopol, are, din nou, strălucirea de pe vremea Meşterului Manole! Basara­bii de la Curtea Domnească şi marii domnitori Neagoe Basarab şi Radu de la Afumaţi, înmormân­taţi chiar în biserica Mânăstirii Curtea de Argeş, pot fi mân­dri de Carol, noul rege al Româ­niei. Moştenirea vechilor Basarabi e pe mâini bune! Râvna lor de secole n-a fost în zadar. Curtea de Ar­geş, capitala lor sfântă, e din nou, ade­vărata capitală a Ţării Româneşti. Ce dovadă mai bună de credinţă faţă de noua lor patrie decât dra­gostea cu care Carol şi Elisabeta i-au redat Mânăstirii Curtea de Argeş aurul strălucirii pierdute, alegând-o, toto­dată, ca loc de veci.

Ultima dorinţă

Anii trec, iar Carol şi Elisabeta sunt tot mai ata­şaţi de Curtea de Argeş. În 1899, când îşi scrie testa­mentul, în liniştea Palatului Regal din Bucureşti, Regele Carol îşi aminteşte de călătoriile lui de tine­reţe prin Ţara Româ­nească şi îşi aminteşte şi de Curtea de Argeş, "locul cel mai apropiat de cer". "Un loc de murit", cum, cu orgoliul tinereţii, îl des­cri­sese boierilor de la Bucu­reşti. De va fi să moară, la Curtea de Argeş ar vrea să-şi găsească lo­cul de veci. Sufletul îl trage spre biserica mâ­năs­tirii, pe pereţii că­reia el şi Regina Elisabeta sunt pictaţi în chip de ctitori. Dar cum ştie că, fiind catolic, nu poate fi înmormântat în biserica mânăstirii, scrie, umil, în testament, doar atât: că ar vrea să fie în­gropat cât mai aproape de lăcaşul pe care l-a reclă­dit. Pe 27 septem­brie 1914, când Regele îşi dă ulti­ma suflare, la Sinaia, întreaga Românie aşteaptă, îndoliată, ziarele de a doua zi. "Universul" scoate o ediţie spe­cia­lă cu testamentul lui Carol, iar lumea întreagă află unde vor avea loc funeraliile regale: în fosta capi­tală a Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş!
Refac, dinspre Biserica Dom­neas­că înspre Mâ­năs­­tirea Curtea de Argeş, de la intrarea până la ieşi­rea din oraş, primul şi ultimul drum al lui Carol, prin fosta capitală a Basa­rabilor. Ghid îmi e drama­ticul "Jur­nal de război" al noii Regine, Ma­ria. "Mulţi militari, toate steagurile vechi, mulţi preoţi în veşminte de mare ceremonie. Soa­rele poleieşte straiele trico­lore, o frumu­seţe! Cântă­rile lente inspiră o jale adâncă. În jurul nostru, copacii sunt îmbrăcaţi în frumu­seţea înflăcă­rată a toamnei - niciodată nu i-am văzut mai frumoşi, pe fundal sunt mes­teceni de un galben auriu, profilaţi pe dea­lurile de un al­bastru înce­ţoşat, iar deasupra cerul e strălu­citor, fără ur­mă de nor, o cupolă azurie".

*

După exact şapte secole, o nouă dinastie îşi află necropola la Curtea de Argeş. Pe lângă cele 13 morminte de la Biserica Dom­neas­că, pe lângă mor­mintele lui Neagoe Ba­sarab şi Radu de la Afumaţi, la Mânăsti­rea Curtea de Argeş se aşează placa de mormânt a lui Carol, întâiul din­tre noii regi ai Româ­niei. Într-un gest de ma­re nobleţe, Biserica Ortodoxă îşi dă bine­cuvân­tarea pentru îngroparea regelui în biseri­ca mâ­năstirii pe care o reconstrui­se. La puţin timp, răpusă de durere, minunata Re­gină Elisa­beta i se alătu­ră, de-a dreapta sa. "Evan­ghelia­rul" pic­tat de regină veghează şi azi mor­min­tele ce­lor doi la Curtea de Argeş. Pe stânga, cum intri în superba biserică, sunt mormintele lui Fer­dinand şi al Reginei Ma­ria. Au urmat, amân­doi, rugămintea testa­men­­tară a lui Carol, care îşi dorea ca fosta ca­pi­tală a Basa­ra­bilor să devină necropolă şi pen­tru noua dinastie regală a României. Mai încoace, la intra­rea în com­plex, Regina Ana şi Regele Mihai, Prin­ci­pele Mir­cea, fiul Mariei, şi Carol al II-lea îşi duc şi ei somnul de veci. Mai puţin de doi kilo­metri dis­tanţă - o plimbare de jumătate de oră într-o zi de vară - despart vechea Biserică Dom­neas­că de Mâ­năstirea Curtea de Argeş. Înce­pu­tul şi sfârşitul istoriei noastre regale, în matca unui oraş minunat. De la legendarul Negru Vodă până la bunul Rege Mihai, toată istoria regală a Româ­niei e îngropată - tezaur nepreţuit - la Curtea de Argeş...

Foto: Agerpres - 1