NAURU
- Tragedia exploatărilor de fosfaţi -
De la sfârşitul anilor '60 şi până la începutul anilor '80, locuitorii de pe insula Nauru, aflată în Pacificul de Sud, erau printre cei mai bogaţi din lume. Şi nici măcar nu trebuiau să muncească. Pentru astfel de activităţi neatractive au preferat să angajeze imigranţi din alte insule mai amărâte din Oceania. În schimb, tot ce aveau de făcut era să-şi petreacă timpul în cel mai plăcut mod cu putinţă. Activitatea lor preferată era să dea ture cu luxoasele lor maşini sport în jurul insulei. Nu dura mult. Nauru are o suprafaţă de doar 21 km?, fiind cea mai mică republică independentă de pe Terra. La fel de scumpe precum maşinile lor erau şi darurile pe care şi le împărţeau cu generozitate între ei. Cu prilejul zilelor de naştere, se obişnuia, de pildă, ca pe lângă alte cadouri de lux, sărbătoritul să primească în dar şi un copac de bani, un arbore de care atârnau bancnote, pe post de frunze. În vremurile acelea, statul independent Nauru avea cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume, în afară de Emiratele Arabe Unite. Banii curgeau şuvoaie. Oamenii erau atât de înstăriţi, încât obişnuiau adesea să se urce în avion pentru a merge la shopping prin Hawaii, Fiji ori Singapore. Cel mai apropiat vecin de Nauru este Insula Banaba, aflată la 300 km la est. Cel mai important şi puternic "vecin" îi este Australia, de care o despart 4.496 de km (ţară care îi asigură, în ciuda distanţei, apărarea, Nauru numărându-se printre puţinele ţări ale lumii lipsite de armată proprie). Singapore se află la peste 7.000 de km, iar Hawaii şi Fiji la un pic peste 2000 de km.
Peştera cu comori - rezervele de fosfaţi
În 1798, a fost prima dată când un occidental a pus piciorul în Nauru, pe atunci o insulă idilică, acoperită în cea mai mare parte de palmieri şi care era locuită de o populaţie formată din micronezieni şi polinezieni. Atât de impresionat a fost vânătorul de balene John Fearn de ceea ce a văzut, încât i-a spus "Insula fermecată". Oamenii trăiau în principal culegând nuci de cocos şi fructe de pandanus şi prinzând puieţii de peşti pe care îi aclimatizau în apă dulce şi îi creşteau într-o lagună.
În secolul al XIX-lea, insula a fost revendicată de Germania şi, în 1900, un geolog a descoperit pe insulă o bogăţie formidabilă: fosfaţi naturali, formaţi, în timp, din excrementele păsărilor care migrau deasupra Pacificului. Odată ce resursa preţioasă a fost descoperită, s-a trecut pe dată la exploatarea ei ca îngrăşământ agricol de către compania Pacific Phosphate, Marea Britanie obţinând drepturi exclusive de a desfăşura aici operaţiunile miniere. Şi iată cum Nauru a devenit o adevărată mină de aur pentru naţiunile din Commonwealth, în special din Australia şi Noua Zeelandă, care tocmai îşi puneau pe picioare propria industrie agricolă. În aceste minunate circumstanţe, în Nauru a început o viaţă de huzur, serviciile publice erau furnizate gratuit, iar taxele erau inexistente. Mulţi oameni au încetat cu totul să lucreze. Guvernul se ocupa de toate cele, în vreme ce oamenii dădeau roată cu maşinile lor scumpe în jurul insulei şi se îndopau cu mâncare congelată şi de tip fast food, într-o asemenea măsură, încât diabetul a ajuns în Nauru boală de familie, iar obezitatea afectează şi acum peste 70% dintre cei aproape 10.000 de locuitori.
De la huzur, la sărăcie lucie
Situaţia din Nauru a fost descrisă în amănunt de localnici într-un documentar difuzat relativ recent. Ei au explicat că nauruanii au o cultură în care toate bunurile materiale, de la mâncare până la bani, se împart cu generozitate între locuitorii insulei. De altfel, dreptul de proprietate asupra terenurilor în Nauru este unul neobişnuit. Toţi locuitorii au anumite drepturi pentru toate terenurile de pe insulă. Guvernul şi entităţile corporative nu deţin teren, fiind siliţi să încheie un acord de arendă cu proprietarii, pentru a-l putea utiliza. Astfel, fiecare posesor de pământ din Nauru avea de câştigat enorm, atunci când cădea de acord să-l cedeze exploatării miniere. Aşa se explică de ce nu doar câţiva localnici, ci toţi nauruanii se transformaseră peste noapte în bogătaşi. Dar viaţa de lux a durat doar până prin 2002, când principalele rezerve de fosfat erau deja epuizate.
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a scăzut, de la începutul anilor 1980, când era pe locul doi în lume, imediat după Emiratele Arabe Unite, la numai 2.038 de dolari americani. Şi iată cum locuitorii din Nauru s-au trezit brusc că, de unde înainte se scăldaseră în belşug, acum nu mai aveau absolut nimic. Nici măcar pământ pe sub picioare...
HAITI
- Tăierea pădurilor a dus la curgerea munţilor -
Din nefericire, Republica Nauru nu este singura ţară din lume rămasă în ultimele decenii fără sol. Un alt exemplu este cel al Republicii Haiti, din Marea Caraibilor, care a ajuns însă în această situaţie din motive de altă natură: tăierea pădurilor.
În urmă cu 500 de ani, când europenii au pus pentru prima dată piciorul aici, Haiti era acoperit de păduri în proporţie de 75%. În perioada colonială, ele au fost însă în mare parte defrişate, astfel încât să poată fi practicată agricultura la o scară cât mai largă. În 1804, Haiti şi-a obţinut independenţa, dar autorităţile locale s-au pus la rândul lor pe defrişat - de această dată, pentru a exporta lemnul şi a obţine astfel nişte bani. În paralel, mulţi dintre locuitorii republicii insulare, care trăiesc într-o proporţie covârşitoare la limita subzistenţei, au fost nevoiţi să practice în continuare agricultura, pentru a-şi putea duce traiul de pe o zi pe alta. Pe la 1900, Haiti era încă împădurit în proporţie de 50%. Astăzi, procentul s-a redus la circa 30%. Unui dezastru i-a urmat altul. După tăierea pădurilor, pământul a început să curgă. Haiti vine de la termenul Ayiti, care se poate traduce prin "ţinutul munţilor înalţi". Ei bine, când munţii nu mai au suficientă vegetaţie cât să ţină solul pe loc (fenomenul se petrece şi-n România, în zonele de mari tăieri), pământul ajunge, în urma ploilor, să se scurgă treptat şi inexorabil în ape. Problema este acutizată de viituri, care se produc tot mai des şi în forme tot mai dramatice, din moment ce în calea apei care se scurge de pe versanţi nu mai este niciun obstacol. Aşa se face că munţi întregi din Haiti au devenit astăzi complet arizi, semănând cu cei pe care-i vedem prin Afganistan. Soluţii există. O mulţime de fundaţii şi ONG-uri s-au implicat în regiune, încercând să remedieze problema, în special prin diverse programe de reîmpădurire. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Din cauza sărăciei lucii cu care se confruntă populaţia rurală, s-a ajuns la un cerc vicios. Ţăranii au o producţie agricolă tot mai mică, pentru că solul este din ce în ce mai puţin şi de calitate tot mai îndoielnică, în urma procesului de eroziune. Pentru a supravieţui următorului sezon, ei sunt siliţi să defrişeze noi porţiuni de teren. În plus, oamenii au nevoie să taie lemn şi pentru a se încălzi. Iar defrişările nu fac, pe termen mediu şi lung, decât să agraveze problema eroziunii. Riscând să moară de foame, în absenţa următoarei recolte, ţăranii nu au privit cu ochi buni iniţiativele privind reîmpădurirea care le-ar fi luat din puţinul teren rămas. Din fericire, ONG-urile implicate în zonă s-au lămurit, între timp, cum stau lucrurile, şi au schimbat strategia, punând un mare accent pe educarea oamenilor, care trebuie făcuţi să înţeleagă că, dacă persistă în defrişări, vor rămâne doar cu stâncă stearpă sub picioare. Autorităţile au decis să intervină, la rândul lor, pentru a remedia situaţia, şi au susţinut un amplu proiect vizând plantarea a nu mai puţin de cinci milioane de copaci pe an.
Nauru şi Haiti sunt doar două dintre nenumăratele exemple care ilustrează că natura nu se lasă violentată în exces. Doamne fereşte de răzbunarea ei. Cine se joacă cu echilibrul ecologic sfârşeşte prin a plăti un preţ amar. În cauză este şi România, o ţară aflată, şi ea, în plină febră a defrişărilor. Inundaţiile din ultimul timp arată că preţul nechibzuinţei începe să fie plătit. Poate nu acum şi nu de noi, dar cu certitudine într-un viitor nu prea îndepărtat de urmaşii noştri, cărora, ar fi o crimă să le lăsăm moştenire doar pământ pârjolit şi amintirea totalei lipse de responsabilitate a înaintaşilor lor.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
