Un loc de trăit și un loc de murit
Nici nu trecuse bine vestea venirii noului prinț de sânge nemțesc pe tronul regal de la București, că un vuiet cuprinse, pe neașteptate, România întreagă. Însoțit de un mic alai soldățesc, Carol luase la pasul calului, țara care urma să-i devină și patrie, ridicând nori de colb, în căutarea frumuseților ei. Bucuroși și mirați, țăranii se opreau din muncile câmpului, privindu-l cu mândrie pe Carol, noul principe al țării, așa de tânăr și sigur, în șaua lui. "De când lumea și pământul, n-o trecut vreun domn prin părțile noastre!", ziceau. Dar tânărul prinț era omul unei misiuni. Ca să înțeleagă mai bine ce răspundere avea, ca să descopere "minunea de țară" despre care îi vorbise cu atâta însuflețire Brătianu, când îl convinsese să ia drumul mlăștinosului București, Carol s-a hotărât să bată la pas toată țara, să vadă România de-aproape, neinfluențat și ferit de prejudecăți. Însuflețit de frumusețea priveliștilor pe care le întâlnea, prințul străbate codrii Vlăsiei (încă întregi pe atunci), coboară Valea Prahovei, urcă pe Olt, trece câmpia arsă de soare a Bărăganului, urcă în frumoasa Moldovă, ia urma istoriei vechi, cu cetățile ei domnești, calcă pragul tainicelor mânăstiri ortodoxe, impresionat de clopotele și toaca vecerniei...
La București, boierii privesc suspicioși acest "du-te-vino" al tânărului principe. Într-o zi, câțiva dintre ei își iau inima în dinți și, pe ton jumătate mieros, jumătate ironic, îl întreabă pe Carol despre incursiunile sale în șaua calului, prin păduri și câmpii: "Eeei, Măriaaa Taaa! Da' ce tot cauți atâta prin țară?". "Ce caut?", răspunde Carol calm și politicos. Caut și eu, ca tot omul, un loc de trăit și-un loc de murit!". "Și-ați găsit ceva?", își face curaj un boier tinerel. "Am găsit!", îi răspunde Carol. "Loc de trăit am găsit la Câmpulung, pe Dealul Mățăului". "Și loc de murit?". "Loc de murit am aflat la Curtea de Argeș...". O tăcere respectuoasă se așterne peste adunare, când află că tânărul principe, înainte chiar să-și înceapă domnia, își hotărăște sfârșitul vieții "pe Argeș în sus".
"Locul cel mai aproape de cer"
Sunt și eu la Curtea de Argeș, pe urmele regelui Carol și pe locul fostei Curți Domnești a primilor Basarabi. În fața mea e turla de la intrarea în incinta superbei biserici Sfântul Nicolae Domnesc, în dreapta e bulevardul principal din oraș, tras peste drumul deschis de Carol, până în capătul celălalt al localității, la mânăstirea Meșterului Manole. Mă aflu în Muzeul de istorie al orașului și am în față o litografie de pe la 1800, cu vederea spre Curtea Domnească, și încerc să-mi imaginez priveliștea care l-a întâmpinat pe Carol la prima sa venire aici. Sus, pe un deal cuprins de jur-împrejur de copaci, ruinele unui turn se profilează pe un fundal dominat, ca de niște creneluri de piatră, de Munții Făgărașului. Jos, la poalele dealului, e biserica domnească a Basarabilor, în rest, verde cât vezi cu ochii! "Curtea Domnească se termina puțin mai sus, unde e acum Primăria. Acolo se bătea monedă pe vremea primilor Basarabi! Un pic mai încolo, era biserica Sfântul Gheorghe, după care începea moșia Mânăstirii Curtea de Argeș. Moșie mare, cu sălașe de țigani. Iar pe aici, peste tot în jur, era plin, plin, plin de vii! Peste tot, în Curtea Domnească, numai vii". Refac, ajutat de Ștefan Dumitrache, directorul muzeului din Curtea de Argeș, "tabloul" primei vizite a lui Carol în fosta capitală a Țării Românești. Mi-l și imaginez pe tânărul principe, strunindu-și calul prin ograda Curții Domnești, înainte să pornească spre Mânăstirea de la Curtea de Argeș. "Lui Carol i-a plăcut foarte mult locul", spune istoricul Ștefan Dumitrache. "Puțină lume știe, dar înainte să facă Peleșul, Carol alesese, în călătoriile lui prin țară, Dealul Mățăului de la Câmpulung, ca loc unde să-și ridice un castel. A văzut acolo, la Podul lui Neag, un peisaj care semăna perfect cu zona natală a strămoșilor săi din familia Hohenzollern. Numai că moșnenii din Câmpulung au ținut la preț, iar Carol a renunțat la idee și și-a ales «locul de trăit» la Sinaia. Dar de ce a ales Curtea de Argeș ca «loc de murit», o să mă întrebați. Eu cred că principele a simțit energia unică a acestui loc. Chiar Carol le spune asta boierilor, când îl întreabă de ce anume a ales Curtea de Argeș: «Acolo e locul cel mai aproape de cer!»".
Istoria de sub podea
E o după-amiază de vară, molcomă ca apa Argeșului, bate un vânticel cald, iar pe cerul albastru-viu, decupat, parcă, din frescele bisericești, nori lungi și albi alunecă, atât de aproape de turla Bisericii Domnești, de simți că-i poți atinge cu vârful degetelor. "Locul cel mai aproape de cer"!
Sunt prima oară la Curtea de Argeș, la fel ca Regele Carol, în călătoria lui din tinerețe. Locul chiar are o energie aparte! O simți de cum pășești în curtea Bisericii Domnești. Lași în urmă bulevardul orașului, cu terasele lui dichisite, mai ceva decât Centrul Vechi al Capitalei de azi, și calci, ca printr-un tunel al timpului, pe urmele regilor Basarabi, în prima capitală a Țării Românești. Faci câțiva pași și ajungi, pe dată, în urmă cu 700 de ani! O lumină ireală stăpânește biserica și așează o patină argintie peste frescele așternute pe pereți. O nălucă din altă lume, ce se lasă privită în străfulgerările unei zile de vară. Fiecare mic detaliu al istoriei noastre vechi e încrustat în foiță de aur, ca un sfânt odor. Nici nu știi la ce să te uiți mai întâi, la cupola bisericii străbătute de raze, la însemnările prinse în ziduri, la catapeteasma lucrată, parcă, cu un ac fermecat, la portretele domnilor Basarabi, aburite de timp ca de ceață, înveșmântați în mătăsuri și aur, asemenea regilor europeni, mormintele domnești, care pavează întreaga biserică, încât trăiești aievea senzația că pășești, la propriu, nu pe marmură, ci pe istorie...
Chiar la intrarea în Biserica Domnească, restauratorii au lăsat pe-un perete urme ale tuturor straturilor de pictură ale vechii biserici. Jos e stratul de la începuturi, apoi unul mai nou, apoi încă unul. Straturi, straturi, filă peste filă, așa s-a scris istoria românească la Curtea de Argeș. Aici au trăit, aici au domnit, aici au ctitorit și aici și-au găsit odihna veșnică "ctitorii de neam și de țară", primii domni ai Țării Românești. Pentru cei dintâi Basarabi, Curtea de Argeș a fost și "loc de trăit", și "loc de murit"...
Misterul "mormântului 10"
Nu mai puțin de 14 morminte, dintre care 13 de domni și cavaleri munteni, găzduiește necropola Basarabilor de la Curtea de Argeș! Dintre toate, cel mai misterios este așa-numitul "mormânt 10", un sarcofag magnific, cioplit din piatră, încrustat cu simboluri vechi, multe nedezlegate, ce tronează imperial, încadrat de candele și străjuit de tricolorul românesc. Legenda spune că sub lespedea cenușie zace chiar Negru Vodă, misteriosul domn întemeietor al Munteniei. Descoperirea lui, în 1920, a născut o vie emoție în țară. Regele Ferdinand, Maniu și Brătianu, vin să vadă minunea, marele istoric Nicolae Iorga cade în genunchi în fața sarcofagului, Regina Maria e sedusă de podoabele domnitorului. De față cu asistența așa de aleasă, se desface giulgiul de pe prințul "cel negru", iar cei prezenți sunt fascinați de eleganța veșmintelor voevodului, de croiul tunicii, de rafinamentul manșetelor, de nasturii cu stemă basarabească, inspirați de un model angevin, paftaua de aur, grea de aproape 300 de grame, în formă de castel medieval. "Voievodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciți monarhi ai Europei contemporane lui!", constată, la unison, istoricii români. "Mormântul 10" repune istoria României acolo unde îi era locul, în lumea bună a Europei medievale! Dar cine să fie îngropat în el? Să fie rămășițele legendarului Radu Negru Vodă? Misterul învăluie, încă, răspunsul, precum un fum de tămâie. Dar tocmai lipsa certitudinilor lasă și mai mult loc pentru emoția aceasta atât de vie, pe care trebuie să o fi simțit și Regele Carol, când a intrat pentru prima oară în Biserica Domnească de la Curtea de Argeș. Mărețele umbre îl așteptau: 13 domni și boieri, întemeietori de țară, își duc somnul de veci în biserică! Testamentul lor - o țară puternică, întărită în dreapta credință - devine legământ și pentru tânărul principe prusac. Primii Basarabi au ridicat Curtea și Biserica Domnească, Vlad Țepeș și-a făcut cetate mai sus, la Poienari. Neagoe Basarab a ctitorit Mânăstirea Curtea de Argeș... Cotropit de frumusețea și măreția locului, înconjurat de atâta trecut regal, Carol înțelege mesajul: acum e rândul lui în istorie. România modernă are și ea nevoie de un întemeietor.
Meșterii cei mari
Când ajunge la cea de a doua țintă a călătoriei sale, la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, Carol găsește locul într-o stare de deplină ruină, după două incendii succesive. Decide imediat să investească într-un amplu proiect de reconstrucție a lăcașului în care Meșterul Manole și-o zidise pe Ana lui. Și el, și mai ales Regina Elisabeta, sunt seduși de legenda locului. Pentru reconstrucția mânăstirii, Carol îl aduce, tocmai din Franța, pe arhitectul André Lecomte de Nouy, cel mai vrednic dintre discipolii faimosului Eugene Viollet-le-Duc, restauratorul Catedralei Notre-Dame. Viollet-le-Duc s-ar fi înhămat el însuși la proiectul ambițios al lui Carol de la Curtea de Argeș, dacă nu ar fi fost grav bolnav. Cu limbă de moarte, l-a trimis în România pe energicul Lecomte de Nouy, cel care avea să schimbe magistral fața celor mai importante monumente medievale din țara noastră, începând cu Biserica "Trei Ierarhi" din Iași, și sfârșind cu Mitropolia din Târgoviște. Dar marea capodoperă a lui Lecomte de Nouy rămâne ansamblul Mânăstirii Curtea de Argeș, lucrare pe care Regele Carol a urmărit-o permanent, pas cu pas. Sunt pline paginile jurnalului său de notițe scrise febril, la ceas de noapte, despre mersul renovărilor de la Curtea de Argeș. "Au fost lucrări serioase aici", îmi explică Ștefan Dumitrache. "S-a dărâmat zidul din jurul mânăstirii, s-a dărâmat paraclisul, s-au dărâmat seminarul, cuhlele, trapezele, totul. Și, în paralel, s-a ridicat palatul regal, cel din spatele mânăstirii. A fost palat regal, să ne înțelegem, făcut din banii lui Carol! S-a făcut, apoi, parcul, pe model englezesc. Carol și de Nouy au schimbat complet Curtea de Argeș".
Absorbiți de proiectul de renovare de la Curtea de Argeș, Carol și Elisabeta vin mereu în zonă. Curtea de Argeș li se cuibărește în inimă, țin la locșorul acesta încărcat de istorie la fel de mult ca la Palatul Peleș. Rar găsești un atât de tihnit "loc de trăit"! Regina își instalează un superb atelier de pictură, într-un foișor al palatului, la ultimul etaj. Acolo, numai deschide larg geamul, vară, iarnă, nu contează!, și se pune să aștearnă pe pânză priveliștea ireal de frumoasă pe care o avea în față, zi de zi. Iar în timp ce Carol și de Nouy lucrează de zor la propria lor ctitorie, Regina Elisabeta lucrează și ea, în secret, la o capodoperă de un rafinament unic în istoria noastră: un manuscris pictat pe pergament, cu cele douăsprezece Evanghelii ce se citesc în Joia Mare, precum și Evanghelia Învierii din Sâmbăta Mare. Un neprețuit odor de 50 de pagini, dichisit cu motive dintre cele mai frumoase, cu textul scris cu litere de aur și argint. Când e gata Mânăstirea, Regina Elisabeta are cadoul pregătit pentru ziua marii sfințiri!
Ziua cea mai fericită
Sfințirea mânăstirii rectitorite de la Curtea de Argeș e ziua cea mai frumoasă din viața lui Carol și a Elisabetei, ziua cea mai frumoasă din istoria Curții de Argeș. Stilul frust, milităros, al "Jurnalului" lui Carol nu poate ascunde emoția momentului. "Vreme minunată. Plecat la biserică în ținută de gală. Procesiune în jurul bisericii, apoi târnosirea, în încheiere liturghia, la care se folosește «Evangheliarul» Elisabetei. În fața treptelor, țin un frumos discurs, care face o impresie adâncă. 20.000 de oameni în curte! Alecsandri citește o poezie. Defilarea trupelor. Promenadă la biserică, plimbare cu trăsura peste podul de pe Argeș, ovații. Seara, retragere cu torțe, ovații, una dintre cele mai frumoase serbări din România." Mult mai poetică, evocarea Elisabetei întregește imaginea unei zile cu adevărat regale, pe măsura istoriei milenare a Curții de Argeș. "«Evanghelia» mea a slujit la inaugurare, toată lumea a sărutat-o și mi s-a înfiorat pielea pe mine, văzând că lucrul mâinilor mele a devenit obiect de venerație. Episcopul a adus «Evanghelia» în ușa bisericii și eu întorceam paginile, explicându-le, iar bieții oameni le sărutau și mă blagosloveau de o mie de ori. A fost cea mai frumoasă zi din viața mea! Un soare strălucitor lumina biserica ideală, cuceritoare, atât de frumoasă, că, intrând în ea, am început să plâng...".
Ctitoria lui Neagoe Basarab, despre care cronicarii vremii scriau că e mai grațioasă decât "Sfânta Sofia" de la Constantinopol, are, din nou, strălucirea de pe vremea Meșterului Manole! Basarabii de la Curtea Domnească și marii domnitori Neagoe Basarab și Radu de la Afumați, înmormântați chiar în biserica Mânăstirii Curtea de Argeș, pot fi mândri de Carol, noul rege al României. Moștenirea vechilor Basarabi e pe mâini bune! Râvna lor de secole n-a fost în zadar. Curtea de Argeș, capitala lor sfântă, e din nou, adevărata capitală a Țării Românești. Ce dovadă mai bună de credință față de noua lor patrie decât dragostea cu care Carol și Elisabeta i-au redat Mânăstirii Curtea de Argeș aurul strălucirii pierdute, alegând-o, totodată, ca loc de veci.
Ultima dorință
Anii trec, iar Carol și Elisabeta sunt tot mai atașați de Curtea de Argeș. În 1899, când își scrie testamentul, în liniștea Palatului Regal din București, Regele Carol își amintește de călătoriile lui de tinerețe prin Țara Românească și își amintește și de Curtea de Argeș, "locul cel mai apropiat de cer". "Un loc de murit", cum, cu orgoliul tinereții, îl descrisese boierilor de la București. De va fi să moară, la Curtea de Argeș ar vrea să-și găsească locul de veci. Sufletul îl trage spre biserica mânăstirii, pe pereții căreia el și Regina Elisabeta sunt pictați în chip de ctitori. Dar cum știe că, fiind catolic, nu poate fi înmormântat în biserica mânăstirii, scrie, umil, în testament, doar atât: că ar vrea să fie îngropat cât mai aproape de lăcașul pe care l-a reclădit. Pe 27 septembrie 1914, când Regele își dă ultima suflare, la Sinaia, întreaga Românie așteaptă, îndoliată, ziarele de a doua zi. "Universul" scoate o ediție specială cu testamentul lui Carol, iar lumea întreagă află unde vor avea loc funeraliile regale: în fosta capitală a Țării Românești, la Curtea de Argeș!
Refac, dinspre Biserica Domnească înspre Mânăstirea Curtea de Argeș, de la intrarea până la ieșirea din oraș, primul și ultimul drum al lui Carol, prin fosta capitală a Basarabilor. Ghid îmi e dramaticul "Jurnal de război" al noii Regine, Maria. "Mulți militari, toate steagurile vechi, mulți preoți în veșminte de mare ceremonie. Soarele poleiește straiele tricolore, o frumusețe! Cântările lente inspiră o jale adâncă. În jurul nostru, copacii sunt îmbrăcați în frumusețea înflăcărată a toamnei - niciodată nu i-am văzut mai frumoși, pe fundal sunt mesteceni de un galben auriu, profilați pe dealurile de un albastru încețoșat, iar deasupra cerul e strălucitor, fără urmă de nor, o cupolă azurie".
*
După exact șapte secole, o nouă dinastie își află necropola la Curtea de Argeș. Pe lângă cele 13 morminte de la Biserica Domnească, pe lângă mormintele lui Neagoe Basarab și Radu de la Afumați, la Mânăstirea Curtea de Argeș se așează placa de mormânt a lui Carol, întâiul dintre noii regi ai României. Într-un gest de mare noblețe, Biserica Ortodoxă își dă binecuvântarea pentru îngroparea regelui în biserica mânăstirii pe care o reconstruise. La puțin timp, răpusă de durere, minunata Regină Elisabeta i se alătură, de-a dreapta sa. "Evangheliarul" pictat de regină veghează și azi mormintele celor doi la Curtea de Argeș. Pe stânga, cum intri în superba biserică, sunt mormintele lui Ferdinand și al Reginei Maria. Au urmat, amândoi, rugămintea testamentară a lui Carol, care își dorea ca fosta capitală a Basarabilor să devină necropolă și pentru noua dinastie regală a României. Mai încoace, la intrarea în complex, Regina Ana și Regele Mihai, Principele Mircea, fiul Mariei, și Carol al II-lea își duc și ei somnul de veci. Mai puțin de doi kilometri distanță - o plimbare de jumătate de oră într-o zi de vară - despart vechea Biserică Domnească de Mânăstirea Curtea de Argeș. Începutul și sfârșitul istoriei noastre regale, în matca unui oraș minunat. De la legendarul Negru Vodă până la bunul Rege Mihai, toată istoria regală a României e îngropată - tezaur neprețuit - la Curtea de Argeș...
Foto: Agerpres - 1