Formula AS, pe Argeş în sus: Stăpânii munţilor - HAREŞENII

Lumina lumii la Arefu

Nici măcar nu e mult. Ai mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci şi din lumi­nă blândă, din lăcuste şi bondari şi păsări şi foşnet de iarbă înaltă. Ai văzut o casă pierdută şi ea prin iarba înaltă. Ai mers spre ea mai departe, iar casa era părăsită, sau aşa părea să fie, cum stătea ascun­să, acolo, prin iarba înaltă, în lumina blândă a lumii. O altă casă lăsată în paza Celui de Sus, aici, în satul Arefu, la poalele dinspre sud ale Munţilor Făgăraş, în lumina blândă a lumii. Şi ai intrat în acea casă, iar casa era părăsită, şi numai tăcerea şi lumina şi iar­ba înaltă mai stăpâ­neau asupra ei. Iar casa era toată părăsită, şi doar într-o odaie scundă, ascunşi în lumina blândă a lumii, ai găsit doi oameni. O fe­meie şi un bărbat, Filofteia şi Con­stantin. Ea de 94 de ani, el de 102. O sută doi ani. Şi ai rămas acolo, cu ei, o viaţă, iar femeia a început să cânte despre un păstor care a venit, de­mult, de sus, şi prin lume a umblat, oi pierdute a căutat, să le ducă la izvoară, ca de sete să nu moară; şi uşa le-a des­chis să iasă la păşunea cea aleasă. Şi a cântat Filofteia, iar Constantin a ră­mas nemişcat, desprins de pământ, alb ca lumina blândă a lumii, în odăiţa aceea ascunsă şi scundă, la marginea lumii, la poalele Munţilor Făgăraş. Şi doar în­tr-un târziu, Constantin s-a întors prin­tre noi, a zâmbit, a întins mâna şi a spus: "Uite, a dat soarele!" Şi te-ai uitat atunci spre soare şi soarele ţi s-a arătat în toată lu­mina lui orbitoare. Şi ai văzut şi ai simţit: lumea era toată doar lumi­nă. Şi nici măcar nu e mult. E totul.

Cei şapte moşi de la începuturi

Arefu. Cea mai veche, mai nordică şi mai muntoasă aşezare de pe Valea Argeşului. Numele satului apare în toa­te hărţile Munteniei şi se pierde în ne­gu­ra vremii. Şapte moşi au fost la în­ceputuri. Iar nu­me­le lor erau Badea, Becheanu, Dobrin, Drăgulea, Ionices­cu, Redeche şi Ros­cescu. Istoria le păs­trează numele, pentru că numele lor au devenit de po­veste. La fel ca lo­cul în care s-au aşe­zat. Şapte case au fost ridi­cate la în­ce­puturi în locul ăsta cu lumină, de la poa­lele Munţilor Făgăraş, Are­fu. Şapte moşi au fost la începuturi, iar moşii au privit pădurea şi muntele şi sălbăticiunile pămân­tului şi nu s-au temut. Şi au în­văţat potecile întune­cate ale pădurii şi s-au deprins cu hăţişurile şi negura, şi au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotişurile şi stânca şi culmile de netrecut. Şi ei le-au trecut. Le-au învăţat trecă­torile şi le-au trecut. Şi au mers şi mai departe şi au coborât în altă parte, dincolo de munte, într-un loc care astăzi se numeşte Ardeal, iar acolo au găsit oameni ca ei, fraţi, şi au găsit şi ceea ce cău­tau: mei. Meiul era hrana, viaţa lor. Şi viaţă şi hrană au încărcat în desagi cei şapte moşi, şi-au îmbrăţişat fraţii de dincolo de munte şi s-au întors. Pe trecători neum­blate, peste grohotişuri şi stânci, prin hăţişuri, negură şi noapte. Şi nu s-au te­mut. Şi când au coborât din nou, spre soţii, copii şi case, soa­rele s-a ridicat din nou deasupra lumii şi li s-a arătat în toată lumina lui orbitoare. Şi s-au oprit cei şapte moşi din drum şi bucurie le-a fost inima, iar mâinile lor s-au întins spre soare, iar soarele s-a po­gorât peste casele lor. Şi au strigat atunci "hareş!", cuvânt care însem­na răsărit şi lumină. În toate hri­soavele vechi, până târziu, în seco­lul XIX, Areful s-a numit Hareş, iar locuitorii lui, "hareşeni". Cu cei şapte moşi din Ha­reş începe istoria unei ţări. Ei au fost muntenii de la începuturi, iar Ţara lor Româ­neas­că s-a numit, cândva, chiar aşa: Muntenia.

Hareşenii

Când stai de vorbă cu profe­sorul Cezar Bădescu, timpul se opreşte în loc. Cum s-a oprit şi pen­tru el, un bărbat de 82 de ani, la fel de tânăr ca unul de 30. După ce a absolvit Facultatea de Istorie la Bucu­reşti, s-a întors în satul său natal, a devenit dascăl şi n-a mai plecat. 38 de ani a fost profesor de istorie şi director al şcolii din Arefu. Generaţii întregi de copii s-au format sub bagheta sa, copii care au de­venit oameni în toată firea, oameni care au rămas sau au plecat, dar au luat cu ei o lumină orbitoare, lumina istoriei fabuloase a locului unde s-au născut. El, Cezar Bădescu, e omul care a păstrat aceas­tă lumină ne­stinsă şi în vremuri de uitare, el e omul care a ştiut s-o dea mai departe. De un muzeu al sa­tului şi două ansambluri folclorice se ocupă şi as­tăzi. Iar mu­zeul nu este doar conservare a trecu­tului, cum nici an­samblurile nu sunt doar despre muzică şi dans. E mai mult aici, iar Cezar Bă­descu ştie foarte bine asta: e despre mândria de a fi om al locu­lui din Arefu, despre datoria pentru moşii de la înce­puturi, e despre o poveste care trebuie să meargă mai departe. L-am găsit pe profesor la fân, pe pajiş­tea din faţa casei. Într-o cămaşă albă, su­flecată la mâneci şi descheiată la piept. L-am găsit senin, flu­ie­rând o doină, un om tânăr de 82 de ani. M-a poftit în casă, m-a ascultat şi a zâmbit. Atunci când Cezar Bădescu povesteşte, repede, fluent ca o apă, timpul se vrăjeşte şi devine viu.
"Ştiţi ce erau moşnenii? Ţărani liberi, asta erau! Liberi! Moşii noştri erau liberi! Liberi ca pasărea cerului! Şi nu era uşor ca ţăran în vremurile acelea să nu aparţii de moşia unui boier! Şi o să vă spun şi cum s-a întâmplat asta!".
Două sunt legendele despre un fapt cât se poate de concret: oamenii din Arefu au fost stăpânii mun­ţilor, de la începutul istoriei Ţării Româneşti. Sunt acte vechi, care se păstrează în arhivele episcopiei, acte care dovedesc că moşnenii hareşeni erau pro­prietarii a 16 munţi, 10 înţărcători, şi a mai bine de 17 mii de hectare de pădure! Toată partea arge­şeană a Munţilor Făgăraş, până la Lacul Bâlea era a lor. Veacuri întregi de pământul acesta nu s-a putut atin­ge nimeni, deşi au fost mulţi cei care au în­cercat să şi-l însuşească. Abia la începutul secolului al XIX-lea, prin vicleşug şi bună prietenie cu Vodă Caragea, boierul Filipescu reuşeşte să dobândească o mare parte din moşia uriaşă a ţăranilor hareşeni. "Însă nici măcar un bandit de boier nu ne-a putut înfrân­ge până la capăt!", spune răspicat Cezar Bădescu. "Hotarele moşiei lui Fili­pescu n-au putut fi statornicite decât în nişte acte mincinoase. Când trimişii boierului au încercat să le aşeze pe munţi, ţăranii noştri i-au alungat cu parii, de nu s-au mai întors nemernicii niciodată! Şi au luat şi pietrele de hotar! Doar nu erau să rămână acolo! Unii le-au făcut trepte de scară, alţii cruce de mormânt, altele au ajuns la temelia şcolii care s-a făcut atunci. Pentru că pă­mântul ăsta ne-a fost lăsat de Vodă nouă, din cele mai vechi timpuri!" Cele mai vechi timpuri ale Ţării Româneşti, spune isto­ria, încep la 1290, odată cu descăle­carea lui Negru Vodă.

Negru Vodă şi moşii din Hareş

"Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radu Vodă Negrul, care avea scau­nul său la Făgă­raş de la moşii şi strămoşii rumânilor, carii venise de la Roma, în zile­le lui Traian, împăratul Romii, s-au socotit să-şi mute scaunul dencoace, peste plai", stă scris în Cronica Bălenilor. Şi a trecut Carpaţii Negru Vodă. Şi a făcut cetate de scaun, după unii cronicari la Câmpulung, după alţii, la Curtea de Argeş. A descăle­cat, a întemeiat un voie­vodat, a ridicat o ţară. Istoria Munteniei începe cu el. Cu Negru Vodă şi cu cei şapte moşi din Hare­şul de ieri, Areful de azi. Iar legendele locului, con­fir­mate de hrisoave, povestesc cum Negru Vodă s-a retras din calea hoardelor tătăreşti, în cuibul său de vulturi, cetatea construită de el pe malul drept al Argeşului, ce poartă astăzi numele de Poenari. Tă­tarii i-au luat însă urma, au trecut Argeşul şi au urcat drumul Pleşilor, iar odată cu înserarea, şi-au ridicat tabăra la poalele cetăţii. Soarta lui Negru Vodă pă­rea pecetluită. În puterea nopţii, Vodă îi cheamă la el pe cei şapte moşi din Hareş, care vin în cetate, spune povestea, pe cărările lor ocolite, ştiute doar de ei şi de fiarele sălbatice. Ştiţi să mă scoateţi de aici?, întreabă Vodă, iar cei şapte moşi încuviin­ţează din cap. Grăbiţi, schimbă potcoavele cailor şi le aşează invers, pentru ca tătarii să creadă că alaiul lui Vodă se îndreaptă spre cetate, când, de fapt, el o părăseşte. Înaintea zorilor, Vodă şi alaiul său au părăsit cetatea sortită pieirii, s-au furişat pe potecile întunecate ale pădurii, s-au deprins cu hăţişurile şi negura, şi au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotişurile şi stânca şi culmile de netrecut. Şi ei le-au trecut. Şi au mers şi mai departe, iar când soarele era la chindie, au ajuns în Vârful Paltinul, unde s-au oprit. Iar ce se vedea de-acolo, de sus, în zare, era Ardealul, spre miază­noap­te, şi Ţara Ro­mânească, spre miazăzi, şi munţii, în lumina abia presimţită a înserării, şi libertatea. Negru Vodă şi ai lui scăpaseră cu viaţă datorită celor şapte moşi din Hareş. Atunci, la începuturile unei ţări care avea să se numească Muntenia, la lumina făcliilor, ca răs­plată pentru ajutorul dat, Vodă avea să scrie, să semneze şi să pecetluiască un hrisov care a rămas: 16 munţi, 10 înţărcători şi o pădure uriaşă, de necu­prins, deveneau moşia fabuloasă a celor şapte bătrâni din Hareş. Şi-au strâns mâinile şi s-au îm­bră­ţişat. Negru Vodă avea să coboare în zori spre ceta­tea din Făgăraş, iar hareşenii se întorceau acasă, trans­formaţi în moşneni şi cneji. Istoria fusese scrisă, povestea abia începea.

Vlad Ţepeş şi ciobanul

O altă legendă, istorisită de Cezar Bădescu, plasează întâmplarea ceva mai târziu în istorie, pe vremea lui Ţepeş. Ţepeş, cel care avea să afle ve­chea cetate a lui Negru Vodă în ruine şi să porun­cească să fie refăcută, adăugându-i ziduri, turnuri şi dependinţe. Doar că, în această poveste, în locul celor şapte moşi de la începuturi, acum se află un cioban hareşan. El l-ar fi povăţuit pe Ţepeş să schim­be potcoavele cailor, el i-ar fi arătat drumul spre munţi, şi, în numele lui, satul ar fi primit mun­ţii, plaiurile şi pădurea. Cert este că într-un hrisov al lui Radu cel Mare, din 1606, munţii, plaiurile şi pădurea sunt descrise, hotar cu hotar, ca fiind pro­prietatea hareşenilor. Din vremea lui Negru Vodă sau, un veac şi jumătate mai târziu, din cea a lui Ţepeş, legendele conţin adevărul: hareşenii au fost stăpânii munţilor. Iar povestea lor e strâns legată de meterezele înalte, ce ţâşnesc din stâncă până la cer, ale cetăţii Poenari. "Nici nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Nici tătarii, de pe vremea lui Negru Vodă, nici maghiarii lui Carol Robert de Anjou, de pe timpul lui Basarab I, care au fost zdrobiţi cu pietre, aici, la Posada, nici turcii, care s-au războit cu Vlad Ţepeş, n-au cucerit cetatea asta. Şi, uite, am ajuns astăzi să fie închisă din cauza urşilor. Ei sunt cei mai mari cuceritori din istorie. Ei şi prostia ome­nească. Hai mai bine să râdem, ca să nu plân­gem." Din cauza urşilor, accesul la Cetatea Poenari este astăzi interzis.

Acasă la Gheorghe Popescu, cioban

Acum, spre seară, însoţit de Cezar Bădescu şi ascultând poveşti despre urşii care coboară zi de zi în sat, tocmai am păşit în livada baciului Gheorghe Po­pescu. Toată familia e la fân. Fân care a fost cosit, iar acum e risipit pentru a fi ridicat în claie. Pen­tru că, de la cei şapte moşi încoace, viaţa din lu­minişul Arefului a mers mai departe, aproape ne­schimbată. Din cei 16 munţi de odinioară le-au mai rămas 6, dar tot e mult, tot e destul, tot e munte cât să vezi cu ochii, să-ţi urci tur­mele de oi sus, tot mai sus, pe plaiu­rile neguroase ale Făgăraşului, acolo unde iarba e mai bună, iar brân­za se păstrează cu­ra­tă doar de la frigul nopţii. Doar oa­menii care să facă asta sunt tot mai pu­ţini... Despre oameni şi urşi şi câini îmi vorbeşte şi baciul Gheorghe. Des­pre urşii ăia, adevăraţi, din munte, care ple­cau cu oaia în braţe, încolţiţi de namilele de câini. Câini aleşi pe sprân­ceană, schim­baţi în taină cu ai sibienilor, pentru prăsilă, vara devreme, sus, la Bâ­lea, lo­cul de întâlnire din­tre Ardeal şi Munte­nia, locul de întâlnire al ciobanilor ro­mâni din cele mai vechi timpuri, chiar şi atunci când timpurile erau potrivnice, iar românii erau rupţi unii de alţii, de hotare străine. "Ăia erau urşi ade­văraţi, nu clovnii ăştia de pe şo­sea. Ăştia nu-s urşi, sunt căţăi. Nu vedeţi că nici de zgomot nu se mai sparie?! S-o întors lumea cu susu-n jos, de au ajuns şi urşii să se schimbe ca oamenii. De oameni ştiam, dar la urşi chiar nu cre­deam să se în­tâm­ple asta...". La 84 de ani, baciul Gheor­ghe a trăit şi a văzut multe. A vă­zut şi cum lu­mea lui, neclintită de vea­curi, co­boară din munte şi o ia spre vale, spre traiul mai uşor din oraşe. "Pă­mânt sau bani?", i-ar fi întrebat Negru Vodă pe cei şapte moşi, aco­lo sus, în Vârful Paltinul. "Pă­mânt!", au răspuns într-o suflare moşii. "Şi no de vezi, acu' toţi vor bani şi or uitat ce să facă din pă­mânt! Nu mai ştie lumea să-l lucre cum trebe, sau, când ştiu că-i de muncă, fug de el ca de dracu'! Şi ajung la mama naibii prin străinătăţuri şi ne lasă pe noi tot mai bătrâni şi mai singuri! Ciobanii ăştia tineri nu mai vor meserie, îi prea grea pentru ei, îs toţi cu nasu-n jos, prin telefoane. Ptiu!". Baciul Gheorghe scuipă de obidă în pământ. Doar că el nu e singur. Soţia, copiii şi ne­poţii sunt toţi împreună aici, în livadă, învârtind fânul, aşa cum au făcut o viaţă. Şi nici când a rămas singur, în stână, pritocind focul în bez­na nopţii, sub răpăitul ploii şi şuierul vântului, baciul Gheorghe n-a fost singur. "Apăi, că ştiam că acolo sus e El. Şi numa' ce mă ru­gam acolo, în ini­ma mea, şi îi vor­beam şi nu lăsam focul să se stingă şi nu mai simţeam urâtul. N-ai cum să fii singur când vorbeşti cu Ăl Mai Mare din Ceruri, aşa molco­muţ, în tine. Şi când îl auzi, tot aşa, acolo-n tine, cum îţi răspunde." Ce şi-au vorbit Gheorghe Popescu şi Dumnezeu în nopţile lungi, cu ploaie surdă din creierii munţilor, n-am aflat. Am aflat însă că aici, în răcoarea înse­rării, cu soţia şi nepoata lui dragă, inima lui e plină de lumină, iar sufletul îi strigă o dată şi încă o dată: "Hareş!". E o lumină blândă care se pogoară pe lume, lumina blândă a înserării, o lumină care aici, în livada asta, aca­să la Gheorghe Popes­cu, cioban, nu s-a schim­bat nici­când de la cei şapte moşi încoace.

Hareş!

Şi noaptea a venit şi-a trecut şi e o nouă dimineaţă în Arefu. Ai mers pe o cărare pier­dută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci şi din lumină blândă, din lăcuste şi bondari şi pă­sări şi foşnet de iarbă înaltă. Şi ai văzut o casă, şi-o cămăruţă scun­dă şi ascunsă, în care erau doi bătrâni. Filofteia, de 94 de ani, şi Constantin Enache, de 102. Îi săruţi mâna lui Constantin, iar el ţi-o sărută pe-a ta. Şi aşezi pe o tăviţă puţină mân­care şi câteva fructe, iar Filofteia îţi mulţumeşte şi îţi spune că le vei găsi pe masa raiului, atunci când vei ajunge acolo. Apoi se face linişte, iar Constantin se desprinde de pă­mânt, alb ca lumina blândă a lumii, şi pluteşte. Iar Filofteia începe să cânte, iar vocea ei subţire ca firul tremură, se înalţă, se frânge, răz­beşte şi cântă mai departe. Şi se face iar linişte. Constantin îţi arată soa­rele, iar Filofteia poves­teşte. Despre Constantin, omul ăsta blând şi bun, cu care s-a iubit o viaţă, despre cei cinci copii ai lor, crescuţi cu răbdare şi dragoste, despre dumi­nicile în care, îmbrăcaţi în portul vechi, de sărbă­toare, cel pe care îl poartă şi acum, porneau îm­preună spre biserică. Nelipsiţi, mereu primii, duminică de duminică. Despre cum Constantin pleacă spre biserică şi azi, iar ea, Filof­teia, trebuie să-l oprească, pentru că bătrânul nu mai are cum să ajungă acolo singur, pe jos. Despre toate nopţile în care Constantin s-a trezit ţipând, ca apoi să plângă şi să-i povestească cum vede iar tranşeele şi gropile pline de apă şi aude schijele şi obuzele şi îi vede pe oameni murind. Iar ea, Filofteia, luân­du-l în braţe şi mângâindu-l, îi şopteşte că războiul a trecut şi nu se va mai întoarce, ungându-l cu agheaz­mă şi mir. Despre ursul care le mai zgârie uşa în miezul nopţii, iar ei, Constantin şi Filofteia, îi vorbesc cu blândeţe, şi îi spun să plece de unde a venit. Şi ursul pleacă. Şi la sfârşit, când te ridici să pleci şi tu, când săruţi mâna acestui bărbat şi mâna acestei femei, trecuţi, pe jumătate, în lumea de din­colo, soarele ţi se arată în toată lumina lui orbi­toare, şi te simţi uşor, despovărat de griji, ca după spo­vedanie, iar sufletul şi inima îţi strigă, împre­ună, pentru totdeauna: "Hareş!".

Foto: Florentin Popa