Nici măcar nu e mult. Ai mers pe o cărare pierdută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci și din lumină blândă, din lăcuste și bondari și păsări și foșnet de iarbă înaltă. Ai văzut o casă pierdută și ea prin iarba înaltă. Ai mers spre ea mai departe, iar casa era părăsită, sau așa părea să fie, cum stătea ascunsă, acolo, prin iarba înaltă, în lumina blândă a lumii. O altă casă lăsată în paza Celui de Sus, aici, în satul Arefu, la poalele dinspre sud ale Munților Făgăraș, în lumina blândă a lumii. Și ai intrat în acea casă, iar casa era părăsită, și numai tăcerea și lumina și iarba înaltă mai stăpâneau asupra ei. Iar casa era toată părăsită, și doar într-o odaie scundă, ascunși în lumina blândă a lumii, ai găsit doi oameni. O femeie și un bărbat, Filofteia și Constantin. Ea de 94 de ani, el de 102. O sută doi ani. Și ai rămas acolo, cu ei, o viață, iar femeia a început să cânte despre un păstor care a venit, demult, de sus, și prin lume a umblat, oi pierdute a căutat, să le ducă la izvoară, ca de sete să nu moară; și ușa le-a deschis să iasă la pășunea cea aleasă. Și a cântat Filofteia, iar Constantin a rămas nemișcat, desprins de pământ, alb ca lumina blândă a lumii, în odăița aceea ascunsă și scundă, la marginea lumii, la poalele Munților Făgăraș. Și doar într-un târziu, Constantin s-a întors printre noi, a zâmbit, a întins mâna și a spus: "Uite, a dat soarele!" Și te-ai uitat atunci spre soare și soarele ți s-a arătat în toată lumina lui orbitoare. Și ai văzut și ai simțit: lumea era toată doar lumină. Și nici măcar nu e mult. E totul.
Cei șapte moși de la începuturi
Arefu. Cea mai veche, mai nordică și mai muntoasă așezare de pe Valea Argeșului. Numele satului apare în toate hărțile Munteniei și se pierde în negura vremii. Șapte moși au fost la începuturi. Iar numele lor erau Badea, Becheanu, Dobrin, Drăgulea, Ionicescu, Redeche și Roscescu. Istoria le păstrează numele, pentru că numele lor au devenit de poveste. La fel ca locul în care s-au așezat. Șapte case au fost ridicate la începuturi în locul ăsta cu lumină, de la poalele Munților Făgăraș, Arefu. Șapte moși au fost la începuturi, iar moșii au privit pădurea și muntele și sălbăticiunile pământului și nu s-au temut. Și au învățat potecile întunecate ale pădurii și s-au deprins cu hățișurile și negura, și au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotișurile și stânca și culmile de netrecut. Și ei le-au trecut. Le-au învățat trecătorile și le-au trecut. Și au mers și mai departe și au coborât în altă parte, dincolo de munte, într-un loc care astăzi se numește Ardeal, iar acolo au găsit oameni ca ei, frați, și au găsit și ceea ce căutau: mei. Meiul era hrana, viața lor. Și viață și hrană au încărcat în desagi cei șapte moși, și-au îmbrățișat frații de dincolo de munte și s-au întors. Pe trecători neumblate, peste grohotișuri și stânci, prin hățișuri, negură și noapte. Și nu s-au temut. Și când au coborât din nou, spre soții, copii și case, soarele s-a ridicat din nou deasupra lumii și li s-a arătat în toată lumina lui orbitoare. Și s-au oprit cei șapte moși din drum și bucurie le-a fost inima, iar mâinile lor s-au întins spre soare, iar soarele s-a pogorât peste casele lor. Și au strigat atunci "hareș!", cuvânt care însemna răsărit și lumină. În toate hrisoavele vechi, până târziu, în secolul XIX, Areful s-a numit Hareș, iar locuitorii lui, "hareșeni". Cu cei șapte moși din Hareș începe istoria unei țări. Ei au fost muntenii de la începuturi, iar Țara lor Românească s-a numit, cândva, chiar așa: Muntenia.
Hareșenii
Când stai de vorbă cu profesorul Cezar Bădescu, timpul se oprește în loc. Cum s-a oprit și pentru el, un bărbat de 82 de ani, la fel de tânăr ca unul de 30. După ce a absolvit Facultatea de Istorie la București, s-a întors în satul său natal, a devenit dascăl și n-a mai plecat. 38 de ani a fost profesor de istorie și director al școlii din Arefu. Generații întregi de copii s-au format sub bagheta sa, copii care au devenit oameni în toată firea, oameni care au rămas sau au plecat, dar au luat cu ei o lumină orbitoare, lumina istoriei fabuloase a locului unde s-au născut. El, Cezar Bădescu, e omul care a păstrat această lumină nestinsă și în vremuri de uitare, el e omul care a știut s-o dea mai departe. De un muzeu al satului și două ansambluri folclorice se ocupă și astăzi. Iar muzeul nu este doar conservare a trecutului, cum nici ansamblurile nu sunt doar despre muzică și dans. E mai mult aici, iar Cezar Bădescu știe foarte bine asta: e despre mândria de a fi om al locului din Arefu, despre datoria pentru moșii de la începuturi, e despre o poveste care trebuie să meargă mai departe. L-am găsit pe profesor la fân, pe pajiștea din fața casei. Într-o cămașă albă, suflecată la mâneci și descheiată la piept. L-am găsit senin, fluierând o doină, un om tânăr de 82 de ani. M-a poftit în casă, m-a ascultat și a zâmbit. Atunci când Cezar Bădescu povestește, repede, fluent ca o apă, timpul se vrăjește și devine viu.
"Știți ce erau moșnenii? Țărani liberi, asta erau! Liberi! Moșii noștri erau liberi! Liberi ca pasărea cerului! Și nu era ușor ca țăran în vremurile acelea să nu aparții de moșia unui boier! Și o să vă spun și cum s-a întâmplat asta!".
Două sunt legendele despre un fapt cât se poate de concret: oamenii din Arefu au fost stăpânii munților, de la începutul istoriei Țării Românești. Sunt acte vechi, care se păstrează în arhivele episcopiei, acte care dovedesc că moșnenii hareșeni erau proprietarii a 16 munți, 10 înțărcători, și a mai bine de 17 mii de hectare de pădure! Toată partea argeșeană a Munților Făgăraș, până la Lacul Bâlea era a lor. Veacuri întregi de pământul acesta nu s-a putut atinge nimeni, deși au fost mulți cei care au încercat să și-l însușească. Abia la începutul secolului al XIX-lea, prin vicleșug și bună prietenie cu Vodă Caragea, boierul Filipescu reușește să dobândească o mare parte din moșia uriașă a țăranilor hareșeni. "Însă nici măcar un bandit de boier nu ne-a putut înfrânge până la capăt!", spune răspicat Cezar Bădescu. "Hotarele moșiei lui Filipescu n-au putut fi statornicite decât în niște acte mincinoase. Când trimișii boierului au încercat să le așeze pe munți, țăranii noștri i-au alungat cu parii, de nu s-au mai întors nemernicii niciodată! Și au luat și pietrele de hotar! Doar nu erau să rămână acolo! Unii le-au făcut trepte de scară, alții cruce de mormânt, altele au ajuns la temelia școlii care s-a făcut atunci. Pentru că pământul ăsta ne-a fost lăsat de Vodă nouă, din cele mai vechi timpuri!" Cele mai vechi timpuri ale Țării Românești, spune istoria, încep la 1290, odată cu descălecarea lui Negru Vodă.
Negru Vodă și moșii din Hareș
"Când au fost cursul anilor de la Adam 6798, Radu Vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraș de la moșii și strămoșii rumânilor, carii venise de la Roma, în zilele lui Traian, împăratul Romii, s-au socotit să-și mute scaunul dencoace, peste plai", stă scris în Cronica Bălenilor. Și a trecut Carpații Negru Vodă. Și a făcut cetate de scaun, după unii cronicari la Câmpulung, după alții, la Curtea de Argeș. A descălecat, a întemeiat un voievodat, a ridicat o țară. Istoria Munteniei începe cu el. Cu Negru Vodă și cu cei șapte moși din Hareșul de ieri, Areful de azi. Iar legendele locului, confirmate de hrisoave, povestesc cum Negru Vodă s-a retras din calea hoardelor tătărești, în cuibul său de vulturi, cetatea construită de el pe malul drept al Argeșului, ce poartă astăzi numele de Poenari. Tătarii i-au luat însă urma, au trecut Argeșul și au urcat drumul Pleșilor, iar odată cu înserarea, și-au ridicat tabăra la poalele cetății. Soarta lui Negru Vodă părea pecetluită. În puterea nopții, Vodă îi cheamă la el pe cei șapte moși din Hareș, care vin în cetate, spune povestea, pe cărările lor ocolite, știute doar de ei și de fiarele sălbatice. Știți să mă scoateți de aici?, întreabă Vodă, iar cei șapte moși încuviințează din cap. Grăbiți, schimbă potcoavele cailor și le așează invers, pentru ca tătarii să creadă că alaiul lui Vodă se îndreaptă spre cetate, când, de fapt, el o părăsește. Înaintea zorilor, Vodă și alaiul său au părăsit cetatea sortită pieirii, s-au furișat pe potecile întunecate ale pădurii, s-au deprins cu hățișurile și negura, și au trecut mai departe. Iar mai departe erau grohotișurile și stânca și culmile de netrecut. Și ei le-au trecut. Și au mers și mai departe, iar când soarele era la chindie, au ajuns în Vârful Paltinul, unde s-au oprit. Iar ce se vedea de-acolo, de sus, în zare, era Ardealul, spre miazănoapte, și Țara Românească, spre miazăzi, și munții, în lumina abia presimțită a înserării, și libertatea. Negru Vodă și ai lui scăpaseră cu viață datorită celor șapte moși din Hareș. Atunci, la începuturile unei țări care avea să se numească Muntenia, la lumina făcliilor, ca răsplată pentru ajutorul dat, Vodă avea să scrie, să semneze și să pecetluiască un hrisov care a rămas: 16 munți, 10 înțărcători și o pădure uriașă, de necuprins, deveneau moșia fabuloasă a celor șapte bătrâni din Hareș. Și-au strâns mâinile și s-au îmbrățișat. Negru Vodă avea să coboare în zori spre cetatea din Făgăraș, iar hareșenii se întorceau acasă, transformați în moșneni și cneji. Istoria fusese scrisă, povestea abia începea.
Vlad Țepeș și ciobanul
O altă legendă, istorisită de Cezar Bădescu, plasează întâmplarea ceva mai târziu în istorie, pe vremea lui Țepeș. Țepeș, cel care avea să afle vechea cetate a lui Negru Vodă în ruine și să poruncească să fie refăcută, adăugându-i ziduri, turnuri și dependințe. Doar că, în această poveste, în locul celor șapte moși de la începuturi, acum se află un cioban hareșan. El l-ar fi povățuit pe Țepeș să schimbe potcoavele cailor, el i-ar fi arătat drumul spre munți, și, în numele lui, satul ar fi primit munții, plaiurile și pădurea. Cert este că într-un hrisov al lui Radu cel Mare, din 1606, munții, plaiurile și pădurea sunt descrise, hotar cu hotar, ca fiind proprietatea hareșenilor. Din vremea lui Negru Vodă sau, un veac și jumătate mai târziu, din cea a lui Țepeș, legendele conțin adevărul: hareșenii au fost stăpânii munților. Iar povestea lor e strâns legată de meterezele înalte, ce țâșnesc din stâncă până la cer, ale cetății Poenari. "Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi. Nici tătarii, de pe vremea lui Negru Vodă, nici maghiarii lui Carol Robert de Anjou, de pe timpul lui Basarab I, care au fost zdrobiți cu pietre, aici, la Posada, nici turcii, care s-au războit cu Vlad Țepeș, n-au cucerit cetatea asta. Și, uite, am ajuns astăzi să fie închisă din cauza urșilor. Ei sunt cei mai mari cuceritori din istorie. Ei și prostia omenească. Hai mai bine să râdem, ca să nu plângem." Din cauza urșilor, accesul la Cetatea Poenari este astăzi interzis.
Acasă la Gheorghe Popescu, cioban
Acum, spre seară, însoțit de Cezar Bădescu și ascultând povești despre urșii care coboară zi de zi în sat, tocmai am pășit în livada baciului Gheorghe Popescu. Toată familia e la fân. Fân care a fost cosit, iar acum e risipit pentru a fi ridicat în claie. Pentru că, de la cei șapte moși încoace, viața din luminișul Arefului a mers mai departe, aproape neschimbată. Din cei 16 munți de odinioară le-au mai rămas 6, dar tot e mult, tot e destul, tot e munte cât să vezi cu ochii, să-ți urci turmele de oi sus, tot mai sus, pe plaiurile neguroase ale Făgărașului, acolo unde iarba e mai bună, iar brânza se păstrează curată doar de la frigul nopții. Doar oamenii care să facă asta sunt tot mai puțini... Despre oameni și urși și câini îmi vorbește și baciul Gheorghe. Despre urșii ăia, adevărați, din munte, care plecau cu oaia în brațe, încolțiți de namilele de câini. Câini aleși pe sprânceană, schimbați în taină cu ai sibienilor, pentru prăsilă, vara devreme, sus, la Bâlea, locul de întâlnire dintre Ardeal și Muntenia, locul de întâlnire al ciobanilor români din cele mai vechi timpuri, chiar și atunci când timpurile erau potrivnice, iar românii erau rupți unii de alții, de hotare străine. "Ăia erau urși adevărați, nu clovnii ăștia de pe șosea. Ăștia nu-s urși, sunt cățăi. Nu vedeți că nici de zgomot nu se mai sparie?! S-o întors lumea cu susu-n jos, de au ajuns și urșii să se schimbe ca oamenii. De oameni știam, dar la urși chiar nu credeam să se întâmple asta...". La 84 de ani, baciul Gheorghe a trăit și a văzut multe. A văzut și cum lumea lui, neclintită de veacuri, coboară din munte și o ia spre vale, spre traiul mai ușor din orașe. "Pământ sau bani?", i-ar fi întrebat Negru Vodă pe cei șapte moși, acolo sus, în Vârful Paltinul. "Pământ!", au răspuns într-o suflare moșii. "Și no de vezi, acu' toți vor bani și or uitat ce să facă din pământ! Nu mai știe lumea să-l lucre cum trebe, sau, când știu că-i de muncă, fug de el ca de dracu'! Și ajung la mama naibii prin străinătățuri și ne lasă pe noi tot mai bătrâni și mai singuri! Ciobanii ăștia tineri nu mai vor meserie, îi prea grea pentru ei, îs toți cu nasu-n jos, prin telefoane. Ptiu!". Baciul Gheorghe scuipă de obidă în pământ. Doar că el nu e singur. Soția, copiii și nepoții sunt toți împreună aici, în livadă, învârtind fânul, așa cum au făcut o viață. Și nici când a rămas singur, în stână, pritocind focul în bezna nopții, sub răpăitul ploii și șuierul vântului, baciul Gheorghe n-a fost singur. "Apăi, că știam că acolo sus e El. Și numa' ce mă rugam acolo, în inima mea, și îi vorbeam și nu lăsam focul să se stingă și nu mai simțeam urâtul. N-ai cum să fii singur când vorbești cu Ăl Mai Mare din Ceruri, așa molcomuț, în tine. Și când îl auzi, tot așa, acolo-n tine, cum îți răspunde." Ce și-au vorbit Gheorghe Popescu și Dumnezeu în nopțile lungi, cu ploaie surdă din creierii munților, n-am aflat. Am aflat însă că aici, în răcoarea înserării, cu soția și nepoata lui dragă, inima lui e plină de lumină, iar sufletul îi strigă o dată și încă o dată: "Hareș!". E o lumină blândă care se pogoară pe lume, lumina blândă a înserării, o lumină care aici, în livada asta, acasă la Gheorghe Popescu, cioban, nu s-a schimbat nicicând de la cei șapte moși încoace.
Hareș!
Și noaptea a venit și-a trecut și e o nouă dimineață în Arefu. Ai mers pe o cărare pierdută prin iarba înaltă, ai auzit zumzetul lumii, iar lumea era făcută din umbra unor copaci și din lumină blândă, din lăcuste și bondari și păsări și foșnet de iarbă înaltă. Și ai văzut o casă, și-o cămăruță scundă și ascunsă, în care erau doi bătrâni. Filofteia, de 94 de ani, și Constantin Enache, de 102. Îi săruți mâna lui Constantin, iar el ți-o sărută pe-a ta. Și așezi pe o tăviță puțină mâncare și câteva fructe, iar Filofteia îți mulțumește și îți spune că le vei găsi pe masa raiului, atunci când vei ajunge acolo. Apoi se face liniște, iar Constantin se desprinde de pământ, alb ca lumina blândă a lumii, și plutește. Iar Filofteia începe să cânte, iar vocea ei subțire ca firul tremură, se înalță, se frânge, răzbește și cântă mai departe. Și se face iar liniște. Constantin îți arată soarele, iar Filofteia povestește. Despre Constantin, omul ăsta blând și bun, cu care s-a iubit o viață, despre cei cinci copii ai lor, crescuți cu răbdare și dragoste, despre duminicile în care, îmbrăcați în portul vechi, de sărbătoare, cel pe care îl poartă și acum, porneau împreună spre biserică. Nelipsiți, mereu primii, duminică de duminică. Despre cum Constantin pleacă spre biserică și azi, iar ea, Filofteia, trebuie să-l oprească, pentru că bătrânul nu mai are cum să ajungă acolo singur, pe jos. Despre toate nopțile în care Constantin s-a trezit țipând, ca apoi să plângă și să-i povestească cum vede iar tranșeele și gropile pline de apă și aude schijele și obuzele și îi vede pe oameni murind. Iar ea, Filofteia, luându-l în brațe și mângâindu-l, îi șoptește că războiul a trecut și nu se va mai întoarce, ungându-l cu agheazmă și mir. Despre ursul care le mai zgârie ușa în miezul nopții, iar ei, Constantin și Filofteia, îi vorbesc cu blândețe, și îi spun să plece de unde a venit. Și ursul pleacă. Și la sfârșit, când te ridici să pleci și tu, când săruți mâna acestui bărbat și mâna acestei femei, trecuți, pe jumătate, în lumea de dincolo, soarele ți se arată în toată lumina lui orbitoare, și te simți ușor, despovărat de griji, ca după spovedanie, iar sufletul și inima îți strigă, împreună, pentru totdeauna: "Hareș!".
Foto: Florentin Popa