Sfânta românilor - Teodora de la Sihla

- În calendarul ortodox există o singură sfântă româncă - Teodora de la Sihla. Deşi moaştele sale nu mai sunt în ţară, peştera în care s-a nevoit este cinstită de mii de credincioşi -

Sfânta a venit pe lume în jurul anului 1650, în tărâmul Neamţului, un loc legănat de rugăciuni şi îmbrăţişat de codri. Era în ultima parte a domniei lui Vasile Lupu, voievod mândru, care se simţea urmaşul bazileilor bizantini şi ocrotitor al ortodoxiei din toată lumea, de care se milostivea prin danii bogate, din Muntele Sfânt şi până la Ţarigrad. Satul Teodorei, Vânători, a dăinuit până astăzi. Tatăl ei, Ştefan Joldea, nu era om de rând, ci boier cu rang de comis şi armaş al cetăţii Neamţului, iar unchiul ei, Ioan Joldea, a fost pentru câteva zile chiar şi voievod al Mol­dovei. Teodora a avut o singură soră, Maghiţa, care a trecut la Dom­nul în copilărie, iar durerea aceasta i-a crestat inima adânc. Poate că şi de aceea încă de mică şi-a întors faţa de la lume. Va fi ajutat-o la asta şi ţinutul minunat al Neamţului, un tărâm care a stat mereu aninat de buza împărăţiei lui Dumnezeu. Încă din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, codrii lui "foşneau de mulţi­mea sihaştrilor", după vorba croni­carului, iar ceva din dorul acesta nebun, dor după linişte şi rugăciu­ne, îi va fi ars şi inima Teodorei şi o va fi purtat cu gândul la viaţa călugărească. Părinţii nu au vrut însă să ştie de dragostea ei pentru sfinţi şi pustiu. Boieri cu stare şi rămaşi doar cu un odor în viaţă au vrut ca ea să le fie reazem bătrâne­ţilor, aşa că, atunci când i-a venit sorocul de măritiş, au dat-o după un fecior de neam bun, din Ismail. Smerită, Teodora i-a ascultat şi a plecat după soţ în Ţara de Jos a Moldovei, însă noul destin era departe de a-i împlini aşteptările sufle­teşti. Poate că de aceea Domnul nu i-a rânduit să nască prunci. Au trecut anii, dragostea ei de Hris­tos a sporit neîncetat, aşa că la 30 de ani a reuşit să îşi convingă soţul să ia amândoi calea călugăriei. El a intrat la Schitul Poiana Mărului, unde a fost tuns în monahism cu numele de Elefterie, iar ea la Mâ­năs­tirea Vărzăreşti, din Vrancea, aproape de Foc­şani. Cei doi nu aveau să se mai vadă vreodată, dar vor rămâne legaţi pe vecie cu o dragoste sufle­teas­că nestinsă. Elefterie nu a uitat-o niciodată pe Teo­dora, iar la sfârşit Domnul le-a reîmpletit vieţile.

Printre sihaştri

Erau cu desăvârşire singure, ca nişte sălbăti­ciuni, în mijlocul pădurii. Se hrăneau doar din ceea ce mâna Domnului risipea prin codri, dar erau feri­cite că scăpaseră cu viaţă, împreună cu stareţa lor, Paisia. În 1683, otomanii porniseră la cucerirea cetăţii Viena, iar aliaţii lor, tătarii, în drumul spre Imperiul Habsburgic, prădaseră şi pârjoliseră toată ţara Moldovei, şi odată cu ea, şi Mânăstirea Vărză­reşti. Teodora cu suratele ei scăpaseră în ultima clipă, fugind în munţi, iar acum se nevoiau în nişte bordeie umile, alături de fiarele pădurii şi de păsă­rile cerului. Acolo, în adâncul Munţilor Vrancei, a deprins sfânta alinul traiului pustnicesc. Şi tot acolo i s-a aprins în inimă dorul acesta, rar până şi printre călugăriţe, de a fi doar ea şi Hristos. Să poată să se cufunde în adâncul iubirii Domnului, fără ca nimeni din preajma ei să o tul­bure, risipindu-i rugă­ciunea. Când stareţa lor, Pai­sia, a murit, Teodora a ştiut că a venit clipa. Petre­cuse în munţi, alături de surorile ei, zece ani. S-a rugat lui Hristos să îi tri­mită un semn, iar când aces­ta a venit, a plecat. În viaţa ei se deschidea un nou drum.
A părăsit Munţii Vrancei şi s-a îndreptat către ţinutul natal al Neamţului. Ştia că aici avea să gă­sească povăţuitori încercaţi, sihaştri care hălădui­seră prin codri toată viaţa, neştiuţi decât de duhov­nicul lor şi de alţi câţiva pustnici. Auzise de ei încă din copilărie, când iarna, la gura sobei, bunica îi povestea în şoaptă de isprăvile duhovniceşti ale sfinţilor hălăduiţi în munţii dimprejur, de minunile năpraznice săvârşite de ei, de viaţa lor aspră şi fru­moasă, greu de pătruns de către cugetele mirenilor. Pentru orice nemţean, sihastrul era omul lui Dum­ne­­zeu, sufletul pământean cel mai aproape de cer, un sol care stătea la porţile împărăţiei luminii, mij­locind pentru tot poporul pă­cătos, în faţa Sfintei Tre­imi. Teodora avea să in­tre în ci­nul lor. Primul drum l-a fă­cut la Mânăstirea Neamţ, unde se află o icoană făcă­toa­re de minuni. Stareţul marii lavre a îndrumat-o către Si­hăs­tria, un mic schit abia în­fiin­­ţat în anul 1650, al cărui egu­men, ieroschi­mona­hul Var­sanufie, îi ocrotea pe si­haş­trii din împrejurimi. "Mergi ca pustnică în pădu­rile Sihlei pentru un an", a po­văţuit-o el. "Dacă vei pu­tea îndura încer­cările şi is­pi­tele pustiei, rămâi acolo până la săvârşirea din viaţă. Dacă nu vei putea, poţi să te retragi la o mânăstire de maici".

Mirele Hristos

Era cu desăvârşire singură, fără niciun reazem omenesc, cu o singură nădejde de care îi atârna atât viaţa trupului, cât şi cea a sufletului - Hristos. Zilele i se scurgeau toate la fel, egale una cu cealaltă, ca două boabe de rouă. Însă înlăuntrul ei, în adâncul inimii, totul se schimba cu repeziciune. A avut de înfruntat furtuni şi doruri, patimi vechi şi amintiri care o trăgeau în jos, spre pământul trupului, de care încerca, din răsputeri, să se desprindă. A luptat cu ele din răsputeri, fără să îşi cruţe carnea tânără. Zile întregi nu punea nimic în gură, nici măcar apă, apăsând trupul, ca acesta să se supună minţii. În rest, se hrănea doar din ce îi dădea pădurea. Încet, aşa cum se risipesc aburii din codrul cel reavăn, gândurile i s-au limpezit. Adâncită înlăuntrul inimii, priveghea mereu în întunericul nopţilor lungi. Se aşeza încă de la apus cu mâinile ridicate şi stătea în rugăciune până când primele raze ale dimineţii îi mângâiau faţa. Aşa a învăţat să che­me numele sfânt al lui Iisus, fără ca mintea să i se mai risipească. Putea acum, fără lupte şi dureri, să stea pironită asupra singurului mire pe care şi-l dorise în viaţă - Hristos. Se trezea cu El şi adormea cu gândul la El. Un dor de foc o ardea fără să o mistuie, iar din iubirea aceasta, su­fletul i se îndulcea mai mult decât de orice făptură sau lucru de pe lumea aceasta. Cu timpul, Domnul i-a dat să străvadă Lumina pe care stă aşe­zată toată Zidirea. Iar din Lumina aceasta nu voia să se mai desprindă, cu preţul vieţii. De aceea fugea de orice om, chiar şi de sihaştrii pe care îi întâlnea arar. Înmormântată în propria tăcere, voia să grăiască doar cu Dumnezeu. Arar, la câ­teva luni o dată, trecea pe la ea bunul ei duhov­nic, părintele Paisie de la Schitul Sihăstria, căruia îi mărturisea gându­rile şi de la care primea Împărtăşania. După o vre­me, părintele Paisie a trecut la Dom­nul, iar moartea lui a rupt-o de legătura cu orice făptură omenească. O vreme s-a nevoit într-un bordei dăruit de un sihastru, căruia i se făcuse milă de firea ei plăpân­dă, dar apoi s-a lepădat şi de el şi s-a sălăşluit într-o peşteră. Nu s-a mai întâlnit de atunci cu nimeni. A rămas cu desăvâr­şire singură, în văgăunile Sihlei. Veştmintele călugăreşti i s-au rupt şi a rămas acope­rită doar de har, care o încălzea în gheţurile iernii şi o răcorea în arşiţa verii. Desprinsă cu totul de pământ, s-a mutat cu inima în cer. Jos i-a rămas doar trupul, de care nu se mai îngrijea, aşa cum nu te îngrijeşti de o haină veche, pe care o arunci. Aşa a găsit-o apropierea morţii, fără să mai poată apuca nimic din făptura ei.

Peştera

Dacă vrei să ajungi la sălaşul sfintei, şi cu inima, nu numai cu trupul, trebuie să pleci pe jos, liniştit, la pas, ca să-ţi dai răgaz să aştepţi, să asculţi, să te rogi, să simţi. Primul popas este în răcoarea Sihăs­triei, mânăstirea durată în urmă cu trei veacuri, unde a trăit părintele Paisie, duhovnicul sfintei, şi de unde ea a fost îndrumată spre sălbăticie de egume­nul Varsanufie. Simţi că eşti pe pământ sfânt. Vea­curi de-a rândul rugăciunile sihaştrilor au căzut aici ca picurii de ploaie, spălând orice fărădelege ome­nească. Simţi asta în aerul proaspăt şi pe feţele lu­minate ale pelerinilor. Fiecare pas pe care îl vei face de acum încolo va despica o mare a liniştii, care te va potopi din toate părţile. Pacea locului e greu de prins în cuvinte. Trebuie să guşti din ea. Apoi e drumul - o potecă suită pieptiş, printr-o pădure sălbatecă, pe care omul pare să nu o fi atins de la facerea lumii. "De jur-împrejur, ca şi cum s-ar ţine de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nicio pasăre nu-şi îndreaptă zborul său ră­tăcitor peste sălbăticia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără să­mânţă. Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios un­ghiu­lare, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă în­mărmurit şi mut", scria Calistrat Hogaş,care a trecut şi el pe aici, în drum spre peştera Sfintei Teo­dora, iar de la pelerinajul său, făcut în urmă cu mai mult de un veac, nu s-a schimbat nimic. Săl­băticia locurilor se luptă cu pacea pe care rugăciunile sfintei au răs­pândit-o peste ele. Te urci pe stânci aruncate de furia unor stihii nemiloase, te strecori printr-o pă­dure numai hăţişuri, umbre, liane, ferigi şi povârnişuri. Teodora a căutat asprimea unei văgăuni. Treci peste scobitura din stâncă în care, ani de-a rândul, ploile i-au adunat bruma de apă de care avea nevoie. În faţă îţi iese un stei uriaş de piatră, despicat de sus până jos. Te strecori înăuntru. Peştera sfintei e mai curând o bortă mică, rece şi umedă. În miez de vară, frigul dinlăuntru mă face să suspin după zăpuşeala de-afară. Sfânta l-a îndurat zeci de ani la rând, în­velită doar de har. Îngenunchez pe piatra tare pe care s-au scurs toate rugăciunile ei şi încerc să mă rog. Am ajuns aici de multe ori, încă din studenţie, şi de fiecare dată a fost la fel. Mintea ţâşneşte spre rugăciune, fără de nicio osteneală. În adânc ţi se revarsă o linişte care te rupe de lume. Pacea locului e impenetrabilă, ai putea să pui mâna pe ea, să o atingi. Deşi în jurul tău sunt pelerini care intră, ies, se închină, se roagă, într-un noian de glasuri, foşnete şi paşi, te simţi cu desăvârşire singur, doar tu şi Dumnezeu, de parcă sfânta ar ţese în jurul tău o pânză invizibilă de tăcere. Nu ai urcat aici pentru a te întâlni doar cu ea? Ţinta ta, ca şi a Teodorei, a fost, tot timpul, Hristos. Iar inima îţi spune de fiecare dată că ai ajuns.

Urma păsărilor

Păreau că zboară pe o linie nevăzută. Veneau, luau în cioc fărâmiturile de pâine de la trapeză, iar apoi plecau repede spre munte. Întotdeauna se îndreptau spre acelaşi loc. Stareţul Sihăstriei a înţeles că păsările au o lucrare tainică. Că dru­mul lor e cu rost şi hotărât de Dumnezeu, aşa că a poruncit unor fraţi să le urmeze. Cei doi au luat calea codrului şi au mers, până seara, prin hăţi­şuri neumblate de om. Făceau ascultare în mânăs­tire şi se întrebau dacă drumul are vreun rost. Poate că păsărelele îşi hrăneau puii, poate că egumenul nu le-a văzut bine sau poate că diavolul, care alege adesea să îşi râdă de călugări, le întinsese laţul unei ispitiri. Cu gândurile acestea învălmăşindu-le sufle­tele îşi ziceau să ia calea întoarsă, ca să mai prindă puţină lumină până la schit. Atunci au văzut-o. Era înlemnită în rugăciune, cu mâinile întinse spre cer şi învelită toată într-o văpaie. În penumbrele amur­gului, trupul ei strălucea de har. Sfânta i-a chemat pe nume şi i-a rugat să îi arunce o haină, înainte de a se apropia, căci ale ei se rupseseră. Apoi le-a spus că ceasul trecerii ei în cealaltă lume se apropie şi că se rugase mult ca Hristos să îi trimită un preot pentru a o spovedi şi împărtăşi. Novicii s-au întors la Sihăstria în puterea nopţii. O miraculoasă lumină palidă i-a călăuzit prin hăţişurile Sihlei. A doua zi au revenit cu doi slujitori, ale căror nume au rămas consemnate până astăzi - ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie. Ei au spovedit-o şi apoi au cuminecat-o pe Teodora. Imediat după ce s-a îm­părtăşit, sfânta i-a mulţumit Domnului pentru toate şi şi-a dat duhul. Părinţii de la Sihăstria au îngro­pat-o chiar în peştera în care s-a nevoit.
Vestea sfintei care trăise treizeci de ani neştiută de nimeni şi care fusese aflată printr-o mare minune a străbătut Moldova. Rânduri, rânduri, pelerinii au început să vină la peştera îmbibată de har. Aşa a aflat de Teodora şi Elefterie, soţul călugărit la Poia­na Mărului. Era de acum şi el bătrân, dar a vrut să îşi trăiască ultimii ani alături de ea. Şi-a părăsit mâ­năstirea şi şi-a durat o chilie în apropierea peşterii, ca să fie lângă mormântul soţiei lui. Teodora îi va fi fost nu numai mireasă, ci şi călăuză spre cerul rugă­ciunii. Părintele Elefterie a mai trăit în pustiu zece ani încheiaţi. După ce a trecut la Domnul, a fost îngropat în apropiere, într-o po­iană unde se afla un cimitir de si­haştri. Familia boie­rilor Cantacuzino a ridicat pe mor­mântul său o micuţă biserică în jurul căreia s-a ridicat Schitul Sihla. Era în preajma anului 1740. Aşa a luat naştere această mâ­năstire - clădită pe rugăciunile Sfin­tei Teodora şi pe iubirea soţului ei, ieroschimonahul Elefterie.

Epilog.
Moaştele sfintei Teodora

Pelerinul care urcă astăzi la Schi­tul Sihla şi se închină la peşteră cau­tă, aşa cum e firesc, moaştele sfintei Teodora. Ele nu se mai află, însă, în ţară. Istoria lor e învelită în taine. Părintele arhimandrit Ioanichie Bă­lan scrie că aproape un veac, trupul sfintei a fost aşezat spre închinare chiar în locul în care s-a nevoit. Era neputrezit, înmiresmat ca o grădină a raiului şi făcător de minuni. De aceea, a strâns repede pelerini, care se grăbeau să vină să i se închine, pentru că avea faima de tămăduitor de boli. Tradiţia spune că şi apa adu­nată în scobitura stâncii de unde sfânta a băut ar fi vindecătoare. Din peşteră, moaştele ar fi fost luate de familia Sturza, care le-a făcut o raclă preţioasă din argint şi le-a dus într-o biserică aflată pe dome­niul ei, la Miclăuşeni, lângă Iaşi. Douăzeci de ani mai târziu, familia Stur­za le-a înstrăinat în Ucraina, unde ar fi ajuns la La­vra Peşterilor, în schimbul unui veşmânt arhie­resc foarte scump. Dar pelerinul care merge astăzi la Pecherskaya nu află moaştele sfintei Teodora aşe­zate la închinare. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a făcut demersuri, pe vremea când Patriarhul Daniel păstorea la Iaşi, pentru ca sfintele moaşte să se întoarcă în ţară. Oficialii bisericii din Ucraina au răspuns că trupul neputrezit al cuvioasei nu se află la Kiev, în marea Lavră a Peşterilor. Pro­babil nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu ade­vă­rat după ce familia Sturza le-a vândut ca Iuda pe Hristos. Dar ştim că de la sfânta Teodora ne-a rămas o mare binecuvântare, pe care nu ne-o poa­te lua nimeni - e chiar peştera în care ea s-a nevoit, stâncile sfinţite de rugăciu­nea ei. Sunt toate, acolo, în creierii Munţi­lor Neam­ţului. Trebuie doar să mergi şi să vezi.