Biserica cu sute de chei

Oastea părintelui Visarion

Azi de dimineaţă, în timpul Liturghiei, un bă­trân s-a aşezat pe o bancă din faţa bisericii, lângă Ga­briela Marin. "Mâncare. Da­că aveţi puţină mân­­care...". Atât a apucat să zică, cu ochii în pă­mânt, ruşinat. Gabriela îşi amin­teşte că avea părul lung, des şi alb, pieptănat cu grijă pe spate, că purta nişte pantaloni de cos­tum - cam ponosiţi, dar curaţi - şi o cămaşă cadrilată. Octav Dumitrescu îl chema - i-a trecut numele într-un carneţel. Nu mai mâncase de aproape două zile. A mers îm­preună cu el la un ma­ga­zin din apropiere şi i-a cumpărat două sacoşe cu de toate. Bă­trânul a mai stat puţin la slujbă, mâncând pâine. Şedea acolo, pe bancă, şi ducea încet dumicaţii la gu­ră, mes­tecând rar şi calcu­lat. După cinci minute s-a ri­di­cat, a mers la tânăra femeie şi a mul­ţumit, scu­zându-se că tre­buie să plece la soţia sa, care e paralizată la pat de 16 luni şi n-a mai mâncat nici ea nimic de ieri. A zis că sunt doar ei doi, n-au pe nimeni. Pentru soţia lui venise el azi la biserică.
"M-am mirat că a venit direct la mine. Era pentru prima dată aici, n-avea de unde să ştie cine sunt", îmi mărturiseşte Ga­bri­ela Marin, care de mulţi ani face parte dintr-un "grup parohial" de tineri ce ajută dezinteresaţi ori­ce nevoiaş ajunge la această bise­rică. Acum şed eu lângă ea, în locul bătrânului. "Cine sunt aceşti tineri?". Femeia face cu mâna un gest rotund şi vag, arătându-mi oa­menii risipiţi prin curte. "Sun­tem peste trei sute...". Cei ce vin săptă­mânal, în fiecare duminică şi apoi marţi la cateheză. Toţi adunaţi aici, la această biserică în care nu încap nici jumătate. Restul stau afară, pe bănci, la umbra amplă a unor arţari înalţi, as­cultând cântarea Litur­ghiei ce se revarsă prin uşi­le des­chise. Doar câţiva au peste 45 de ani. Oa­menii de bază ai parohiei. Una dintre cele mai tinere şi unite pa­­rohii ale Capitalei. "Oastea" pă­rin­telui Visarion Alexa, tânăr ca şi ei, care slu­jeşte acum în altar. S-au cunoscut aici, în vremea facerii bisericii, pe când erau doar studenţi. Mulţi abia se mutaseră în blocurile înalte şi cenuşii din cartierul Militari, ce înconjoară din toate părţile zidirea sfântă. Foştii adolescenţi au astăzi copii, curtea e plină de prichindei, care se joacă împreună. Se ştiu toţi cu toţi, sunt demult o mare familie. E caniculă-n jur, sub arţari e bine. Nu-i deloc greu să intri în vorbă. Dacă te-aşezi să-ţi tragi sufletul, dacă simt c-ai avea nevoie de ceva, vin ei la tine. Se făcuseră pomeniri de morţi, şi mi-au dat şi mie pacheţele cu mâncare. Şi suc. Aşa am cunoscut-o pe Gabriela. Apoi pe Claudiu Stanciu. Mai târziu pe Nicoleta Ştefan.Trei dintre liderii acestui GIP (grup de intervenţie paro­hi­ală), după cum s-au numit ei, neo­ficial, mai mult ca să pre­scur­teze o denumire pre­ten­ţioasă. "Eu am ajuns prin­tre ei acum vreo şapte ani, când grupul începea să se nască", spune Gabriela. "Pă­rintele Visarion reu­şeş­te mereu să ne unească, dar fără să ne ceară asta. Nu ştiu cum reuşeşte. El a pus sămânţa în inima noastră. Eu sunt inginer de profesie, pe-atunci îmi făceam mas­terul. Nu prea mă duceam la biserică. Însă tatăl meu scăpase ca printr-o minune dintr-o boală mortală şi sim­ţeam parcă nevoia să mulţumesc Cuiva. Vo­iam să mă spovedesc, căutam un duhovnic. N-aveam linişte, îi promi­sesem ceva lui Dum­nezeu dacă tatăl meu va trăi. Când am ajuns aici, m-a uluit prietenia oamenilor ăs­tora. Când cineva te în­cu­rajează, o face c-o vorbă bună, şi apoi uită, aici, oamenii ăştia te ajută cu totul, cu timpul lor, cu toată energia. Acest grup paro­hial nu-i un ONG sau fun­daţie filantropică, n-avem vreo formă de organizare, nu milităm pentru nimic, nu vrem nimic în schimb, nu căutăm nici măcar «să aducem oamenii pe calea cea bună» cu gesturile noastre. Suntem doar tinerii paro­hiei, care ajutăm oameni de pe teri­toriul paro­hiei. Atât. Ne zice părintele Visarion: «Măi, e o bătrânică deznă­dăjduită la poarta bisericii, poate vedeţi şi voi ce-i cu ea...». El îi mai ştie de la spo­ve­danie, vin mulţi la dân­sul să-şi spună ne­cazul. Alte­ori, îi găsim noi. Şi-atunci venim doi-trei inşi, vorbim cu omul, ve­rificăm cazul, să vedem dacă are ne­voie în­tr-ade­văr de aju­tor pen­tru supravieţuire, şi nu în alte scopuri. Facem apel la GIP pe net, şi-n câ­teva ore îi cum­părăm ce are ne­vo­ie. Dar nu vrem să fie doar un aju­tor su­per­ficial, cum ai da unui cerşetor pe stradă. Ur­mărim cazurile, pe unii îi sprijinim pe perioade mai lungi, le plătim chi­ria şi utilităţile. Măcar până se pun pe picioare - asta-i deviza noastră. Până ies din impas. Îi vi­zităm acasă, încercăm să îi sprijinim şi sufle­teşte, venim la ei şi noaptea dacă ne sună şi au nevoie de cineva cu care să vorbească. Tinerii ăştia au o forţă incredibilă de-a se mobiliza. Deşi au şi ei greu­tăţi, serviciu, copii... De atâţia ani, nici măcar unul n-a zis vreodată «nu pot acum» . De ce facem asta? Cred că ne face bine să facem bine. Cum spune părintele: «Omului ca­re-ţi apare în faţă să-i dai importanţă ma­ximă! Este o cale spre fericire...».

Casă pentru Valeria

Profesoara Valeria Tudose e o doamnă ele­gantă, îmbrăcată într-o rochie neagră. Stă pe-o altă bancă, chiar lângă intrare, şi mănâncă dintr-o bu­căţică de prescură. A primit-o în timpul Li­turghiei, împreună cu trei pacheţele pentru copiii ei. Are două diplome universitare, în Litere şi Teologie, dar în urmă cu o jumătate de an, n-avea nici măcar un loc unde să trăiască. Mai întâi i-a murit mama, apoi soţul s-a îmbol­năvit psihic şi a stat câteva luni în comă. Valeria l-a îngrijit zi de zi, însă, când s-a trezit, el devenise alt om. Foarte violent, nu se mai putea trăi cu el. Valeria şi-a luat copiii şi s-a mutat într-o casă părăsită din Roşu, un sat de lângă Bucu­reşti. N-aveau nimic. Nici apă, nici în­călzire, totul era paragină. Banii se irosiseră pe medici. Dar nu s-a plâns, n-a cerut ajutorul. Într-o zi, stând cu pruncul cel mai mic în braţe, într-o odaie rui­nată, i-a spus lui Dumnezeu: "Doamne, ce se întâmplă, ce faci cu mine? Vrei să-mi iei tot?! Fie, ia-mi tot...". A doua zi era sâm­bătă şi s-a trezit cu ei la uşă. Tinerii parohiei. N-au spus mare lucru. Doar un "hai să vedem ce-i de făcut pe-aicea". Şi au zâmbit. "Vă spun, s-au mobilizat... ulu­itor. S-au apucat de treabă ime­diat. Au reparat prin casă, hidro­forul, centrala, au schimbat ro­bineţii, ţevile, instalaţii elec­trice... Între ei erau şi ingineri, un arhitect, un tâmplar... Toţi oameni cu familii, cu timp puţin. Şi-au rupt din timpul lor, au venit şi au muncit până au făcut casa aia locuibilă. Vă spun, nişte oameni minunaţi. Minunaţi! Până nu demult, m-au ajutat şi financiar. La orice oră din noapte îi sun, vorbesc între ei şi apar imediat. O armată de îngeri".
Câţiva din cei care au ajutat-o sunt aici. Va­leria mi-i arată: Daniel şi Ela Ciumancencu, Cris­ti şi Mihaela Dobre, Nicoleta, Horia, Valentina... Încerc să vorbesc cu ei, dar ei refuză subiectul. Râd, privind complice unul spre celălalt: "Fugi dom'le de-aici, n-am fost eu....". "Deh, am făcut şi noi acolo puţină muncă patriotică...". Aşa sunt toţi. Se amuză împreună de faptele lor, vrând astfel să le banalizeze. Demult n-am văzut atâţia oameni adunaţi la un loc, care să zâmbească toţi. Au strălucire în ochi, sunt senini, întineriţi parcă. Nevestele lor, care-au născut mai toate peste doi copii, par nişte fetişcane. Şi au tot timpul din lume pentru a se asculta unii pe alţii. (De-o oră s-a terminat Liturghia, dar câţiva tineri încă au rămas.) Sunt din GIP şi s-au adunat la o masă să plă­nuiască şoptit ce vor face săptămâna ce va urma. Gabriela, Claudiu, Nicoleta. Cei trei ges­tionează fondurile, merg la casele celor nevoiaşi, fac apel la ceilalţi 300 de tineri când apare un caz nou. 20 de inşi formează nucleul de bază al gru­pului, care-i ca­pa­citează pe ceilalţi. Dintre aceş­tia, cei trei sunt cei mai implicaţi. Nişte lideri. Şi, dintre toţi, par cei mai modeşti.

Sărăcie în demnitate

Claudiu Stanciu are 38 de ani şi e managerul unui magazin de bijuterii de lux. Are răspunderi mari, munceşte de dimineaţă până seara târziu. Sunt zile când abia mai are timp să stea puţin cu copilul său. Şi totuşi, e omul care s-a im­plicat în cazurile celor mai săraci oameni din parohie, umblând prin marginile car­tierului, prin locuinţe adesea insalubre, ofe­rindu-şi sprijinul oricui l-a cerut. Greu reuşesc să-l fac să vorbească despre toate astea. Îi sună mai întâi pe cei despre care urmează să-mi povestească, le cere îngă­duinţa, nu doreşte să le publicăm nu­mele sau alte detalii care i-ar putea umili. Simţi că e ataşat de ei ca un prieten, nu ca bine­făcător. Pe Ana Militaru, de pildă, care trăia singură cu bunica, într-o odaie mizeră din Giuleşti. Claudiu le-a mutat într-un apartament locuibil, a adunat de la tinerii gru­pului chiria timp de 14 luni, le-a vizitat mereu... Sau Irina B., o mamă căreia, de asemenea, GIP-ul i-a plătit, timp de 2 ani, 500 de lei, lunar, chirie. Tatăl era invalid, nu putea să muncească. Mama se înfometa ca să îi poată hrăni pe cei doi copii. Sau tânăra mamă Nina Vlad, pe care au găsit-o în poarta bisericii, cu cinci copii în jurul ei. Tatăl lor îi părăsise. Băiatul cel mai mare era foarte îngândurat. Ma­ma a zis: "E trist, fiindcă mi-a spus, de dimi­neaţă, că el a rămas acum bărbatul din casă. Şi că se sim­te prea mic, la 12 ani, pentru asta...".
Ce l-a emoţionat, însă, în toate acţiunile lui, este că oamenii ajutaţi nu s-au plâns. Nu se văicăreau, nu cerşeau la modul vădit. Încercau să-şi ducă sărăcia cu demnitate.

Calea spre fericire

Totul e pe gratis, din suflet, la biserica Po­go­rârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae din Bucu­reşti. O biserică ridicată acum 17 ani, pe-un loc altădată periculos: un maidan plin de gu­noa­ie, unde se strângeau seara drogaţii şi alcoolicii cartierului. O parte mare dintre aceştia sunt azi enoriaşi. Foşti toxicomani, oameni violenţi, de­prinşi cu alcoolul şi viaţa clu­burilor de noapte. Au familie, copii, şi-au schim­bat total existenţa. Chiar dacă nici azi n-au prea mulţi bani, îl au pe Dumnezeu. Co­piii lor învaţă gratis, într-o încăpere largă, de la de­mi­solul unei clădiri încă în construcţie, din spa­tele bise­ricii. Natalia Vără­ni­ţă, tâ­năra ce coordonează aceste "cluburi de după şcoa­lă", e impresionată de nu­mărul mare de profesori care s-au oferit să predea aici, fără a cere vreo plată. Mate­ma­tică, română, fi­zică, chimie, as­­tronomie, pic­tură, şah, dans, pian, can­to... 30 de pro­fesori se ocupă în fiecare zi, până seara târziu, de copiii care au probleme la şcoa­lă şi n-au bani de me­di­taţii. Totul gra­tis, totul liber. Bi­serica şi odă­ile clădirilor sunt mai me­reu deschise. Chiar şi acum, la aproape trei ore după sluj­bă, au mai ră­mas vreo do­uă­zeci de oa­meni. A fost un botez, apoi părintele a ple­cat să spo­ve­deas­că în chilia sa din spatele altarului.
E foarte cald, umbrele frunzelor din copac joacă pes­triţ pe chipurile asudate. Aflu abia acum, la sfârşit, de la cei trei lideri ai grupului parohial, că biserica asta are... peste 100 de chei! Chiar aşa! Primite direct din mâna pă­rin­telui Visarion. Nici nu se ştie exact numărul lor, fiindcă s-au mai făcut cópii după chei, în ultimul timp. Dar nimeni nu se în­gri­jo­rează în privinţa asta. Deşi înăuntru sunt odoa­rele bisericeşti, pangarul cu cărţi şi obiecte de vânzare, icoane valoroase, precum cea a Maicii Dom­nului "Pan­tanassa" - vinde­că­toarea de can­cer, sau nepre­ţuitele fărâme de moaşte ale Sfân­tului Nicolae şi ale Sfinţilor 14000 de prunci ucişi de Irod... Preo­tul are încredere în oamenii lui. Iar Gabriela Marin are convingerea că locul ăsta e ocrotit de o putere. "E convingerea pă­rintelui, că biserica trebuie să fie deschisă cât mai mult. Un om vine tulburat într-o seară şi vrea să se roage. Poate de clipele acelea atârnă toată viaţa lui. Salvarea lui sufletească... Şi eu am sim­ţit uneori deznă­dej­dea asta. Am venit seara, am deschis bi­serica şi m-am rugat. Singură, în biserica pus­tie. Sau am vorbit cu nişte prieteni: «Hai­deţi sâmbătă seara, când nu se slujeşte, să ci­tim împreună Pa­raclisul...». Aici, între zi­durile astea, îţi găseşti pacea. Te simţi apărat de toate relele lumii".

***

"Acestor oameni aş putea să le pun în mână viaţa mea. Nu nişte chei. Viaţa copiilor mei aş putea să le-o pun în mână", zice părintele Visarion Alexa, aşezându-se şi el la masa din curte, înainte de plecare. Zâmbeşte, şi el, cu tot chipul. La 43 de ani, e deja unul dintre cei mai renumiţi duhovnici ai Ca­pi­talei. Mereu la biserică, deseori îl prinde noap­tea în scaunul spovedaniei. El este făp­taşul aces­tei miraculoase înfrăţiri. "Lumea înţelege greu că noi aici suntem parohie. PAROHIE!, înţelegeţi? Adică familie. La oraş, puterea acestui cuvânt a slăbit. Ca preot, dacă nu reuşeşti să faci parohie, în zadar sunt toate. Nu vedeţi ce nenorociri sufleteşti sunt în jurul nos­tru? Câtă tristeţe, cât rău, câtă dispe­rare... Aici, într-o aseme­nea familie sufle­tească, poţi fi ferit de aces­tea. Un loc unde să nu-ţi pierzi încrederea în om. Oamenii sunt sensibili. Omul simte că ar vrea să facă binele, dar nu ştie cum, unde. Dă-i unui tâ­năr un cadru organizat, dă-i puţin spaţiu, şi poa­te schimba lumea. Foarte mulţi mă în­treabă, la spovedanie, cum pot scăpa, măcar puţin, de tris­teţe. Măcar puţin! Atâta vor. Eu le zic simplu: «Fă binele». Când simţi că eşti trist, ia un om de pe stradă şi fă-i un bine. Încearcă. E primul tra­ta­ment pentru starea de tristeţe. Nu exagerez, chiar funcţio­nea­ză. E primul pas. O cale spre bucu­rie. Tinerii de aici au înţeles".