De vorbă cu pictoriţa Doina Reghiş Ionescu, din Deva: "Începi să pictezi şi nici nu-ţi dai seama când s-a mai dus o zi din viaţa ta"

La Deva, pictura şi sculptura sunt la ele acasă. S-au instalat de ani buni şi nu dau semne că ar vrea să plece din acest colţ de ţară. Patruzeci de pictori şi de sculptori entuziaşti fac artă adevărată aici. Cine vrea să se convingă de adevăr, nu are decât să intre în galeria Forma, din centrul oraşului. O galerie modernă şi generoasă, deschisă la poalele unui bloc discret şi cochet, aşa cum sunt toate cele din Deva. La etajele de deasupra, câteva ate­liere de pictură îşi aşteaptă şi ele vizi­tatorii, cu tablourile lor mirosind a culori proaspete. Într-un astfel de atelier am cu­nos­­cut-o pe Doina Reghiş Io­nes­cu, pic­toriţa care tră­ieşte şi lucrează de-o viaţă, nestingherită de preju­de­cata provinciei, înfrăţită cu văzduhurile înalte, cu ce­rul şi îngerii. Zborul lor a urmărit-o toată viaţa, în­cercând mereu să-i coboa­re în culorile şi în formele diafane ale picturilor ei, fă­cute cu o măiestrie prea puţin cunoscută publicului de artă din România.

Arta începe unde tace lumea

- Stimată doamnă, Re­ghiş Ionescu, cum se face că există o viaţă aşa de in­tensă a artei plastice în provincie?

- Pictura este o artă de maximă libertate, care îţi permite să creezi oriunde în ţară şi în orice spaţiu. Linişte să fie, liniştea aceea pe care noi, pictorii, ne-o căutăm prin ate­lierele noastre. Acolo unde lumea de afară tace şi începe lumea noas­tră.

- Ce înseamnă să fii pictor la Deva?

- La Deva am ajuns de copilă. Aici am făcut primele clase ele­men­tare. Pe urmă, am plecat la Ti­mişoara, la Liceul de artă. Iar după Facultate m-am întors tot la Deva. Am venit după un ocol rod­nic la Sibiu, la Muzeul Brukenthal, unde arta era privilegiată. Viaţa a vrut să mă întorc totuşi aici, la Deva, unde în acei ani, pictura era Cenu­şăreasă. Exista doar o frumoasă colecţie de artă contemporană, la Muzeul Judeţean. Acuma îi zice Muzeul Civilizaţiei dacice şi romane, iar secţia de artă a fost desfiinţată. La Deva am făcut la început de toate, am fost şi designer vesti­men­tar, făcusem chiar şi un prototip, expus mai apoi pe la târgurile din ţară. Dacă te naşti cu talent, îţi e uşor să treci prin mai multe. Poţi să fii şi creator de mo­dele, poţi să faci şi grafică. Şi cum eu am absolvit Facul­ta­tea de artă monumentală, am învăţat toate tehnicile picturii şi ale peretelui. Aşa că m-am putut aco­moda oriunde locului, şi mi-am putut câştiga o pâine, din harul dat de Dumnezeu.

În Timişoara anilor '70

- Cum aţi început să pictaţi? Cum v-aţi des­co­perit?

- Eu m-am născut la Ineu, nu departe de Arad. Tatăl meu a fost acolo avocat pentru scurt timp, iar când aveam doi ani am venit în De­va. Ei, bine, de cum am pri­mit pri­ma cutie de culori, toate căr­ţile de po­veşti au fost de­senate de mi­ne. În plus, începusem să re­pro­duc toate ilus­traţiile pe ca­re le vedeam. Talentul îl moş­te­nisem de la tatăl meu, dar şi mama s-a ocupat foarte mult de mine. Îmi aduc aminte cum o rugam să-mi deseneze ceva ca să am model şi nu-mi plă­cea şi plângeam: "Nu, aşa! Nu, aşa!" Şi mama îmi spunea: "Atunci, fă tu dacă ştii mai bine". Şi eu luam creionul şi-mi schiţam lumea după imaginaţia mea. Aşa mi-am făcut intrarea în universul de­se­nului şi al picturii. După asta, am început să mă pre­gătesc sistematic. La 10 ani, după orele de şcoală, mergeam deja la Şcoala de artă din Deva. Apoi am plecat la Timişoara, la Liceul de Artă, unde profesori i-am avut, între alţii, pe faimoşii Constantin Flon­dor şi Ştefan Bertalan - care apoi au devenit pa­triar­hii picturii timişorene. Erau şi nişte profesori foarte buni, dovadă că au predat şi la facultate. Eu i-am prins la începutul creaţiei lor, după asta, au format, împreună cu Doru Tulcan, celebrul grup timi­şo­rean de pictură Sigma. Care împreună cu for­maţia Phoenix şi cu celelalte ingrediente magice ale Timişoarei, au dat atmosfera aceea de libertate copleşitoare a oraşului din anii '70. Pe noi, elevii ei, marii profesori ne-au călăuzit spre construc­tivism. Ţin minte ca şi acum, cum ne puneau să ne imaginăm tot felul de structuri spaţiale cu­rioase: din aţe, din sticle, din hârtii şi motoraşe. Pe atunci era perioada OpArt-ului, arta care se îndeletnicea cu deformarea imaginilor, dând senzaţia de miş­care. Mie, însă, mi s-au părut prea multe carto­naşe, nylon-uri şi hârtii. Eu voiam să decorez clădiri uni­­cat şi să pictez. Şi nu voiam orice pictură, ci artă mo­numentală. Aşa că m-am dus la facultate la Bucu­­reşti.

Ucenicie la Biserica Doamnei

- Aveţi amintiri mai speciale din anii facul­tăţii?

- Îmi amintesc mereu şi cu drag, cum am lucrat în anii stu­denţiei, la restaurarea bi­sericii Doamnei din Bucu­reşti. O ade­vărată bijuterie! De curând, când am intrat iar în lăcaşul acela mi-au dat la­crimile! Am văzut sce­nele creştine şi sfinţii pe care noi, studenţi fiind, îi restaurasem în totalitate, în pronaos. Tre­cuseră 40 de ani de când ur­casem acolo, pe schelă. A fost o perioadă splendidă din viaţa mea, au fost anii mei cei mai rodnici.

- V-aţi dedicat cu totul pic­turii. Mă emoţionează când vorbiţi de bucuria de a picta.

- Sunt un om căruia nu-i place să irosească timpul. Poate că de multe ori, a sta de vorbă cu cineva, coleg de breaslă sau alte persoane, este necesar. Dar timpul zboară, aşa că eu urc în atelier şi pictez. Şi aici îmi place să rămân în lumea mea, pentru că vrând nevrând, aproape tot ce te în­con­joară, lumea de-afară, te dă peste cap. Soţul meu, care încă mai este pasionat de politică, tot încearcă să-mi spună ce-i în lume şi în ţară. Iar eu îl rog să nu-mi spună nimic, că nu mă interesează. Sigur că aş vrea să-mi meargă şi mie mai bine, să pot picta în voie, să nu-mi pun problema că mâine trebuie să plec cu o expoziţie la Paris şi că nu am bani pentru ea. Că dacă te gândeşti bine, ai putea merge oriunde în lume cu picturile tale, dacă nu te-ar sugruma lipsurile financiare.

- Aveţi amatori pentru pictura dumneavoastră în oraş?

- Eu nu-mi ofer lucrările pentru vânzare. Iar atunci când vine un amator să îmi cumpere vreun tablou, mă despart foarte greu de picturile mele. Îmi amintesc că odată, am expus la Viena, la galeria unui român. Şi cineva a intrat în galerie, voia să îmi cumpere un tablou. Era însă foarte nehotărât. Ei, bine, oamenii ăştia nehotărâţi, mie chiar îmi fac o bucurie, atunci când nu reuşesc să îmi cumpere vreo lu­cra­re. Ea rămâne, mai departe, a mea.

"Încerc să pictez o altă dimensiune"

- Zona Hune­doa­rei, în care trăiţi, e una dintre cele mai fru­moa­se din România, încon­jurată de o co­roa­nă de munţi. Ieşiţi să pictaţi peisaje? Aveţi locuri, împre­ju­rimi pre­fe­rate?

- Eu sunt pictor de atelier, nu prea ies la peisaj. Când pictez, mă desfăşor pe dimensiuni mari. Şi de la dimensiuni mari ajung mereu la aripi.

- Aripi de în­geri şi aripi de pă­sări, un peisaj al imaginaţiei. Cum l-aţi descoperit?

- Îmi place foarte mult natura, şi imaginile ei mă urmăresc în ta­blo­uri. Am avut un ciclu de lucrări în care predomină vegetalul. Am şi o metamorfoză a frunzei uscate, pe care eu am regăsit-o în forma co­chiliilor. Am urmărit acea contorsionare a for­melor, care apare atunci când natura intră în hiber­nare şi plantele mor şi se contrag în sine. Ca apoi să explodeze şi să renască. Când pictez aripi, le găsesc cel mai ades în amintirile şi în visele mele. De altfel, cred că tot o aripă m-a călăuzit şi pe mine, prin viaţă. Ridicându-mă deasupra neca­zu­rilor, mi-a dat elan să creez, atunci când părea că totul s-a sfârşit pentru mine. Am trăit o dramă cumplită. Mi-am pierdut o fiică, cea mai scumpă fiinţă din lume. Am trecut cu greu peste acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul şi culorile m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile ţi se adună către ceea ce creezi. Aşa îţi trec orele. Începi să pictezi, şi nici nu-ţi dai seama când s-a mai dus o zi din viaţa ta. Mereu am avut senzaţia că nu am timp destul. Un timp care este şi rodnic, şi nemilos.

- Aripile pic­tate de dvs. sunt sugerate foarte discret. Ca un zbor de fulg. O jumătate de ari­pă, o sugerare de înger. Totul e de­licat în pic­tu­rile dvs... Şi un­duios.

- Eu încerc, de fapt, să pictez o al­tă dimensiune. Ştiu că este un­deva ascunsă prin Univers. Încerc s-o pictez ca pe o miş­care subli­mi­nală şi continuă, una care lasă urme pe pânzele mele... Orizontale, verticale, oblice - linii pline de o anume tensiune, care se unduiesc şi se răsucesc în picturile mele. Strânse toate, în jurul unui ax pe care parcă nu-l pot atinge, dar la care visez cu înfri­gu­­rare.

"Am pus corvinii la locul lor"

- Să vorbim acum şi despre marea dvs. lucrare murală, aflată în clădirea istorică a Prefecturii din De­va. Poate cea mai impor­tantă lucrare a dvs..

- Pre­fec­­tura din Deva este un monument is­toric, proiec­tat de un mare ar­hitect ma­ghiar, Alpár Ignác. Ma­iestuoasa clă­­dire este în stil secession, la modă, acum mai bine de o sută de ani, în imperiul Aus­tro-Ungar. Cu acest stil aus­tri­ac, mi-am do­rit eu să se înru­dească lucrarea mea. Mă fascina tehnica de email a cloisonné-urilor, adică acele plăcuţe de faianţă, cu desene în reliefuri şi aurite cu foiţă de aur nobil. Şi bine, ele fuseseră scoase din nişele palatului Pre­fec­turii. Cândva, acolo, se aflaseră portretele co­miţilor de Hunedoara, Iancu de Hu­ne­doara, Matei Corvin şi toţi ceilalţi comiţi mari Huniazi, care fuseseră scoşi şi dosiţi în colecţia de artă a Devei. Era nu doar un gol cultural, ci şi unul istoric, făcut de mâna omului intoxicat de comunism. Aşa mi-a venit într-o zi ideea de a de­cora zona aceea, de a umple nişele goale cu picturi. Iniţial, pornisem cu ideea că le voi picta pe lemn, ca să păstrez tehnica tradiţională a pic­turii pe lemn din Ardeal. Apoi, încet, încet, am tot continuat să adun schiţe peste schiţe. Şi mi-am zis: acum a venit momentul să-mi împlinesc dorinţa de a realiza o lucrare de artă monumentală în viaţa asta. Şi am reuşit. Am avut noroc că a fost şi-un prefect care m-a ajutat şi înţeles. În ciuda unor mari greutăţi birocratice, lucrarea mea s-a născut uşor şi cu plăcere. Am lucrat la ea trei ani de zile, cu drag şi suflet, încercând să pun în valoare ima­gini şi frânturi de simboluri istorice româneşti. În­tr-un salt peste timp, m-am inspirat din obiecte care sunt în tezaurul ines­timabil hunedorean: mo­nede dacice, piese de podoabă, plăcuţele votive de la Germidava, unice în lume, şi multe altele. Alături, mi-am împlinit vechiul vis şi am repre­zentat familia Corvinilor. Le-am reprezentat bla­zonul, cum apare el schimbându-se prin secole, fie în basoreliefurile de la Castelul Huniazilor, fie pe mo­nede, fie pe alte obiecte de decor, folosite de această nobilă şi măreaţă familie. M-a inspirat mult această familie a Corvinilor. Una care a mar­cat definitiv, ca o pecete, şi istoria noastră, şi a Eu­ropei. Mi s-a părut că-i repun cumva, în drep­turi, prin picturile mele.

"Viaţa ca un zbor de pasăre"

- Doamnă Doina, oare se poate face artă fără apreciere? Nu simţiţi dorinţa să ieşiţi mai la larg?

- Să ştiţi că avem oameni devo­taţi şi sensibili în Deva, care vin să-şi clătească ochii şi sufletul cu artă românească de cea mai bună calitate. La ga­­leria Forma, organizăm mereu pentru publicul din Deva şi din tot Ardealul, expoziţii cu pictori invitaţi, artişti români renumiţi, mai ales de la Bucureşti. Iar noi, pictorii de aici, mergem toţi la saloane naţionale şi internaţionale. La saloanele Moldovei, de pildă, ori la bienalele mari de gra­fică sau pictură ale României. Noi suntem o filială înfiinţată încă din 1956. La început, nucleul artistic a fost în Valea Jiului, la Pe­troşani şi în îm­pre­jurimi. Apoi, în anii '70, s-a înfiinţat Cenaclul Artiştilor din Deva, care a fuzionat cu artiştii din Petroşani. Cât despre ate­lierele de creaţie, avem şi la Deva. Unele sunt din 1990, iar altele sunt primite doar de câţiva ani. Primarul de la vremea respectivă, Petru Mărginean, ne-a înţeles. S-a întâmplat mai rar ca după Revoluţie, cineva, în România, să-i înzes­treze pe artişti.

- Să înţeleg că sunteţi un artist cu destin împlinit? Că omul sfinţeşte locul şi când e vorba de pensulă şi culori?

- Bineînţeles! Tatăl meu a fost un foarte bun por­tretist, dar n-a putut să studieze Belle Arte şi a fost foarte fericit că am putut eu să merg pe dru­mul visat de el. De când mă ştiu, am desenat şi am pic­tat. Viaţa mi-a fost ca un zbor de pasăre. Căci până nu îţi întinzi ari­pile, nu ai cum să ştii cât de sus poţi zbura.

Foto: CĂTĂLIN MANOLE (2)