Arta începe unde tace lumea
- Stimată doamnă, Reghiş Ionescu, cum se face că există o viaţă aşa de intensă a artei plastice în provincie?
- Pictura este o artă de maximă libertate, care îţi permite să creezi oriunde în ţară şi în orice spaţiu. Linişte să fie, liniştea aceea pe care noi, pictorii, ne-o căutăm prin atelierele noastre. Acolo unde lumea de afară tace şi începe lumea noastră.
- Ce înseamnă să fii pictor la Deva?
- La Deva am ajuns de copilă. Aici am făcut primele clase elementare. Pe urmă, am plecat la Timişoara, la Liceul de artă. Iar după Facultate m-am întors tot la Deva. Am venit după un ocol rodnic la Sibiu, la Muzeul Brukenthal, unde arta era privilegiată. Viaţa a vrut să mă întorc totuşi aici, la Deva, unde în acei ani, pictura era Cenuşăreasă. Exista doar o frumoasă colecţie de artă contemporană, la Muzeul Judeţean. Acuma îi zice Muzeul Civilizaţiei dacice şi romane, iar secţia de artă a fost desfiinţată. La Deva am făcut la început de toate, am fost şi designer vestimentar, făcusem chiar şi un prototip, expus mai apoi pe la târgurile din ţară. Dacă te naşti cu talent, îţi e uşor să treci prin mai multe. Poţi să fii şi creator de modele, poţi să faci şi grafică. Şi cum eu am absolvit Facultatea de artă monumentală, am învăţat toate tehnicile picturii şi ale peretelui. Aşa că m-am putut acomoda oriunde locului, şi mi-am putut câştiga o pâine, din harul dat de Dumnezeu.
În Timişoara anilor '70
- Cum aţi început să pictaţi? Cum v-aţi descoperit?
- Eu m-am născut la Ineu, nu departe de Arad. Tatăl meu a fost acolo avocat pentru scurt timp, iar când aveam doi ani am venit în Deva. Ei, bine, de cum am primit prima cutie de culori, toate cărţile de poveşti au fost desenate de mine. În plus, începusem să reproduc toate ilustraţiile pe care le vedeam. Talentul îl moştenisem de la tatăl meu, dar şi mama s-a ocupat foarte mult de mine. Îmi aduc aminte cum o rugam să-mi deseneze ceva ca să am model şi nu-mi plăcea şi plângeam: "Nu, aşa! Nu, aşa!" Şi mama îmi spunea: "Atunci, fă tu dacă ştii mai bine". Şi eu luam creionul şi-mi schiţam lumea după imaginaţia mea. Aşa mi-am făcut intrarea în universul desenului şi al picturii. După asta, am început să mă pregătesc sistematic. La 10 ani, după orele de şcoală, mergeam deja la Şcoala de artă din Deva. Apoi am plecat la Timişoara, la Liceul de Artă, unde profesori i-am avut, între alţii, pe faimoşii Constantin Flondor şi Ştefan Bertalan - care apoi au devenit patriarhii picturii timişorene. Erau şi nişte profesori foarte buni, dovadă că au predat şi la facultate. Eu i-am prins la începutul creaţiei lor, după asta, au format, împreună cu Doru Tulcan, celebrul grup timişorean de pictură Sigma. Care împreună cu formaţia Phoenix şi cu celelalte ingrediente magice ale Timişoarei, au dat atmosfera aceea de libertate copleşitoare a oraşului din anii '70. Pe noi, elevii ei, marii profesori ne-au călăuzit spre constructivism. Ţin minte ca şi acum, cum ne puneau să ne imaginăm tot felul de structuri spaţiale curioase: din aţe, din sticle, din hârtii şi motoraşe. Pe atunci era perioada OpArt-ului, arta care se îndeletnicea cu deformarea imaginilor, dând senzaţia de mişcare. Mie, însă, mi s-au părut prea multe cartonaşe, nylon-uri şi hârtii. Eu voiam să decorez clădiri unicat şi să pictez. Şi nu voiam orice pictură, ci artă monumentală. Aşa că m-am dus la facultate la Bucureşti.
Ucenicie la Biserica Doamnei
- Aveţi amintiri mai speciale din anii facultăţii?
- Îmi amintesc mereu şi cu drag, cum am lucrat în anii studenţiei, la restaurarea bisericii Doamnei din Bucureşti. O adevărată bijuterie! De curând, când am intrat iar în lăcaşul acela mi-au dat lacrimile! Am văzut scenele creştine şi sfinţii pe care noi, studenţi fiind, îi restaurasem în totalitate, în pronaos. Trecuseră 40 de ani de când urcasem acolo, pe schelă. A fost o perioadă splendidă din viaţa mea, au fost anii mei cei mai rodnici.
- V-aţi dedicat cu totul picturii. Mă emoţionează când vorbiţi de bucuria de a picta.
- Sunt un om căruia nu-i place să irosească timpul. Poate că de multe ori, a sta de vorbă cu cineva, coleg de breaslă sau alte persoane, este necesar. Dar timpul zboară, aşa că eu urc în atelier şi pictez. Şi aici îmi place să rămân în lumea mea, pentru că vrând nevrând, aproape tot ce te înconjoară, lumea de-afară, te dă peste cap. Soţul meu, care încă mai este pasionat de politică, tot încearcă să-mi spună ce-i în lume şi în ţară. Iar eu îl rog să nu-mi spună nimic, că nu mă interesează. Sigur că aş vrea să-mi meargă şi mie mai bine, să pot picta în voie, să nu-mi pun problema că mâine trebuie să plec cu o expoziţie la Paris şi că nu am bani pentru ea. Că dacă te gândeşti bine, ai putea merge oriunde în lume cu picturile tale, dacă nu te-ar sugruma lipsurile financiare.
- Aveţi amatori pentru pictura dumneavoastră în oraş?
- Eu nu-mi ofer lucrările pentru vânzare. Iar atunci când vine un amator să îmi cumpere vreun tablou, mă despart foarte greu de picturile mele. Îmi amintesc că odată, am expus la Viena, la galeria unui român. Şi cineva a intrat în galerie, voia să îmi cumpere un tablou. Era însă foarte nehotărât. Ei, bine, oamenii ăştia nehotărâţi, mie chiar îmi fac o bucurie, atunci când nu reuşesc să îmi cumpere vreo lucrare. Ea rămâne, mai departe, a mea.
"Încerc să pictez o altă dimensiune"
- Zona Hunedoarei, în care trăiţi, e una dintre cele mai frumoase din România, înconjurată de o coroană de munţi. Ieşiţi să pictaţi peisaje? Aveţi locuri, împrejurimi preferate?
- Eu sunt pictor de atelier, nu prea ies la peisaj. Când pictez, mă desfăşor pe dimensiuni mari. Şi de la dimensiuni mari ajung mereu la aripi.
- Aripi de îngeri şi aripi de păsări, un peisaj al imaginaţiei. Cum l-aţi descoperit?
- Îmi place foarte mult natura, şi imaginile ei mă urmăresc în tablouri. Am avut un ciclu de lucrări în care predomină vegetalul. Am şi o metamorfoză a frunzei uscate, pe care eu am regăsit-o în forma cochiliilor. Am urmărit acea contorsionare a formelor, care apare atunci când natura intră în hibernare şi plantele mor şi se contrag în sine. Ca apoi să explodeze şi să renască. Când pictez aripi, le găsesc cel mai ades în amintirile şi în visele mele. De altfel, cred că tot o aripă m-a călăuzit şi pe mine, prin viaţă. Ridicându-mă deasupra necazurilor, mi-a dat elan să creez, atunci când părea că totul s-a sfârşit pentru mine. Am trăit o dramă cumplită. Mi-am pierdut o fiică, cea mai scumpă fiinţă din lume. Am trecut cu greu peste acea perioadă, dar am mers mai departe. Penelul şi culorile m-au ajutat atunci foarte mult. Până la urmă, toate gândurile ţi se adună către ceea ce creezi. Aşa îţi trec orele. Începi să pictezi, şi nici nu-ţi dai seama când s-a mai dus o zi din viaţa ta. Mereu am avut senzaţia că nu am timp destul. Un timp care este şi rodnic, şi nemilos.
- Aripile pictate de dvs. sunt sugerate foarte discret. Ca un zbor de fulg. O jumătate de aripă, o sugerare de înger. Totul e delicat în picturile dvs... Şi unduios.
- Eu încerc, de fapt, să pictez o altă dimensiune. Ştiu că este undeva ascunsă prin Univers. Încerc s-o pictez ca pe o mişcare subliminală şi continuă, una care lasă urme pe pânzele mele... Orizontale, verticale, oblice - linii pline de o anume tensiune, care se unduiesc şi se răsucesc în picturile mele. Strânse toate, în jurul unui ax pe care parcă nu-l pot atinge, dar la care visez cu înfrigurare.
"Am pus corvinii la locul lor"
- Să vorbim acum şi despre marea dvs. lucrare murală, aflată în clădirea istorică a Prefecturii din Deva. Poate cea mai importantă lucrare a dvs..
- Prefectura din Deva este un monument istoric, proiectat de un mare arhitect maghiar, Alpár Ignác. Maiestuoasa clădire este în stil secession, la modă, acum mai bine de o sută de ani, în imperiul Austro-Ungar. Cu acest stil austriac, mi-am dorit eu să se înrudească lucrarea mea. Mă fascina tehnica de email a cloisonné-urilor, adică acele plăcuţe de faianţă, cu desene în reliefuri şi aurite cu foiţă de aur nobil. Şi bine, ele fuseseră scoase din nişele palatului Prefecturii. Cândva, acolo, se aflaseră portretele comiţilor de Hunedoara, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin şi toţi ceilalţi comiţi mari Huniazi, care fuseseră scoşi şi dosiţi în colecţia de artă a Devei. Era nu doar un gol cultural, ci şi unul istoric, făcut de mâna omului intoxicat de comunism. Aşa mi-a venit într-o zi ideea de a decora zona aceea, de a umple nişele goale cu picturi. Iniţial, pornisem cu ideea că le voi picta pe lemn, ca să păstrez tehnica tradiţională a picturii pe lemn din Ardeal. Apoi, încet, încet, am tot continuat să adun schiţe peste schiţe. Şi mi-am zis: acum a venit momentul să-mi împlinesc dorinţa de a realiza o lucrare de artă monumentală în viaţa asta. Şi am reuşit. Am avut noroc că a fost şi-un prefect care m-a ajutat şi înţeles. În ciuda unor mari greutăţi birocratice, lucrarea mea s-a născut uşor şi cu plăcere. Am lucrat la ea trei ani de zile, cu drag şi suflet, încercând să pun în valoare imagini şi frânturi de simboluri istorice româneşti. Într-un salt peste timp, m-am inspirat din obiecte care sunt în tezaurul inestimabil hunedorean: monede dacice, piese de podoabă, plăcuţele votive de la Germidava, unice în lume, şi multe altele. Alături, mi-am împlinit vechiul vis şi am reprezentat familia Corvinilor. Le-am reprezentat blazonul, cum apare el schimbându-se prin secole, fie în basoreliefurile de la Castelul Huniazilor, fie pe monede, fie pe alte obiecte de decor, folosite de această nobilă şi măreaţă familie. M-a inspirat mult această familie a Corvinilor. Una care a marcat definitiv, ca o pecete, şi istoria noastră, şi a Europei. Mi s-a părut că-i repun cumva, în drepturi, prin picturile mele.
"Viaţa ca un zbor de pasăre"
- Doamnă Doina, oare se poate face artă fără apreciere? Nu simţiţi dorinţa să ieşiţi mai la larg?
- Să ştiţi că avem oameni devotaţi şi sensibili în Deva, care vin să-şi clătească ochii şi sufletul cu artă românească de cea mai bună calitate. La galeria Forma, organizăm mereu pentru publicul din Deva şi din tot Ardealul, expoziţii cu pictori invitaţi, artişti români renumiţi, mai ales de la Bucureşti. Iar noi, pictorii de aici, mergem toţi la saloane naţionale şi internaţionale. La saloanele Moldovei, de pildă, ori la bienalele mari de grafică sau pictură ale României. Noi suntem o filială înfiinţată încă din 1956. La început, nucleul artistic a fost în Valea Jiului, la Petroşani şi în împrejurimi. Apoi, în anii '70, s-a înfiinţat Cenaclul Artiştilor din Deva, care a fuzionat cu artiştii din Petroşani. Cât despre atelierele de creaţie, avem şi la Deva. Unele sunt din 1990, iar altele sunt primite doar de câţiva ani. Primarul de la vremea respectivă, Petru Mărginean, ne-a înţeles. S-a întâmplat mai rar ca după Revoluţie, cineva, în România, să-i înzestreze pe artişti.
- Să înţeleg că sunteţi un artist cu destin împlinit? Că omul sfinţeşte locul şi când e vorba de pensulă şi culori?
- Bineînţeles! Tatăl meu a fost un foarte bun portretist, dar n-a putut să studieze Belle Arte şi a fost foarte fericit că am putut eu să merg pe drumul visat de el. De când mă ştiu, am desenat şi am pictat. Viaţa mi-a fost ca un zbor de pasăre. Căci până nu îţi întinzi aripile, nu ai cum să ştii cât de sus poţi zbura.
Foto: CĂTĂLIN MANOLE (2)