RADU AFRIM - "Pădurea spânzuraţilor a fost un moment magic"

Fanii regizorului Radu Afrim vor putea ve­dea, la ediţia din acest an a Festivalului Na­ţional de Teatru, ce va avea loc în Capitală, în pe­rioada 18-27 octombrie, nu mai puţin de trei pro­ducţii semnate de acest creator atât de special. Este vorba despre "Pădurea spânzuraţilor", spec­­tacolul-eveniment al stagiunii trecute, montat la Teatrul Naţional din Bucureşti, de "Dansul Delhi", pus în scenă la Naţionalul ieşean, şi de "Sub fiecare pas e o mină neexplodată, dintr-un război neterminat cu tine", cu un text scris chiar de Radu Afrim, special pentru actorii teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. Trei mari succese, despre care am vrut să aflăm mai mult.

- "Pădurea spân­zu­ra­ţilor", drama pusă de tine în scenă la Naţionalul bucu­reştean, după un scenariu care îţi aparţine, este un spectacol greu. Cum îţi explici succesul uriaş pe care îl are?

- Nu ştiu. Chiar nu mi-l pot explica. Spectatorii au "furat", pur şi simplu, spec­tacolul. El nu-mi mai apar­ţine. Sincer, m-aş fi întristat să nu reuşesc să umplu Sala Mare a TNB, mai ales că e pentru prima dată când lucrez acolo. În general, sala aia se umple la comedii, la reprezentaţii cu ve­dete... Cred că ieşirea "Pădurii spânzuraţilor" la public a fost un moment magic. Şi în astfel de mo­mente magice, uiţi că lucrezi într-un sistem bol­nav. M-a costat multă energie şi nu credeam că voi reuşi să termin spectacolul. E singurul meu pro­dus teatral la care spectatori pe care nu-i cu­noşteam se simţeau datori să posteze feed­back-uri copleşitoare pe reţelele de socializare. Pe mine lucrurile astea m-au motivat mult. Mai ales că eu n-am văzut spectacolul decât o singură dată: la avanpremieră. Eram în maşina care mă ducea spre Ardeal, când mă sună Caramitru şi-mi zice: "Aşa ceva nu s-a mai întâmplat!!! Să nu stea regizorul la propria premieră!". Aşa e, însă eu nu mai aveam energie să-l văd, iar în circums­tanţele ac­tuale, nu ştiu dacă am să-l mai revăd vreodată. La Teatrul Naţional sunt probleme. Să sperăm că se va juca de la toamnă din nou.

- Se pare că succesul te-a sti­mulat. Au urmat alte două spectacole, care au ur­cat foarte repede în top...

- Du­pă "Pă­­du­rea spân­­zu­ra­ţi­lor" a fost va­canţa de iar­nă, apoi am mers la Iaşi, unde am făcut "Dansul Delhi". Nu-ţi imaginezi ce poftă incredibilă de lucru aveam. Mi se părea că descopăr o meserie nouă: puţini actori, partituri de lucrat în detaliu. După şantierul uriaş care a fost "Pădurea", "Dansul Delhi" mi se pă­rea cea mai intimă relaţie cu teatrul pe care am avut-o vreodată. Şi apoi a venit "Sub fiecare pas...", în care nici măcar n-am mai avut un de­cor. Doar textul pe care-l scriam în fiecare zi. Şi actorii. S-a spus că piesa este despre singurătate. Eu cred că este mai mult. E despre a sta cu tine în­suţi, cu sentimentul că te-ai eliberat de toate, exerciţiu pe care unii îl facem, alţii fugim de el. Opreşti lumea de-afară, ca să vezi ce se-ntâmplă cu lumea ta.

- "Sub fiecare pas..." e un spectacol scris de tine pentru actori. Cum reacţionează la felul ăsta, prea puţin văzut până acum, de a face teatru?

- Eu am facut un grup în care am zis să se înscrie toţi actorii care vor să joace, şi eu mă voi apuca de scris vorbe şi situaţii pentru ei. Problema este că atunci când scriu pentru actori, există riscul ca nu toţi să mă inspire. Cel puţin nu în ega­lă măsură. Şi atunci nu vrei să dai textele la care ţii cel mai mult, unui actor despre care bănuieşti că nu va scoate tot ce se poate din text. Eu nu fac parte dintre regizorii ipocriţi, care zic "Great job!" după fiecare silabă scoasă pe gură de actor. Mai degrabă îi spun omului în faţă: "Scuză-mă, dar nu mă inspiri, însă vom continua să lucrăm". E adevărat că până la finalul lucrului, acel actor - dacă face parte din categoria celor ambiţioşi - poate să-mi ofere lucruri mari pe scenă. Şi asta e o victorie. A lui şi a mea.

- Ce părere ai de ultimele scandaluri din lumea teatrului?

- Era inevitabil să se ajungă aici. Cel mai grav e că unele teatre - cele naţionale în special - nu mai au bani să-şi înceapă stagiunea. Şi naţionalele sunt teatre care fac încasări excelente. Dacă te uiţi pe vânzările de bilete, sunt în top. Păi, dacă tu îi laşi pe actorii unguri de la Naţionalul din Târgu Mureş, vreme de un an, fără să scoată un spectacol nou, ăia se urcă pe pereţi. Şi fac spectacol din asta.

- Cum îţi reîncarci bateriile peste vară?

- Vara asta e mai mult decât despre a-mi reîncărca bateriile. E despre a mă reface după o perioadă nu tocmai ok. Încerc să stau la mine acasă, nu-mi doresc să văd nici ma­rea , nici vreun oraş comercial occidental, nu-mi fac poftă pozele de pe Facebook cu lu­mea care face grand tourism. De altfel, pâ­nă la finalul propoziţiei, vara a şi trecut.