Biserica cu sute de chei

Oastea părintelui Visarion

Azi de dimineață, în timpul Liturghiei, un bă­trân s-a așezat pe o bancă din fața bisericii, lângă Ga­briela Marin. "Mâncare. Da­că aveți puțină mân­­care...". Atât a apucat să zică, cu ochii în pă­mânt, rușinat. Gabriela își amin­tește că avea părul lung, des și alb, pieptănat cu grijă pe spate, că purta niște pantaloni de cos­tum - cam ponosiți, dar curați - și o cămașă cadrilată. Octav Dumitrescu îl chema - i-a trecut numele într-un carnețel. Nu mai mâncase de aproape două zile. A mers îm­preună cu el la un ma­ga­zin din apropiere și i-a cumpărat două sacoșe cu de toate. Bă­trânul a mai stat puțin la slujbă, mâncând pâine. Ședea acolo, pe bancă, și ducea încet dumicații la gu­ră, mes­tecând rar și calcu­lat. După cinci minute s-a ri­di­cat, a mers la tânăra femeie și a mul­țumit, scu­zându-se că tre­buie să plece la soția sa, care e paralizată la pat de 16 luni și n-a mai mâncat nici ea nimic de ieri. A zis că sunt doar ei doi, n-au pe nimeni. Pentru soția lui venise el azi la biserică.
"M-am mirat că a venit direct la mine. Era pentru prima dată aici, n-avea de unde să știe cine sunt", îmi mărturisește Ga­bri­ela Marin, care de mulți ani face parte dintr-un "grup parohial" de tineri ce ajută dezinteresați ori­ce nevoiaș ajunge la această bise­rică. Acum șed eu lângă ea, în locul bătrânului. "Cine sunt acești tineri?". Femeia face cu mâna un gest rotund și vag, arătându-mi oa­menii risipiți prin curte. "Sun­tem peste trei sute...". Cei ce vin săptă­mânal, în fiecare duminică și apoi marți la cateheză. Toți adunați aici, la această biserică în care nu încap nici jumătate. Restul stau afară, pe bănci, la umbra amplă a unor arțari înalți, as­cultând cântarea Litur­ghiei ce se revarsă prin uși­le des­chise. Doar câțiva au peste 45 de ani. Oa­menii de bază ai parohiei. Una dintre cele mai tinere și unite pa­­rohii ale Capitalei. "Oastea" pă­rin­telui Visarion Alexa, tânăr ca și ei, care slu­jește acum în altar. S-au cunoscut aici, în vremea facerii bisericii, pe când erau doar studenți. Mulți abia se mutaseră în blocurile înalte și cenușii din cartierul Militari, ce înconjoară din toate părțile zidirea sfântă. Foștii adolescenți au astăzi copii, curtea e plină de prichindei, care se joacă împreună. Se știu toți cu toți, sunt demult o mare familie. E caniculă-n jur, sub arțari e bine. Nu-i deloc greu să intri în vorbă. Dacă te-așezi să-ți tragi sufletul, dacă simt c-ai avea nevoie de ceva, vin ei la tine. Se făcuseră pomeniri de morți, și mi-au dat și mie pachețele cu mâncare. Și suc. Așa am cunoscut-o pe Gabriela. Apoi pe Claudiu Stanciu. Mai târziu pe Nicoleta Ștefan. Trei dintre liderii acestui GIP (grup de intervenție paro­hi­ală), după cum s-au numit ei, neo­ficial, mai mult ca să pre­scur­teze o denumire pre­ten­țioasă. "Eu am ajuns prin­tre ei acum vreo șapte ani, când grupul începea să se nască", spune Gabriela. "Pă­rintele Visarion reu­șeș­te mereu să ne unească, dar fără să ne ceară asta. Nu știu cum reușește. El a pus sămânța în inima noastră. Eu sunt inginer de profesie, pe-atunci îmi făceam mas­terul. Nu prea mă duceam la biserică. Însă tatăl meu scăpase ca printr-o minune dintr-o boală mortală și sim­țeam parcă nevoia să mulțumesc Cuiva. Vo­iam să mă spovedesc, căutam un duhovnic. N-aveam liniște, îi promi­sesem ceva lui Dum­nezeu dacă tatăl meu va trăi. Când am ajuns aici, m-a uluit prietenia oamenilor ăs­tora. Când cineva te în­cu­rajează, o face c-o vorbă bună, și apoi uită, aici, oamenii ăștia te ajută cu totul, cu timpul lor, cu toată energia. Acest grup paro­hial nu-i un ONG sau fun­dație filantropică, n-avem vreo formă de organizare, nu milităm pentru nimic, nu vrem nimic în schimb, nu căutăm nici măcar «să aducem oamenii pe calea cea bună» cu gesturile noastre. Suntem doar tinerii paro­hiei, care ajutăm oameni de pe teri­toriul paro­hiei. Atât. Ne zice părintele Visarion: «Măi, e o bătrânică deznă­dăjduită la poarta bisericii, poate vedeți și voi ce-i cu ea...». El îi mai știe de la spo­ve­danie, vin mulți la dân­sul să-și spună ne­cazul. Alte­ori, îi găsim noi. Și-atunci venim doi-trei inși, vorbim cu omul, ve­rificăm cazul, să vedem dacă are ne­voie în­tr-ade­văr de aju­tor pen­tru supraviețuire, și nu în alte scopuri. Facem apel la GIP pe net, și-n câ­teva ore îi cum­părăm ce are ne­vo­ie. Dar nu vrem să fie doar un aju­tor su­per­ficial, cum ai da unui cerșetor pe stradă. Ur­mărim cazurile, pe unii îi sprijinim pe perioade mai lungi, le plătim chi­ria și utilitățile. Măcar până se pun pe picioare - asta-i deviza noastră. Până ies din impas. Îi vi­zităm acasă, încercăm să îi sprijinim și sufle­tește, venim la ei și noaptea dacă ne sună și au nevoie de cineva cu care să vorbească. Tinerii ăștia au o forță incredibilă de-a se mobiliza. Deși au și ei greu­tăți, serviciu, copii... De atâția ani, nici măcar unul n-a zis vreodată «nu pot acum» . De ce facem asta? Cred că ne face bine să facem bine. Cum spune părintele: «Omului ca­re-ți apare în față să-i dai importanță ma­ximă! Este o cale spre fericire...».

Casă pentru Valeria

Profesoara Valeria Tudose e o doamnă ele­gantă, îmbrăcată într-o rochie neagră. Stă pe-o altă bancă, chiar lângă intrare, și mănâncă dintr-o bu­cățică de prescură. A primit-o în timpul Li­turghiei, împreună cu trei pachețele pentru copiii ei. Are două diplome universitare, în Litere și Teologie, dar în urmă cu o jumătate de an, n-avea nici măcar un loc unde să trăiască. Mai întâi i-a murit mama, apoi soțul s-a îmbol­năvit psihic și a stat câteva luni în comă. Valeria l-a îngrijit zi de zi, însă, când s-a trezit, el devenise alt om. Foarte violent, nu se mai putea trăi cu el. Valeria și-a luat copiii și s-a mutat într-o casă părăsită din Roșu, un sat de lângă Bucu­rești. N-aveau nimic. Nici apă, nici în­călzire, totul era paragină. Banii se irosiseră pe medici. Dar nu s-a plâns, n-a cerut ajutorul. Într-o zi, stând cu pruncul cel mai mic în brațe, într-o odaie rui­nată, i-a spus lui Dumnezeu: "Doamne, ce se întâmplă, ce faci cu mine? Vrei să-mi iei tot?! Fie, ia-mi tot...". A doua zi era sâm­bătă și s-a trezit cu ei la ușă. Tinerii parohiei. N-au spus mare lucru. Doar un "hai să vedem ce-i de făcut pe-aicea". Și au zâmbit. "Vă spun, s-au mobilizat... ulu­itor. S-au apucat de treabă ime­diat. Au reparat prin casă, hidro­forul, centrala, au schimbat ro­bineții, țevile, instalații elec­trice... Între ei erau și ingineri, un arhitect, un tâmplar... Toți oameni cu familii, cu timp puțin. Și-au rupt din timpul lor, au venit și au muncit până au făcut casa aia locuibilă. Vă spun, niște oameni minunați. Minunați! Până nu demult, m-au ajutat și financiar. La orice oră din noapte îi sun, vorbesc între ei și apar imediat. O armată de îngeri".
Câțiva din cei care au ajutat-o sunt aici. Va­leria mi-i arată: Daniel și Ela Ciumancencu, Cris­ti și Mihaela Dobre, Nicoleta, Horia, Valentina... Încerc să vorbesc cu ei, dar ei refuză subiectul. Râd, privind complice unul spre celălalt: "Fugi dom'le de-aici, n-am fost eu....". "Deh, am făcut și noi acolo puțină muncă patriotică...". Așa sunt toți. Se amuză împreună de faptele lor, vrând astfel să le banalizeze. Demult n-am văzut atâția oameni adunați la un loc, care să zâmbească toți. Au strălucire în ochi, sunt senini, întineriți parcă. Nevestele lor, care-au născut mai toate peste doi copii, par niște fetișcane. Și au tot timpul din lume pentru a se asculta unii pe alții. (De-o oră s-a terminat Liturghia, dar câțiva tineri încă au rămas.) Sunt din GIP și s-au adunat la o masă să plă­nuiască șoptit ce vor face săptămâna ce va urma. Gabriela, Claudiu, Nicoleta. Cei trei ges­tionează fondurile, merg la casele celor nevoiași, fac apel la ceilalți 300 de tineri când apare un caz nou. 20 de inși formează nucleul de bază al gru­pului, care-i ca­pa­citează pe ceilalți. Dintre aceș­tia, cei trei sunt cei mai implicați. Niște lideri. Și, dintre toți, par cei mai modești.

Sărăcie în demnitate

Claudiu Stanciu are 38 de ani și e managerul unui magazin de bijuterii de lux. Are răspunderi mari, muncește de dimineață până seara târziu. Sunt zile când abia mai are timp să stea puțin cu copilul său. Și totuși, e omul care s-a im­plicat în cazurile celor mai săraci oameni din parohie, umblând prin marginile car­tierului, prin locuințe adesea insalubre, ofe­rindu-și sprijinul oricui l-a cerut. Greu reușesc să-l fac să vorbească despre toate astea. Îi sună mai întâi pe cei despre care urmează să-mi povestească, le cere îngă­duința, nu dorește să le publicăm nu­mele sau alte detalii care i-ar putea umili. Simți că e atașat de ei ca un prieten, nu ca bine­făcător. Pe Ana Militaru, de pildă, care trăia singură cu bunica, într-o odaie mizeră din Giulești. Claudiu le-a mutat într-un apartament locuibil, a adunat de la tinerii gru­pului chiria timp de 14 luni, le-a vizitat mereu... Sau Irina B., o mamă căreia, de asemenea, GIP-ul i-a plătit, timp de 2 ani, 500 de lei, lunar, chirie. Tatăl era invalid, nu putea să muncească. Mama se înfometa ca să îi poată hrăni pe cei doi copii. Sau tânăra mamă Nina Vlad, pe care au găsit-o în poarta bisericii, cu cinci copii în jurul ei. Tatăl lor îi părăsise. Băiatul cel mai mare era foarte îngândurat. Ma­ma a zis: "E trist, fiindcă mi-a spus, de dimi­neață, că el a rămas acum bărbatul din casă. Și că se sim­te prea mic, la 12 ani, pentru asta...".
Ce l-a emoționat, însă, în toate acțiunile lui, este că oamenii ajutați nu s-au plâns. Nu se văicăreau, nu cerșeau la modul vădit. Încercau să-și ducă sărăcia cu demnitate.

Calea spre fericire

Totul e pe gratis, din suflet, la biserica Po­go­rârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae din Bucu­rești. O biserică ridicată acum 17 ani, pe-un loc altădată periculos: un maidan plin de gu­noa­ie, unde se strângeau seara drogații și alcoolicii cartierului. O parte mare dintre aceștia sunt azi enoriași. Foști toxicomani, oameni violenți, de­prinși cu alcoolul și viața clu­burilor de noapte. Au familie, copii, și-au schim­bat total existența. Chiar dacă nici azi n-au prea mulți bani, îl au pe Dumnezeu. Co­piii lor învață gratis, într-o încăpere largă, de la de­mi­solul unei clădiri încă în construcție, din spa­tele bise­ricii. Natalia Vără­ni­ță, tâ­năra ce coordonează aceste "cluburi de după școa­lă", e impresionată de nu­mărul mare de profesori care s-au oferit să predea aici, fără a cere vreo plată. Mate­ma­tică, română, fi­zică, chimie, as­­tronomie, pic­tură, șah, dans, pian, can­to... 30 de pro­fesori se ocupă în fiecare zi, până seara târziu, de copiii care au probleme la școa­lă și n-au bani de me­di­tații. Totul gra­tis, totul liber. Bi­serica și odă­ile clădirilor sunt mai me­reu deschise. Chiar și acum, la aproape trei ore după sluj­bă, au mai ră­mas vreo do­uă­zeci de oa­meni. A fost un botez, apoi părintele a ple­cat să spo­ve­deas­că în chilia sa din spatele altarului.
E foarte cald, umbrele frunzelor din copac joacă pes­triț pe chipurile asudate. Aflu abia acum, la sfârșit, de la cei trei lideri ai grupului parohial, că biserica asta are... peste 100 de chei! Chiar așa! Primite direct din mâna pă­rin­telui Visarion. Nici nu se știe exact numărul lor, fiindcă s-au mai făcut cópii după chei, în ultimul timp. Dar nimeni nu se în­gri­jo­rează în privința asta. Deși înăuntru sunt odoa­rele bisericești, pangarul cu cărți și obiecte de vânzare, icoane valoroase, precum cea a Maicii Dom­nului "Pan­tanassa" - vinde­că­toarea de can­cer, sau nepre­țuitele fărâme de moaște ale Sfân­tului Nicolae și ale Sfinților 14000 de prunci uciși de Irod... Preo­tul are încredere în oamenii lui. Iar Gabriela Marin are convingerea că locul ăsta e ocrotit de o putere. "E convingerea pă­rintelui, că biserica trebuie să fie deschisă cât mai mult. Un om vine tulburat într-o seară și vrea să se roage. Poate de clipele acelea atârnă toată viața lui. Salvarea lui sufletească... Și eu am sim­țit uneori deznă­dej­dea asta. Am venit seara, am deschis bi­serica și m-am rugat. Singură, în biserica pus­tie. Sau am vorbit cu niște prieteni: «Hai­deți sâmbătă seara, când nu se slujește, să ci­tim împreună Pa­raclisul...». Aici, între zi­durile astea, îți găsești pacea. Te simți apărat de toate relele lumii".

***

"Acestor oameni aș putea să le pun în mână viața mea. Nu niște chei. Viața copiilor mei aș putea să le-o pun în mână", zice părintele Visarion Alexa, așezându-se și el la masa din curte, înainte de plecare. Zâmbește, și el, cu tot chipul. La 43 de ani, e deja unul dintre cei mai renumiți duhovnici ai Ca­pi­talei. Mereu la biserică, deseori îl prinde noap­tea în scaunul spovedaniei. El este făp­tașul aces­tei miraculoase înfrățiri. "Lumea înțelege greu că noi aici suntem parohie. PAROHIE!, înțelegeți? Adică familie. La oraș, puterea acestui cuvânt a slăbit. Ca preot, dacă nu reușești să faci parohie, în zadar sunt toate. Nu vedeți ce nenorociri sufletești sunt în jurul nos­tru? Câtă tristețe, cât rău, câtă dispe­rare... Aici, într-o aseme­nea familie sufle­tească, poți fi ferit de aces­tea. Un loc unde să nu-ți pierzi încrederea în om. Oamenii sunt sensibili. Omul simte că ar vrea să facă binele, dar nu știe cum, unde. Dă-i unui tâ­năr un cadru organizat, dă-i puțin spațiu, și poa­te schimba lumea. Foarte mulți mă în­treabă, la spovedanie, cum pot scăpa, măcar puțin, de tris­tețe. Măcar puțin! Atâta vor. Eu le zic simplu: «Fă binele». Când simți că ești trist, ia un om de pe stradă și fă-i un bine. Încearcă. E primul tra­ta­ment pentru starea de tristețe. Nu exagerez, chiar funcțio­nea­ză. E primul pas. O cale spre bucu­rie. Tinerii de aici au înțeles".