Ceea ce m-a surprins la armenii din Botoșani este prețuirea pentru tradiție și strămoși. Deși numără mai puțin de o sută de suflete, au o biserică a lor, se luptă să-și reînvie datinile străbune, ba chiar se străduiesc să reînvețe limba înaintașilor. Spiritul viu al acestor strădanii este astăzi domnul Cristian Lazarovici, care în anul 2016 a fost ales Președintele Uniunii Armenilor din Botoșani. Vă vine să credeți sau nu, știe fiecare biografie de armean important din Botoșani și îți poate vorbi despre ei ceasuri în șir. Cu dânsul am stat de vorbă despre trecut și, mai ales, despre viitor.
"Armenii, atunci când se așează într-un loc, își fac prima dată biserică, iar apoi școală"
- Bună seara!
- Bari ereko!, cum spunem noi armenii.
- Vorbiți armeana?
- Nu încă, dar mă străduiesc să învăț! Știți că armenii, atunci când se așează într-un loc, își fac prima dată biserică, iar apoi școală. Am avut și noi școală în Botoșani, chiar în curtea bisericii Sfânta Maria, școală cu predare exclusiv în limba armeană. Exista și un fond al comunității prin care erau susținuți copiii săraci, care nu își permiteau să învețe. Era ca o bursă pe care ei o returnau comunității la maturitate, fie în bani, fie în servicii, prin meseria pe care o practicau. Școala noastră a fost o clădire impozantă, ridicată la 1700, dar, din păcate, a fost demolată de comuniști, care au ridicat în locul ei un bloc, așa că acum ne-am refăcut noi, școala noastră. În fiecare duminică, ne strângem la sediul comunității pentru lecții de limba armeană. Nu am găsit un profesor aici, la Botoșani, dar am aflat că există unul la București și am găsit o formulă de lecții on-line. Venim cu manualele la noi și cu temele făcute, în jur de 15 persoane, în sala noastră de conferințe, eu aduc o cameră cuplată la un laptop și la un televizor, unde îl vedem pe profesorul nostru. Și așa stăm la lecții, noi la Botoșani, dânsul la București. E dificil, pentru că noi nu putem conversa între noi. Niciunul dintre armenii din Botoșani nu mai știe limba, așa că e ca și cum am învăța latina. Dar o învățăm! Și știți ce e interesant? Că printre cursanți sunt și copii de români, care vor să învețe armeana!
"Așa cum merg arabii la Meca, noi mergem în Armenia"
- De ce faceți toate aceste lucruri? Ce vă motivează?
- V-am arătat în sediul Uniunii noastre fotografiile marilor personalități armene care au marcat pentru totdeauna Botoșaniul și v-am spus istoria fiecăruia. Alături de ei este și bunicul meu, Cristea Lazarovici, și atât timp cât și el și tatăl meu au fost președinții comunității din Botoșani, eu nu puteam să stau deoparte. Așadar, ca să vă răspund, mă motivează înaintașii, e o datorie morală față de ei, pentru că, sincer să vă spun, nu mi-a fost ușor să accept să fiu președintele comunității, pentru că aveam destule pe cap. Dar vine o vârstă la care îți dai seama că dacă nu te implici tu, atunci nu o va face nimeni. Și atunci toate tradițiile noastre se pierd. De asta am încercat să organizez lecțiile de limbă armeană, deși nu e ușor nici cu ele, pentru că am rămas puțini astăzi, mai puțin de 100, mulți suntem în căsătorii mixte, dar vrem să ducem mai departe ceea ce am primit de la înaintași. Pe lângă lecțiile de armeană am pus în scenă și o piesă de teatru, "Strunga dintre moarte și viață", despre copiii orfani ai armenilor uciși de turci în genocidul din 1915. În 1921, am primit 200 de copii orfani, pe care un binefăcător armean din Strunga i-a adăpostit la el, iar piesa aduce în prezent drama lor. Au ieșit oamenii din sală cu ochii în lacrimi! Am avut și un concert de jazz, cu Hary Tavitian și un altul cu Corina Chiriac, armeancă după mamă. La 100 de ani de la Mare Unire, i-am comemorat pe armenii importanți, care s-au născut la Botoșani și și-au adus contribuția la Primul Război Mondial, iar anul acesta am avut o lansare de carte despre familia Aritonovici. Organizăm și tabere în Armenia. Pentru noi e foarte important să mergem măcar o dată în viață în țara noastră. E ca un fel de pelerinaj, așa cum merg arabii la Meca, noi mergem în Armenia. Avem și cursă directă București-Erevan, așa că nu e foarte greu. Și am pus la cale tabere în care copiii noștri din Botoșani, cu vârste între 13 și 18 ani, pot să meargă în Armenia pentru două săptămâni și să stea acolo la familiile cu care suntem în legătură. Am să închei tot cu o acțiune pe care o fac cu copiii - în fiecare an, în luna septembrie, organizez la sfârșitul lunii un concurs numit "Vânătoarea de comori". Comorile sunt monumentele istorice care au aparținut armenilor din Botoșani. Le dau copiilor indicii, iar ei trebuie să le găsească prin oraș, cu ajutorul documentării. Dacă găsesc un monument, acolo îi așteaptă un voluntar, care le dă următorul indiciu. Sunt cu totul zece comori, iar cei care le descoperă pe toate iau un premiu. Am rămas impresionat după prima ediție, când copiii au venit la mine și m-au întrebat - "Când mai faceți acest concurs?".
"Am dat oameni de seamă societății românești"
- Comunitatea armeană e mică, dar cu un trecut bogat. Mai reușesc armenii astăzi să își țină tradițiile? Mai aveți sărbători specifice pe care să le prăznuiți?
- Sigur că da, avem tradiții pe care le ținem cu strictețe. Începem anul pe 6 ianuarie, când noi sărbătorim împreună Crăciunul și Boboteaza, iar la finalul slujbei membrii comunității fac donații pentru biserică. După ce preotul sfințește aghiasma, ia o cruce mare de pe altar și o cufundă în aghiasmatar, iar apoi o dă celui care a fost mai generos. Apoi toți membrii comunității trec prin fața lui și sărută crucea pe care acest donator o ține în mână. E felul nostru de a ne arăta, chiar în biserică, respectul pentru cel mai generos dintre noi, care ia crucea acasă după acest mic ritual, unde o păstrează toată ziua. Obiceiul acesta de Crăciun și Bobotează s-a practicat dintotdeauna, eu îmi amintesc de el din copilărie.
Există apoi o sărbătoare armenească specifică Botoșaniului - madach-ul, ținut pe 14 decembrie, de ziua prăznuirii Sfântului Iacob. Tradiția spune că în trecut, noi eram mari negustori de vite, și s-a întâmplat să dea o molimă peste ele. Și atunci, unul dintre acești negustori s-a rugat să fim izbăviți și, într-o noapte, a avut un vis în care i s-a spus că dacă va sacrifica cel mai frumos taur din cireadă și-l va da de pomană, atunci molima se va sfârși, iar animalele bolnave se vor însănătoși. Negustorul a făcut întocmai, și-a tăiat cea mai frumoasă vită din care a făcut o supă cu care a hrănit mulți sărmani, fie ei armeni sau români, iar vitele i s-au însănătoșit. Tata mi-a spus că obiceiul acesta l-a prins și el, încă din copilărie, când cei mai bogați dăruiau vite sau, dacă nu aveau, le cumpărau și apoi le sacrificau și pregăteau din ele o supă, în niște căldări mari, chiar în curtea bisericii, mâncare pe care apoi o împărțeau tuturor. Frumos este că această tradiție s-a ținut și în vremuri de mare restriște, în timpul foametei de după război, de pildă, când era foarte greu să găsești ceva de mâncare. Ba mai mult, în vremea comunismului, când totul era pe cartelă, am solicitat și am obținut aprobarea să primim mai multă carne, cu care să ne ținem datina acestei pomeni sfinte, motivând că e un obicei neîntrerupt, timp de sute de ani.
Aș încheia cu Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, pe care o pregătim în mod specific, la Mânăstirea Hagigadar de lângă Suceava, mânăstire ridicată în secolul al XVI-lea, de doi negustori armeni. În cea mai apropiată duminică de praznicul din 15 august, ne strângem într-un pelerinaj la Hagigadar armenii din toată țara și de peste hotare. Urcăm în genunchi dealul pe care se află mânăstirea, iar apoi înconjurăm tot așa, lăcașul, de trei ori, și se spune că cei care fac acest sacrificiu își vor îndeplini dorințele. De altfel, Mânăstirea Hagigadar a și căpătat de la acest ritual supranumele de "Biserica dorințelor", iar la pelerinaj participă și din ce în ce mai mulți români. Totul se încheie printr-o pomană la care se servește o supă specifică, numită aganciabur sau, pe românește, supă de urechiușe. Tradiția cere ca fiecare femeie care vine la pelerinaj să pregătească cel puțin 40 de urechiușe pentru această pomană.
- Armenii conviețuiesc în Moldova cu românii de sute de ani, răstimp în care nu am avut niciodată conflicte interetnice. Care este secretul prin care comunitatea dumneavoastră s-a integrat atât de pașnic?
- Să știți că am avut relații extraordinare nu numai cu românii, ci și cu celelalte minorități. Tata îmi povestea că bunicul, care a făcut afaceri cu evreii, în perioada celui de-al doilea război mondial, când ei au fost persecutați, i-a ajutat mult, iar ei nu au uitat acest lucru. După război a venit rândul bunicului să sufere, comuniștii confiscându-i totul, de la pământuri și până la fabrica de bere, lăsându-l efectiv să moară de foame, fără niciun mijloc de subzistență. Atunci, foștii negustori evrei l-au ajutat mult. Îl trimiteau de la unul la altul, fiecare sărindu-i în ajutor cu ce putea - unul cu o sută de lei, altul cu un kilogram de carne, și așa a reușit familia bunicului să supraviețuiască. Așadar, ne-am înțeles foarte bine cu toți oamenii, cu românii extraordinar, dovadă că am dat oameni de seamă societății românești, oameni de știință, oameni politici, oameni de afaceri, pentru că ne-am integrat foarte bine aici, până la contopire. Însă nu aș ști să vă spun care e secretul acestei armonii. Poate că e ceva adânc, în sângele nostru, sau poate că e vorba de credința creștină și de educație pentru că oriunde ne-am așezat și am pus bazele unei comunități, am făcut mai întâi biserică, iar apoi, foarte important, o școală. Cred că școala și educația au contribuit foarte mult la felul de-a fi al armenilor dintotdeauna.