Străvechii creştini ai Moldovei - Armenii din Botoşani

- În vechea şi frumoasa urbe a Botoşanilor, se află cea mai veche biserică armenească din Europa. Pisania ei, datând din 1350, arată că Botoşanii sunt mai vechi decât întemeierea Moldovei. La fel de vechi sunt şi-armenii, zeci de mii, altădată, din care astăzi au rămas mai puţin de o sută. O mână de oameni ţinuţi împreună prin tradiţii, credinţă şi limbă -

Veneau ca un râu, şiruri, şiruri de care, grele de mătăsurile scumpe din orient, de blănurile din Rusia, de parfumurile şi mirodeniile din India. Duceau tot ce se putea vinde între Marea Neagră şi mările Nordului. Iar târgul Botoşanilor era chiar la mijloc, o răspântie în­tre drumurile anevoioase şi lungi, un­de caravanele trăgeau la început câte-o noapte, pentru ca mai târziu, armenii, negustori iscusiţi şi mari călători, să se aşeze pentru totdeauna acolo. Ca peste tot pe unde ajungeau, şi-au ridicat case falnice şi s-au strâns în jurul bise­ricii. Trecătorul de acum şapte veacuri ar fi văzut trecând pe uliţele strâmte ale aşe­zării bărbaţi falnici, cu chipul smead, purtând în vine rafinamentul Orientului, unit cu temeinicia neamu­rilor aşezate devreme la umbra crucii. Îi deosebeai lesne de restul plebei, pentru că purtau tot timpul ciubote galbene de safian, aduse de la Ţarigrad, zobun din mătase scumpă şi înflorită, lucrată în tărâmurile îndepărtate ale Orientului, peste care se încingeau cu un şal, pe care nu-l schimbau cu chimi­rul, decât atunci când călătoreau departe de casă. Pe cap aveau un fes roşu, când era cald, iar iarna, căciuli de biber cu fundul de catifea.Gătiţi şi frumoşi, armenii îşi aveau prăvăliile în miezul târgului, acolo unde era deverul mai mare. Găseai în ele de toate, şi hrană de rând, şi delica­tese: ghiudem şi su­giuc, jambon şi slănină arme­neas­că, anuşabar şi hu­rut. Te îmbiau cu toate miresmele şi miro­deniile venite de peste mări şi ţări, aduse în corăbii pântecoase şi apoi pur­tate alene în carele lor lungi, trase de boi molcomi. Asta ştiau să facă cel mai bine armenii - să cum­pere, să vândă şi să se chi­ver­ni­sească. Dacă ai fi intrat în vorbă cu ei, ţi-ar fi spus să începi de la nimic, ca să ajungi mare, să vor­beşti puţin, ca să poţi auzi mult, şi că e mai bine să-şi piardă omul ochiul, decât cinstea. Şi ţi-ar mai fi spus că marile praznice ale anu­lui sunt Paştile şi Crăciunul, dar şi Na­savartul şi Vartavarul, pe care le moşteniseră de la străbuni. În­cet, cu grijă şi răbdare, armenii aşezaţi în Botoşani, încă dinainte de des­că­lecatul lui Dragoş, pe când în nor­dul Mol­dovei era doar Ţara Volo­hovenilor, urmaşi ai dacilor liberi, au strâns în jurul lor averi şi au ridicat târgul. Fără ei, Bo­toşanii nu ar fi ajuns, în vremea Micii Uniri, al treilea oraş al ţării, întrecut doar de Bucu­reşti şi de Iaşi.

O credinţă cât o ţară

Slovele celui mai vechi letopiseţ spun aşa: "au venit tătarii şi au prădat şi au arsu până la Boto­şani şi au arsu şi târgul Botăşanii". Asta s-a în­tâmplat la 1439, după cum scriu cronicarii, dar înainte cu o sută de ani, pisania bisericii armeneşti Sfânta Maria din Botoşani ţintuieşte în piatră anul 1350. Cea mai veche atestare documentară a târ­gului nu vine, aşadar, din cronicile noastre, ci e dăl­tuită pe veşnicie, pe biserica lor. Mari călă­tori, armenii ştiau că ceva nu trebuie să se clin­tească în viaţa lor, o rădăcină care să-i aducă mereu înapoi: credinţa în Hristos, primită aproa­pe de începutul ei, de la Sfinţii Apostoli Barto­lo­meu şi Iuda, fratele vitreg al lui Hristos. Istoricii spun că armenii au avut primul stat din lume care a recunoscut oficial că este creştin. S-a întâmplat în anul 301, iar de atunci poporul lor nu s-a mai lepă­dat niciodată de cruce, deşi a trebuit să îndure, con­tinuu, martiriul musulman. Independenţa politică şi-au pierdut-o adesea, pe cea a sufletului, niciodată. Într-un fel, statul lor a fost, de fapt, biserica. Sim­ţeau că un­deva, după ce vânturaseră lumea, purtân­du-şi cara­vanele uriaşe, pe ape şi pe uscat, undeva, într-o răs­cruce de drumuri, trebuia să existe un loc de întoar­cere: o casă, o familie, o biserică. La Boto­şani, pe lângă casele lor minunat de frumoase, ar­menii şi-au ridicat încă dintru început, o biserică, pe când nici nu aveau un preot al lor.Au clădit un lăcaş de lemn, în care să-şi tragă sufletul, după ce şi-l risipiseră prin lume. Când şi când, atunci când o caravană aducea cu ea şi vreun preot la Botoşani, se făcea şi la ei în biserică liturghie şi tot atunci îşi aduceau pruncii la botez şi ti­nerii la cununie. Aşa a prins lumea lor cea bă­trână, rost nou, în nor­dul ţării de-atunci. Du­pă un veac, în locul lă­caşului de lemn, cre­din­cioşii armeni au ridicat biserica Sfân­ta Maria, cu hramul "Adormirea Mai­cii Domnului". În anul 1350, chiar de praz­­nicul înălţării Prea Curatei la cer, noul lăcaş era sfinţit cu sobor mare şi înzestrat cu cărţi sfinte şi scumpe, pre­cum o evan­ghelie co­pia­tă la 1258, în Maaş­che­vor, în Cilicia, şi o alta, de la 1265, copiată la Caffa, în Crimeea.
De atunci, au trecut şapte veacuri. Botoşanii au fost loviţi de urgii, laolaltă cu locuitorii lui. Armiile păgâne, născute din nemărginirea Asiei, au pârjolit târgul de nenumărate ori, dar el a renăscut mereu din cenuşă. Botoşanii au crescut, pe măsură ce Ţara Vo­lohovenilor s-a prefăcut în mândra Ţară a Mol­do­vei. Însuşi vodă Alexandru cel Bun, iar mai apoi Ştefan cel Mare şi Sfânt, le-au dat hrisoave şi scu­tiri de dări, ca să se aşeze în toate ce­tăţile Moldovei. Dar istoria curge pe unde vrea ea. Fără de veste, în veacu­rile ur­mătoare, drumurile spre nord au început să ocolească Botoşanii, tre­când prin Iaşi, cel mai de seamă po­pas al trenurilor trase cu locomo­tive cu aburi. Loviţi în meşteşugul lor cel mai de preţ, comerţul cu cara­vane, armenii au ştiut, totuşi, să facă şi altceva. S-au apucat de munca pă­mân­tului, iar marile familii de ne­gus­tori au ajuns familii de moşieri. Un singur lucru a rămas neschim­bat în viaţa lor: credinţa şi lăcaşul lor de piatră din Botoşani, care poartă cu fală şi azi, pisania aşezată la 1350. Astăzi, biserica lor este cel mai vechi lăcaş armenesc din toată Europa şi unul dintre cele mai vechi din ţara noastră.
După amiaza se întinde albă în faţa mea. Merg agale prin oraşul po­topit de verdeaţă. Din loc în loc, strălucind mândre în spatele unor grădini de poveste, apar case boiereşti, în faţa cărora s-ar pleca, umile, suratele lor din Iaşi sau chiar din Bucureşti: Casa Ibrăileanu, Casa Buicliu, Casa Bolfosu, Casa Ciomac, Casa Goilav, Casa Chiriac Bâznoşanu. Au fost ridicate, toate, de mari familii de armeni, care, în urmă cu un veac sau două, stăpâneau mie­zul târgului. În jurul lor s-au în­fiinţat mai apoi mahalalele - grecimea, lipove­nimea, calicimea sau târgu vechi. Casele boiereşti ale vechilor negustori armeni te mai poartă, şi astăzi, într-o lume cu parfum şi cu ştaif, pe uliţe înguste, umbrite de copaci cu coroane largi. Pe o astfel de străduţă, dau peste bătrâna biserică a armenilor - Sfânta Maria. Am ajuns. De un alb fe­cio­relnic, um­brită de verdele dens al unor castani uriaşi, nu îşi arată vârsta. Li­niile, aşezarea cu­minte a bol­ţilor, piatra din trupul ei, lemnul bătrân al por­ţilor, toate îţi spun că nu e din vremea noastră. Mă apropii. În uriaşa grădina care o înconjoară trudeşte un bărbat. Pare să nu aibă vârstă, deşi aveam să aflu că a trecut de 80 de ani. Dom­nul Gheorghe Lazarovici e bunăvoinţa întru­chipată. Mă pofteşte să intru cu gesturi largi şi scoate dintr-o firidă o cheie mare şi grea. Uşa de lemn scârţâie încet, dez­velindu-mi răcoa­rea din­lăun­tru. Intru prin poarta a şapte vea­curi de istorie. Bi­serica nu e mare, dar ar­monia este desăvâr­şită: bolţi înalte, fe­res­tre ca nişte despi­cări de lumini, o ca­tapeteasmă cu icoane ne­pre­ţuite şi vechi, razele soarelui, stre­cu­rate sfios, îmbră­când pereţii în umbre molatece. Bătrânul domn Lazarovici se apropie şi descuie o altă uşă, prin care in­tru în lumea armeni­lor de demult: un mic muzeu, ascuns în ma­rele muzeu care este bise­rica Sfânta Ma­ria. Vase, sfinte veş­minte preoţeşti, vase de cult, icoane peste care s-a lăsat timpul. Mult timp. O lume veche cu sclipiri au­rii, închisă într-o încăpere de un alb imaterial. Rugăciunile a sute de generaţii de armeni plutesc prin aer. Aici e cristel­niţa în care şi-au botezat sute de ani la rând pruncii, aici sunt icoanele la care s-au închinat. Gloria lor s-a stins, dar cre­din­ţa le-a rămas aici, în biserica Sfânta Maria.

Străjerul veacurilor

Domnul Gheorghe Lazaro­vici se trage dintr-o familie străveche de armeni, e străne­pot al lui Mi­halache Bâzno­şanu, la vremea lui cel mai bo­gat om din Botoşani, şi obiş­nuieşte să spună că e printre puţinii armeni "sută la sută", adică având ambii pă­rinţi din aceeaşi seminţie. Din pricina aceasta, i s-au şi tras multe necazuri în viaţă. La venirea co­muniştilor, tatăl său, Cristea Lazarovici, un om extraordinar, pe care l-a iubit până la divinizare, a fost condamnat pen­tru simplul fapt că era pro­prie­tarul unei fer­me şi al fabricii de bere de la Ciş­mea. În ochii bol­şevicilor, orice avuţie era un furt, aşa că singura lor scăpare a fost să fugă şi să se as­cundă. Şi-au făcut rost de buletine false şi au trecut munţii în Ardeal. Era doar un copil, avea nouă ani pe atunci şi îşi aduce aminte şi acum, de drumul făcut în grabă, într-un vagon de vite, spre Buşteni. "Mă uitam în ochii părinţilor şi nu ve­deam decât tris­teţe. Toată ave­­rea le fusese luată printr-o sim­plă semnătură a unui condei. Asta a fost soar­ta noas­tră şi pe lângă a noastră a multor armeni din ţară. Nu am fost noi singurii prigoniţi. Au fost foarte mulţi care au trecut prin ase­menea situaţii." După ce ta­tăl i-a fost graţiat, s-au în­tors cu toată familia la Boto­şani, dar nu au mai găsit ni­mic. Casa le fusese vândută împreună cu tot ce era în ea. Au dormit mult timp pe paturi de fier fără saltea, ca nişte ocnaşi. A înţeles atunci că viaţa omului atârnă de un fir de păr, şi că sin­gura salvare e rugă­ciu­nea. Drumul liniş­tii sufleteşti. Dacă nu ar fi fost credinţa, poa­te că armenii s-ar fi pierdut. Iar credinţa a deprins-o chiar aici, la Biserica Sfânta Ma­ria, al cărei străjer este de patruzeci de ani. "Aici am fost botezat, în 1939, iar după ce ne-am întors din pri­begie, în 1956, am fost permanent în ju­rul bisericii. În curtea ei am învăţat pentru toate examenele, şi de aceea am şi reuşit să le iau. Mă simţeam foarte bine în apro­pie­rea sfântului lăcaş. De credinţă nu m-am mai dezlipit niciodată.De-a lungul vieţii, am avut multe necazuri, dar am trecut prin ele cu ajutorul lui Dum­nezeu. De patruzeci de ani sunt administratorul acestui sfânt lăcaş şi, deşi am împlinit anul acesta 80 de ani, vin la biserică zilnic. Sunt aici la ora opt şi nu plec decât la ora nouă seara, străduindu-mă să rezolv toate problemele micii noastre co­munităţi, să sar în ajutorul celorlalţi, când e nevoie. Une­ori nici nu merg acasă să mă­nânc... Aşa am înţeles să tră­iesc toată viaţa. Când am fost ales preşedinte al Uniunii Ar­menilor din Botoşani, în 1978, mi-am pus toată credinţa şi pu­terea mea, pentru a duce mai departe lucrarea înain­taşilor mei. Între înaintaşi îl includ şi pe tatăl meu, un om extra­ordinar de bun, bun până la Dumnezeu, pe care l-am divinizat. De la el am în­văţat ce în­seam­nă să fii credincios, un creştin adevărat, mi­los­tiv faţă de cei sărmani. Adolescent fiind, îmi fă­cea mereu pachete şi mă trimitea cu ele la cei lipsiţi, care nu aveau de nici unele. Tata a murit cu zile, pentru că, din pricina dosarului, nu avea acces la medic. S-a stins în braţele mele, la 61 de ani, perfect conştient că pleacă din această lume. Eu aveam douăzeci...".

Biserica din suflete

Preot nu mai au demult armenii... Din timp în timp, vine la Botoşani pentru a săvârşi Sfânta Li­turghie, părintele comunităţii armene de la Suceava sau de la Bucureşti. Însă ei, armenii din Botoşani, se strâng la biserică şi fără preot. Bătrâni, cu pi­cioarele slăbite de trecerea timpului, dar cu sufle­tele tari şi limpezi, vin să se roage împreună. Slujbă ca la carte nu fac. Nici nu ar avea cum. Dar ru­găciunile îi strâng îm­pre­ună într-un sin­gur trup. Un trup care aici, pe pământ, e micuţ şi îm­puţinat, dar care dincolo, în împărăţiile lu­minii, e mare şi falnic şi mân­dru. Sunt con­vins că atunci când vin dumi­nica la biserica Sfânta Maria, chiar în clipa când înge­nun­chează, sfântul lăcaş este plin. Nevăzut de ochii trupului, e alături de ei tot alaiul de suflete alese care şi-au purtat viaţa şi credinţa pe aceste lespezi reci, pe care le-au udat în fie­care săptă­mâ­nă, cu lacrimi de bucurie şi tristeţe.
"Să ştiţi că pentru noi, armenii, bise­rica a fost me­reu un simbol al unităţii. În trecut eram mai numeroşi şi ne strângeam cu trup şi suflet la ea. Ne strângem şi astăzi, duminica, la biserică, deşi preot nu mai avem. Viaţa a trecut peste noi şi acum am rămas mai puţini de 100. Cei mai mulţi prieteni ai mei sunt în morminte. În afară de biserică, am grijă şi de cimitir, aşa că merg acolo adesea. Sunt acolo toţi, bunicii şi străbunicii mei, marii oameni care au ridicat Botoşanii în trecut, dar şi cei care au trăit vremurile mai apropiate de noi şi cu care am îm­părtăşit bucurii şi necazuri. Orice s-ar întâmpla, atunci când le vine sorocul, mă dau peste cap şi merg să le aprind o lumânare. O fac cu dra­goste şi sfială, iar apoi pun mâna pe cruce şi îmi aduc amin­te de vremurile în care eram împreună şi mă gân­desc că nu peste mult timp, voi ajunge din nou alături de ei. Vă rog să mă credeţi, că toţi aceşti optzeci de ani ai mei au trecut atât de repede pe lângă mine, încât nu mi-am dat seama. Aşa e când trăieşti alături de Dumnezeu".