Veneau ca un râu, șiruri, șiruri de care, grele de mătăsurile scumpe din orient, de blănurile din Rusia, de parfumurile și mirodeniile din India. Duceau tot ce se putea vinde între Marea Neagră și mările Nordului. Iar târgul Botoșanilor era chiar la mijloc, o răspântie între drumurile anevoioase și lungi, unde caravanele trăgeau la început câte-o noapte, pentru ca mai târziu, armenii, negustori iscusiți și mari călători, să se așeze pentru totdeauna acolo. Ca peste tot pe unde ajungeau, și-au ridicat case falnice și s-au strâns în jurul bisericii. Trecătorul de acum șapte veacuri ar fi văzut trecând pe ulițele strâmte ale așezării bărbați falnici, cu chipul smead, purtând în vine rafinamentul Orientului, unit cu temeinicia neamurilor așezate devreme la umbra crucii. Îi deosebeai lesne de restul plebei, pentru că purtau tot timpul ciubote galbene de safian, aduse de la Țarigrad, zobun din mătase scumpă și înflorită, lucrată în tărâmurile îndepărtate ale Orientului, peste care se încingeau cu un șal, pe care nu-l schimbau cu chimirul, decât atunci când călătoreau departe de casă. Pe cap aveau un fes roșu, când era cald, iar iarna, căciuli de biber cu fundul de catifea. Gătiți și frumoși, armenii își aveau prăvăliile în miezul târgului, acolo unde era deverul mai mare. Găseai în ele de toate, și hrană de rând, și delicatese: ghiudem și sugiuc, jambon și slănină armenească, anușabar și hurut. Te îmbiau cu toate miresmele și mirodeniile venite de peste mări și țări, aduse în corăbii pântecoase și apoi purtate alene în carele lor lungi, trase de boi molcomi. Asta știau să facă cel mai bine armenii - să cumpere, să vândă și să se chivernisească. Dacă ai fi intrat în vorbă cu ei, ți-ar fi spus să începi de la nimic, ca să ajungi mare, să vorbești puțin, ca să poți auzi mult, și că e mai bine să-și piardă omul ochiul, decât cinstea. Și ți-ar mai fi spus că marile praznice ale anului sunt Paștile și Crăciunul, dar și Nasavartul și Vartavarul, pe care le moșteniseră de la străbuni. Încet, cu grijă și răbdare, armenii așezați în Botoșani, încă dinainte de descălecatul lui Dragoș, pe când în nordul Moldovei era doar Țara Volohovenilor, urmași ai dacilor liberi, au strâns în jurul lor averi și au ridicat târgul. Fără ei, Botoșanii nu ar fi ajuns, în vremea Micii Uniri, al treilea oraș al țării, întrecut doar de București și de Iași.
O credință cât o țară
Slovele celui mai vechi letopiseț spun așa: "au venit tătarii și au prădat și au arsu până la Botoșani și au arsu și târgul Botășanii". Asta s-a întâmplat la 1439, după cum scriu cronicarii, dar înainte cu o sută de ani, pisania bisericii armenești Sfânta Maria din Botoșani țintuiește în piatră anul 1350. Cea mai veche atestare documentară a târgului nu vine, așadar, din cronicile noastre, ci e dăltuită pe veșnicie, pe biserica lor. Mari călători, armenii știau că ceva nu trebuie să se clintească în viața lor, o rădăcină care să-i aducă mereu înapoi: credința în Hristos, primită aproape de începutul ei, de la Sfinții Apostoli Bartolomeu și Iuda, fratele vitreg al lui Hristos. Istoricii spun că armenii au avut primul stat din lume care a recunoscut oficial că este creștin. S-a întâmplat în anul 301, iar de atunci poporul lor nu s-a mai lepădat niciodată de cruce, deși a trebuit să îndure, continuu, martiriul musulman. Independența politică și-au pierdut-o adesea, pe cea a sufletului, niciodată. Într-un fel, statul lor a fost, de fapt, biserica. Simțeau că undeva, după ce vânturaseră lumea, purtându-și caravanele uriașe, pe ape și pe uscat, undeva, într-o răscruce de drumuri, trebuia să existe un loc de întoarcere: o casă, o familie, o biserică. La Botoșani, pe lângă casele lor minunat de frumoase, armenii și-au ridicat încă dintru început, o biserică, pe când nici nu aveau un preot al lor. Au clădit un lăcaș de lemn, în care să-și tragă sufletul, după ce și-l risipiseră prin lume. Când și când, atunci când o caravană aducea cu ea și vreun preot la Botoșani, se făcea și la ei în biserică liturghie și tot atunci își aduceau pruncii la botez și tinerii la cununie. Așa a prins lumea lor cea bătrână, rost nou, în nordul țării de-atunci. După un veac, în locul lăcașului de lemn, credincioșii armeni au ridicat biserica Sfânta Maria, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". În anul 1350, chiar de praznicul înălțării Prea Curatei la cer, noul lăcaș era sfințit cu sobor mare și înzestrat cu cărți sfinte și scumpe, precum o evanghelie copiată la 1258, în Maașchevor, în Cilicia, și o alta, de la 1265, copiată la Caffa, în Crimeea.
De atunci, au trecut șapte veacuri. Botoșanii au fost loviți de urgii, laolaltă cu locuitorii lui. Armiile păgâne, născute din nemărginirea Asiei, au pârjolit târgul de nenumărate ori, dar el a renăscut mereu din cenușă. Botoșanii au crescut, pe măsură ce Țara Volohovenilor s-a prefăcut în mândra Țară a Moldovei. Însuși vodă Alexandru cel Bun, iar mai apoi Ștefan cel Mare și Sfânt, le-au dat hrisoave și scutiri de dări, ca să se așeze în toate cetățile Moldovei. Dar istoria curge pe unde vrea ea. Fără de veste, în veacurile următoare, drumurile spre nord au început să ocolească Botoșanii, trecând prin Iași, cel mai de seamă popas al trenurilor trase cu locomotive cu aburi. Loviți în meșteșugul lor cel mai de preț, comerțul cu caravane, armenii au știut, totuși, să facă și altceva. S-au apucat de munca pământului, iar marile familii de negustori au ajuns familii de moșieri. Un singur lucru a rămas neschimbat în viața lor: credința și lăcașul lor de piatră din Botoșani, care poartă cu fală și azi, pisania așezată la 1350. Astăzi, biserica lor este cel mai vechi lăcaș armenesc din toată Europa și unul dintre cele mai vechi din țara noastră.
După amiaza se întinde albă în fața mea. Merg agale prin orașul potopit de verdeață. Din loc în loc, strălucind mândre în spatele unor grădini de poveste, apar case boierești, în fața cărora s-ar pleca, umile, suratele lor din Iași sau chiar din București: Casa Ibrăileanu, Casa Buicliu, Casa Bolfosu, Casa Ciomac, Casa Goilav, Casa Chiriac Bâznoșanu. Au fost ridicate, toate, de mari familii de armeni, care, în urmă cu un veac sau două, stăpâneau miezul târgului. În jurul lor s-au înființat mai apoi mahalalele - grecimea, lipovenimea, calicimea sau târgu vechi. Casele boierești ale vechilor negustori armeni te mai poartă, și astăzi, într-o lume cu parfum și cu ștaif, pe ulițe înguste, umbrite de copaci cu coroane largi. Pe o astfel de străduță, dau peste bătrâna biserică a armenilor - Sfânta Maria. Am ajuns. De un alb feciorelnic, umbrită de verdele dens al unor castani uriași, nu își arată vârsta. Liniile, așezarea cuminte a bolților, piatra din trupul ei, lemnul bătrân al porților, toate îți spun că nu e din vremea noastră. Mă apropii. În uriașa grădina care o înconjoară trudește un bărbat. Pare să nu aibă vârstă, deși aveam să aflu că a trecut de 80 de ani. Domnul Gheorghe Lazarovici e bunăvoința întruchipată. Mă poftește să intru cu gesturi largi și scoate dintr-o firidă o cheie mare și grea. Ușa de lemn scârțâie încet, dezvelindu-mi răcoarea dinlăuntru. Intru prin poarta a șapte veacuri de istorie. Biserica nu e mare, dar armonia este desăvârșită: bolți înalte, ferestre ca niște despicări de lumini, o catapeteasmă cu icoane neprețuite și vechi, razele soarelui, strecurate sfios, îmbrăcând pereții în umbre molatece. Bătrânul domn Lazarovici se apropie și descuie o altă ușă, prin care intru în lumea armenilor de demult: un mic muzeu, ascuns în marele muzeu care este biserica Sfânta Maria. Vase, sfinte veșminte preoțești, vase de cult, icoane peste care s-a lăsat timpul. Mult timp. O lume veche cu sclipiri aurii, închisă într-o încăpere de un alb imaterial. Rugăciunile a sute de generații de armeni plutesc prin aer. Aici e cristelnița în care și-au botezat sute de ani la rând pruncii, aici sunt icoanele la care s-au închinat. Gloria lor s-a stins, dar credința le-a rămas aici, în biserica Sfânta Maria.
Străjerul veacurilor
Domnul Gheorghe Lazarovici se trage dintr-o familie străveche de armeni, e strănepot al lui Mihalache Bâznoșanu, la vremea lui cel mai bogat om din Botoșani, și obișnuiește să spună că e printre puținii armeni "sută la sută", adică având ambii părinți din aceeași seminție. Din pricina aceasta, i s-au și tras multe necazuri în viață. La venirea comuniștilor, tatăl său, Cristea Lazarovici, un om extraordinar, pe care l-a iubit până la divinizare, a fost condamnat pentru simplul fapt că era proprietarul unei ferme și al fabricii de bere de la Cișmea. În ochii bolșevicilor, orice avuție era un furt, așa că singura lor scăpare a fost să fugă și să se ascundă. Și-au făcut rost de buletine false și au trecut munții în Ardeal. Era doar un copil, avea nouă ani pe atunci și își aduce aminte și acum, de drumul făcut în grabă, într-un vagon de vite, spre Bușteni. "Mă uitam în ochii părinților și nu vedeam decât tristețe. Toată averea le fusese luată printr-o simplă semnătură a unui condei. Asta a fost soarta noastră și pe lângă a noastră a multor armeni din țară. Nu am fost noi singurii prigoniți. Au fost foarte mulți care au trecut prin asemenea situații." După ce tatăl i-a fost grațiat, s-au întors cu toată familia la Botoșani, dar nu au mai găsit nimic. Casa le fusese vândută împreună cu tot ce era în ea. Au dormit mult timp pe paturi de fier fără saltea, ca niște ocnași. A înțeles atunci că viața omului atârnă de un fir de păr, și că singura salvare e rugăciunea. Drumul liniștii sufletești. Dacă nu ar fi fost credința, poate că armenii s-ar fi pierdut. Iar credința a deprins-o chiar aici, la Biserica Sfânta Maria, al cărei străjer este de patruzeci de ani. "Aici am fost botezat, în 1939, iar după ce ne-am întors din pribegie, în 1956, am fost permanent în jurul bisericii. În curtea ei am învățat pentru toate examenele, și de aceea am și reușit să le iau. Mă simțeam foarte bine în apropierea sfântului lăcaș. De credință nu m-am mai dezlipit niciodată. De-a lungul vieții, am avut multe necazuri, dar am trecut prin ele cu ajutorul lui Dumnezeu. De patruzeci de ani sunt administratorul acestui sfânt lăcaș și, deși am împlinit anul acesta 80 de ani, vin la biserică zilnic. Sunt aici la ora opt și nu plec decât la ora nouă seara, străduindu-mă să rezolv toate problemele micii noastre comunități, să sar în ajutorul celorlalți, când e nevoie. Uneori nici nu merg acasă să mănânc... Așa am înțeles să trăiesc toată viața. Când am fost ales președinte al Uniunii Armenilor din Botoșani, în 1978, mi-am pus toată credința și puterea mea, pentru a duce mai departe lucrarea înaintașilor mei. Între înaintași îl includ și pe tatăl meu, un om extraordinar de bun, bun până la Dumnezeu, pe care l-am divinizat. De la el am învățat ce înseamnă să fii credincios, un creștin adevărat, milostiv față de cei sărmani. Adolescent fiind, îmi făcea mereu pachete și mă trimitea cu ele la cei lipsiți, care nu aveau de nici unele. Tata a murit cu zile, pentru că, din pricina dosarului, nu avea acces la medic. S-a stins în brațele mele, la 61 de ani, perfect conștient că pleacă din această lume. Eu aveam douăzeci...".
Biserica din suflete
Preot nu mai au demult armenii... Din timp în timp, vine la Botoșani pentru a săvârși Sfânta Liturghie, părintele comunității armene de la Suceava sau de la București. Însă ei, armenii din Botoșani, se strâng la biserică și fără preot. Bătrâni, cu picioarele slăbite de trecerea timpului, dar cu sufletele tari și limpezi, vin să se roage împreună. Slujbă ca la carte nu fac. Nici nu ar avea cum. Dar rugăciunile îi strâng împreună într-un singur trup. Un trup care aici, pe pământ, e micuț și împuținat, dar care dincolo, în împărățiile luminii, e mare și falnic și mândru. Sunt convins că atunci când vin duminica la biserica Sfânta Maria, chiar în clipa când îngenunchează, sfântul lăcaș este plin. Nevăzut de ochii trupului, e alături de ei tot alaiul de suflete alese care și-au purtat viața și credința pe aceste lespezi reci, pe care le-au udat în fiecare săptămână, cu lacrimi de bucurie și tristețe.
"Să știți că pentru noi, armenii, biserica a fost mereu un simbol al unității. În trecut eram mai numeroși și ne strângeam cu trup și suflet la ea. Ne strângem și astăzi, duminica, la biserică, deși preot nu mai avem. Viața a trecut peste noi și acum am rămas mai puțini de 100. Cei mai mulți prieteni ai mei sunt în morminte. În afară de biserică, am grijă și de cimitir, așa că merg acolo adesea. Sunt acolo toți, bunicii și străbunicii mei, marii oameni care au ridicat Botoșanii în trecut, dar și cei care au trăit vremurile mai apropiate de noi și cu care am împărtășit bucurii și necazuri. Orice s-ar întâmpla, atunci când le vine sorocul, mă dau peste cap și merg să le aprind o lumânare. O fac cu dragoste și sfială, iar apoi pun mâna pe cruce și îmi aduc aminte de vremurile în care eram împreună și mă gândesc că nu peste mult timp, voi ajunge din nou alături de ei. Vă rog să mă credeți, că toți acești optzeci de ani ai mei au trecut atât de repede pe lângă mine, încât nu mi-am dat seama. Așa e când trăiești alături de Dumnezeu".