Jurnalul de la Meria

Viaţa începe aşa: cu o apă, cu o vale, cu nişte dealuri, cu păduri.

Păduri cât vezi cu ochii. Cu o şosea de asfalt şi linişte. Apa se numeşte Cerna, iar pe valea ei, pe şoseaua de asfalt, prin linişte, treci de sate cuminţi şi ador­mite: Topliţa, Dăbâca, Hăşdău. E încă dimineaţă, e încă răcoare şi umbră. Viaţa începe odată ce treci de un tunel săpat în stâncă, pe un drum pustiu, uitat de lume şi de timp. Dincolo este soarele. Dincolo este lumea care ţi se deschide în faţă şi nu o mai poţi cu­prin­de: păduri şi cer şi păşuni şi culmi, toate laolaltă, fără sfârşit. Iar când lumea nu mai are sfârşit, viaţa începe aşa: cu un semn de drum pe care scrie "Sat Meria", cu grădini şi case care se strâng una într-alta, cu un lătrat de câine, cu tălăn­gile unor cirezi de vite pe culme, cu cân­tecul cocoşilor, cu oameni. Viaţa începe cu viaţă. Ai ajuns.

"Ţuc nevasta, bat coasa şi dă-i!"

Meria, comuna Lunca Cernii, Ţinutul Pădurenilor. Te opreşti pe uliţa mare, în faţa şcolii, iar oamenii se adună în jurul tău ca să te privească. Se aud miei şi cocoşi. Linişte cât vezi cu ochii. Linişte până departe. "Doamne ajută" le spui. "Doamne ajută". Îi întrebi despre sat şi ei încep să vorbească. "250 de suflete să mai tot fie în sat, şi numai 5 copii care mai învaţă la şcoală, până-n clasa a patra. Dup-aia trăbă să coboare în Lunca Cernii, să facă cinci - opt, dup-aia, fiecare cu norocu' lui. Că-i departe tare liceu' şi cine să tri­mită la noi microbuz să-i ajute pe copii?". Îmi vorbesc despre vremurile de altă­dată, când în şcoala din comună învăţau 300 de elevi şi despre acum, când singurele locuri de mun­că sunt la pădure, "altele nu-s, da' noi, să ştiţi, nu ne-am cam plânge, că toţi avem animalele şi pă­mânturile noastre, şi, apăi, numa' leneş să nu fii, că de muncă, văleleu Doam­ne, să te ţii!". Munca. Asta îmi spun toţi oamenii strânşi în jurul meu în faţa şcolii, munca e cea care rostuieşte satul, leagă lu­crurile, face ca viaţa să fie trăită aici simplu, firesc, după cum e anotimpul, după cum o cere pământul. "M-am trezit când n-a dat soarele, mi-am spus rugăciunea. Fuga la ani­male! Rânesc la porci, dau de mâncare la vaci, la găini, la cal. Plec la sapă, la grădină, dup-aia. Ro­şii, castraveţi, ceapă, ardei, tot. Mă întorc acas', fac de mâncare, fuga cu ea la bărbat, la pădure. După, dau fuga la fân. Îl întorc, îl strâng, fac clănii. Abia seara mă întorc, cu băr­batu'. Mulg vacile iară, iară pun de mâncare, el face lemnele. Ne ru­găm şi gata ziua, somn!", îmi spune Eleonora. "Apăi, io la 4 dimineaţa mi-am pus săcuiu' de mân­care şi coasa la spinare şi am ieşit pe uşă! N-am timp de stat nici de o cafea! Ajung la păşune cât nu s-a luminat, bat coasa, spun o rugăciune. Şi pe urmă, cosăşcie, omule! Îi tot dau aşa, până pe la 9 dimineaţa. Ascut coasa. Iau un fluştuc, o gustare. Am mân­cat, am prins puteri, dau iară până pe la 12, când îi soarele în crucea ceriului! Vine nevasta cu prânzu', mâncăm, vorbim o ţâr', da' nu prea mult să nu ne nărăvim la vorbă. Mă ridic, ţuc ne­vasta, bat coasa şi dă-i! O clanie, două, trei! Numa' mă uit în zare şi zic - până acolo, hai - şi până acolo tot cosăsc! Am ce face o zi în­treagă, nu mă încurc. Apăi, că duminică e timp şi de biserică şi de hodină, atunci îmi trag oleacă sufletu' din muncă. Şi mai la iarnă e timp şi pentru făcut copii, că atunci îi noaptea lungă", râde Aurel şi zice să-l iert, că, uite, tot vorbeşte despre muncă, dar munca nu cu vorbe se face. Se ridică, mă salută şi pleacă. Doamne ajută, îmi spune, Doam­ne ajută, îi răspund. În jurul meu se face ia­răşi linişte, liniştea aceea uriaşă în care tot ce e viu îşi strigă viaţa spre cer. Cocoşi, oi, vaci, cai, câini şi oameni. Un sat din inima ne­sfârşită a lumii. O oază de viaţă într-o frumu­seţe pe care n-o poţi cu­prinde. O femeie îmi aduce plăcinte. "Acu' le-am făcut. Îs fierbinţi. Luaţi de mâncaţi, v-o fi foame". Îi mulţumesc, mi-era foame, mănânc.

Andrei şi cucoşii

Am rămas singur. Doar un copil stă în preajma mea, îmi dă târ­coale, mă priveşte tăcut. Îl întreb cum îl cheamă, priveşte în pă­mânt şi-mi răspun­de: "Andrei". Unul din­tre cei cinci copii care mai în­vaţă în şcoa­la din Meria. "Vrei să stăm de vor­bă?", îl întreb. Dă din cap. Are ochi mari, albaştri, între­bă­tori, şi cuminţi, doi ochi al­baş­tri, enormi. Viaţa lui, la 7 ani, arată aşa:
"Mă trezesc. Cum aud cucoşu' mă tre­zesc. Cucoşu' mai cântă şi noaptea, când e noaptea noap­te, dar eu ştiu cum cântă el când se face ziuă. Şi îl aud mereu şi cum îl aud, îs în picioare. Şi mama şi tata îs deja în picioa­re. Şi vin la ei. Şi ei mă pupă. Şi mă în­trea­bă dacă am dor­mit bine. Şi eu tot timpul am dormit bine. Şi pe urmă mă­nânc şi ghiozdanul nu-l mai fac, că-i fă­cut de cu seară. Şi cărţi şi caiete şi penar. Şi iconiţa cu Maica Domnului. Şi plec la şcoală când îi şapte. Mie-mi place la şcoală, că scriu. Şi scriu şi la ro­mână şi la matematică. Pe urmă, la ora 12 sunt acasă. Când ajung, mănânc. Şi pe urmă sparg lem­ne. Sparg lemne cu toporul mare, butuci mari-mari, pentru trei sobe. Cel mai mult în viaţă am spart 20 de butuci într-o zi. Şi poate mă fac şi pădurar, când o să fiu mare. La pădure îmi place cel mai mult. Am văzut toate animalele sălba­tice. Şi porci, şi căprioa­re şi urşi am văzut. În Poie­nile Lungi m-am întâlnit cu ursul, dar nu mi-a fost frică de el, pentru că eram cu Mumu Delu şi aveam şi praştia la mine. Şi Mumu Delu mi-a zis să nu-mi fie frică, că ursul simte frica şi abia atunci e puter­nic. Dar tu, dacă n-ai frică şi ai şi praştie, eşti mai puternic decât ursul şi ursul fuge. Şi ursul a fugit. Nici nu eram în căruţă, doar mer­geam! Ce mai fac eu acasă? Păi, după ce sparg lemnele, mă duc la coasă, s-o ajut pe mama la fân. Dar tot la lemne îmi place mai mult. Şi acasă, când mă întorc, dacă sunt copiii afară, jucăm fotbal până când se face noapte. Când ne oprim e lună, bem apă şi se aud greierii".
Andrei tace. Lângă el vine Ca­melia, o fetiţă cu un an mai mică, cu ochii căprui, însă la fel de mari, de liniştiţi, de întrebă­tori. Îi întreb dacă sunt fraţi. "Nu", îmi spu­ne Andrei. "Camelia e mătuşa mea. Mumu Delu, bunicul meu, îi tatăl ei. Vreţi să mer­gem la Mumu Delu? Îi aici, în cimitir".

Mumu Delu şi nevasta furată

Un om coseşte în cimitir. Un om sub­ţire, într-o cămaşă albă, cu o mustaţă albi­tă şi ea, cu faţa arsă de soare şi o privire liniştită şi neîm­blân­zită în acelaşi timp. E o mişcare blândă, egală, între om şi pământ, ca o respiraţie. Doar coasa se mişcă şi iarba foşneşte. Omul pare încre­me­nit, un om de la începutul lumii, aici, în cimitirul din Meria. Şi se aud vântul şi iarba şi zumzăit de albine, şi e de fapt linişte. Linişte cât vezi cu ochii. Linişte până departe, linişte până unde pădurile ating cerul şi încep crestele albastre ale Munţilor Retezat. Linişte până când omul îşi ridică privirea liniştită şi neîmblânzită, îşi şterge faţa de sudoare şi zâmbeşte. "Aici sunteţi, mă, copii?" - "Aici, Mumu Delu".
Pe om îl cheamă Gelu Bumbescu, dar lumea din sat îi spune "Părintele", pentru că are în grijă bise­rica şi cimitirul. De 20 de ani face treaba asta fără simbrie. "Atâta doar, înainte de Sfântul Ion, când umblăm în sat cu Iordanul, primesc ceva de la familii. Dar nu pentru bani fac eu lucrurile istea. Iaca, la fiecare slujbă îs pomenit şi eu şi ai mei în biserică. Apăi, că ăsta-i lucru mare, mulţumesc ţie, Doamne!". Şi Gelu îşi face cruce, iar faţa lui arsă de soare se luminează ca o cămaşă albă. Preotul satu­lui mai are alte patru parohii în care slujeşte şi doar o dată pe lună ajunge şi în Meria. Dar în du­minică aceea e sărbătoare în tot satul. Biserica e plină ochi, cine întârzie rămâne afară. E mare cinste să ţi se spună preot în Meria. Ştie Gelu de ce coseşte în cimitir. "No, aşe". În crucea mare de pe cer stă pironit soarele. Lângă crucile mici, de lemn, ne odihnim acum, la loc de umbră şi verdeaţă. Gelu se opreşte şi strigă: "Femeieee!". Femeia îi răspunde de departe, doar o voce dintr-o mare de păşuni, pă­duri şi linişte: "Da, bărbateee!". "A venit un om la mine, mai rămân o ţâr' cu el!". Mai rămânem. Mai rămânem ca să aflu cum arată o zi din viaţa unui om, aici, în locul de unde începe viaţa.
"M-am trezit la 4 şi ceva. Întuneric să-l tai cu cuţitu'. Numa' stele, aşa, aruncate, şi o ţâr' de lună pe cer. I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ziua asta, m-am gătat de drum. Am scos calu' din grajd, l-am mângâiat pe coamă, i-am pus dârlogii, niii, mă, Luci, mă, niii, ia vină tu la tata! S-o bucurat iapa că mă vede. Am pus şaua şi am pornit spre Vadul Dobrii.S-o tot luminat pe drum, aşa, încetuc, cum lasă Dumnezeu lumina. N-ai cum să nu vezi dacă eşti om. Apăi, pe la 5 şi 20 eram acolo, la stâ­nă. M-o rugat un neam de-al meu să-l ajut la tunsu' oilor. Nu era 6 când ne-om apucat. Oaie, oaie, oaie, behăia stâna, dădea şi soarele pe noi. No, grăbeş­te-te, Gelule, că nu-i timp de stat. Fo 30 şi ceva de oi am tot tuns, s-o făcut 11. Mi-om luat rămas bun de la rudă, am pus iar şaua pe Luci şi, înapoi, pe culmea dealului, spre Meria. Apăi, că cimitirul ăsta nu poate să steie aşa degeaba, fără mână de om în el. Ce am vorbit pe drum cu calul? No, o să râdeţi de mine că-s zălud, da' io cu iapa mai vorbesc. «Mă, Luci, mă, mai fugi tu la Bunila?». Cum îi dau drumu' să se hodine, ea, iaca, îi la Bunila. O fost o dată acolo şi acu' tot dă să se întoarcă. De când o murit Doru, calu', iaca de atuncea. S-o dus, săra­cu', pe râpă-n jos, c-o avut pedica la picioare... Mare supărare am avut! Ce cal bun, ăăăi, ce cal! Când vorbeşti cu calu', nici nu ştii când ajungi acas'. No, mânc ceva şi hai la coasă, până dă fur­tuna. Şi m-apuc. Apăi, că mâinile se fac una cu coasa, da' mintea zboară, îi liberă. Nu poţi cosi altfel. No, mâinile tot cu coasa, da' io mă văd flă­cău, cum iau lumea la spinare, şi plec la Hune­doara, electrician. 18 ani aveam atunci, da' mus­taţa tot acolo era, numa' că neagră ca pana corbu­lui. Ce le mai plăcea fetelor de ea, hăi hăăăi... Apăi, că şi de mine o ţâră, bag sama. Doi ani or trecut aşa, ş-apăi iară o văd pe Dorina, cea mai frumoasă dintre toate. O copilă, cu ochii mari, numa' zâmbet. Apăi, cam la zâmbetu' ăsta înce­puse să-mi stea mie gându'... Da' pe urmă mă gândeam: mă, Gelule, stai potolit, îi prea mică fata pentru tine, tu, ficior de 20 ani, lucri la uzină, ea, la şcoală, abia în clasa a opta, 14 ani... Şi-mi luam gându' de la ochii ei, da' ochii ei iar îmi veneau în vis, iar şi iar şi iar... Nu mai aveam astâmpăr în uzina aia. Şi m-am întors, nici n-am dat bineţe la părinţi, că glonţ m-am dus la fată şi i-am zis că nu mai pot, că eu o fur. Şi ea, cât era de fată, s-o lăsat furată. Şi numa' într-o seară, s-o furişat Dorina mea pe uşa din dos, unde o aştep­tam, şi numa' prin livezi, furiş, am ţinut-o, până de am ajuns în odaia de la Dosul Oilor. Patru zile om stat feriţi şi ne-om iubit ascunşi de tăţi. Apăi mi-am luat inima-n dinţi şi am zis hai, mă, fato să ne arătăm la lume, că te-or căta ai tăi de nebuni. Şi am ieşit. Am făcut masă, or venit şi unchiu' şi socrii, şi tata i-o zis «cuscre, să lăsăm supărarea deoparte, că, uite, co­piii noştri se iu­besc», şi numa' un pahar o zburat spre mine de la socru', dar m-am ferit. La sfârşit, ne-om luat în braţe, ne-om împă­cat. Şi, uite, 36 de ani or trecut de atuncea şi 7 copii s-or adunat din iubirea noastră.Ăl mare are 32 de ani de acum, a mică, draga lu' tata, Ca­melia, doar 7. Şi-or venit şi nepo­ţii, că la ei e bucuria. Apăi, cum mi se suie în poală şi mă trag de mus­teţi, nu-i lucru să mă împlinească mai mult pe lume! I-am zis şi lui Andrei, «tot aşa musteţi să-ţi laşi şi tu când oi fi mare, ca să fii drăguţ la fecie cum o fost Mu­mu Delu». Ş-apăi mă opresc şi mai ascut coasa şi mă sprijin de crucea lu' tătâne-meu şi mai stau şi cu el o ţâr' de vorbă şi-mi amintesc. Straşnic om o fost! Şi eu singuru' lui copil! Aşa s-o bucu­rat când m-am întors în sat să m-aşez aici, cu Dorina! S-o dus acu' trei ani şi el, s-o dus tomna' în noaptea de dinaintea nunţii la fată-mea. Ş-apăi stai să plângi sau să te bucuri, măi, Gelule? «Apăi, tăt cu bucuria înainte», îmi zicea tătâne-meu, «că bătrânii s-or tot duce». Chiar când oţi venit 'mniavoastră, îna­inte, mă gândeam că munca asta şi co­piii şi muierea şi bi­se­rica îs toată viaţa me! Că din munca asta, din pământurile noas­tre, să tot fie 10 hec­tare şi mai bine, din animale şi fâneaţă şi livezi, am ridicat şi căşile co­piilor. Ş-apăi că pentru ăsta tare îi mulţumesc lui Dumnezeu! «An­drei, ia vină tu la Mumu Delu să te ţuce el o ţâr'!»". Andrei vine. Gelu îşi ia în braţe nepotul, îl sărută şi-l saltă spre cer ca pe un fulg. Meria este locul de unde începe viaţa.

Dorina şi vântul

"Femeieeeeee! Vezi că vin cu omu' la ti­neeee!". În depărtare, o mo­gâldeaţă lasă furca şi fânul şi începe să ur­ce culmea spre casă. Am stat de vorbă cu ta­tăl, Gelu, am tăcut cu feti­ţa lui, Camelia, am ascultat poveştile nepo­tului, Andrei. Merg a­cum spre Dorina, soţia, mama şi bunica. E timp în Meria, e timp pentru o încă altă viaţă.
Când îţi faci cruce, cuprinzi lumea, o aduci la tine, o îmblânzeşti. Miazăzi, miazănoapte, răsărit şi apus. Iar lumea, aşa cum arată în Meria, nu poate fi cuprinsă cu privirea. Aşa începi ziua, cu o cruce mare, înainte de toate. Aşa îmi povesteşte Dorina, aşa începe orice zi din viaţa ei: "Cruce. Să mă apere Dumnezeu de rele, să-mi dea putere de mun­că, să-i mulţumesc pentru toate care au fost şi sunt. Îi 5 dimineaţa, când mă trezesc. Primul lucru îi ru­găciunea. Cu ea des­chid ochii. Dup-aia vin rostu­rile la animale. Cu­răţă, mulge, dă-le de mân­­care. Când iasă lap­tele, se şi lu­minează, tot aşa, cu abur. Pe ur­mă, cât îi dimi­neaţa cu răcoare, încep la praşă şi tot sap şi sap. Îi mult de muncă, că avem şi po­rumb, nu doar gră­­dini, şi avem şi fânu'... Da' io-i dau înainte, nu stau. Nici vântu' nu su­flă cum ne miş­căm noi!". Spu­ne Do­rina: "Apăi, că ieri, când tot lu­cram la porumb, mi-am amintit aşa, de mu­mă-mea. Cum or venit ăia cu Colectivu' la noi în sat, să ne ia pă­mân­tu' şi ago­ni­seala, şi ele, femeile, s-or adunat toa­te şi-or por­nit cu fur­cile şi pari spre ticăloşi. Pădurencele n-au lege, ele doar de Dum­­ne­zeu şi de bărbat as­cultă! S-or strâns vreo 60 de femei din Meria, cu mama me cu tăt, şi i-or bătut pe comunişti de le-or mers fulgii. Or tras în ele cu puşca cu alice, de­gea­ba! Or fugit tăţi şi nu s-or mai întors aicea la noi! «Apăi, să ştii, Dorină, că numa' la noi în Meria or rămas pământurile ale oame­nilor, că noi, femeile, om fost aici, să ni le apărăm», uite aşa o auzeam pe mama că zice, când lucram ieri la porumb. Ş-apăi iară că săpam parcă mai tare, să nu mă prin­dă potopu'! O piatră cât ou' a dat ieri, în Vadu Dobrii, da' la noi n-o ajuns. Şi pe urmă mă lua alt gând şi vedeam zăpada mare cât gardu' şi mă gân­deam eu că ce bine e că acu' avem drum, că până mai amu 10 ani, tot cu pătura legată de pari şi parii pe umeri cărai bolnavu' pe dealuri, pe cărare! Şi la copiii mei mă gândeam, că tăţi îs bine - ficioru' mare, tâmplar, fata mare, ne­vastă de pădurar, alt ficior, măcelar în Germania... Şi numa' de-ar veni acas' mai iute, că de la Paşti nu l-am mai văzut...". Când o încearcă tristeţea, Dorina spune numaidecât o rugăciune, apoi se închină, iar lumea se îmblân­zeş­­te şi grijile se risipesc. Gelu zâmbeşte pe sub mustaţă. Se aşează pe banca din curte, lângă femeie, o ia în braţe: "Aşa-i că-i fru­moasă nevasta me'?". Femeia nu spu­ne nimic, doar ochii îi zâmbesc, lumi­na lor de dinăuntru... Şi în ei începe viaţa...

Foto: VICTOR MERCEA (3)