Pr. CĂLIN MATEI POPOVICI - "În Occident e un act eroic să mai mergi să slujeşti ca preot"

- Biserica "Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan" din Cluj -

Pe părintele Popovici l-am întâlnit, în după-amiaza de Sânziene, în Cluj. Pe coasta unui deal, în apropierea unei artere foarte circulate a oraşului, se află o bisericuţă de lemn, la doar câţiva paşi de un şantier în lucru: scheletele de fier beton ale viitoarei biserici "Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan". Demisolul construcţiei a fost ter­minat şi înăuntru e răcoare şi linişte. De undeva se aude o voce: "Doamne-ajută!". Părintele Popo­vici îşi va fi făcut, aşteptându-mă, rugăciunile de cu­viinţă, căci mai e puţin şi începe Sfântul Maslu, aşa cum se cade în zi de sfântă sărbătoare. Mă tem că timpul pentru interviul pe care i l-am solicitat e prea scurt, dar spre norocul meu, părintele e un po­ves­titor înnăscut şi vorbele se leagă fără niciun efort.

Şcoala de religie

Are o arhitectură specială demisolul acesta. E îmbrăcat în întregime în cără­midă aparentă. Pe catapeteasmă, bolte rotunde încadrează icoanele împărăteşti. Chipul Mântuitorului şi al Maicii Dom­nului vin, cumva, din timpuri nevenite încă. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până acum. Par vii şi îmbracă în lumină toată alcătuirea dimprejur. "Sunt pictate de profesorul Sorin Albu, de la Institutul de Arte Frumoase din Cluj, cel căruia îi aparţine şi arhitectura bisericii şi, implicit, demisolul, care e gândit după modelul unei basilici greceşti din Thesalonic, din sec. VII", explică părin­tele Popovici.
Pe vremuri, Mănăştur era doar un sat ce separa Clujul de comuna Floreşti. Apoi, oraşul s-a tot extins, iar Mănăştur a devenit un cartier al său. Unul foarte mare, cu 70.000-80.000 de locuitori, dar cu doar două biserici ortodoxe. Acum, deşi în întreg Clujul sunt aproximativ 40 de biserici ortodoxe, încă nu sunt de ajuns. "Ar mai fi nevoie de câteva, pentru ca oamenii să aibă biserica aproape. Sunt mulţi care mi-au mărturisit că drumul lung şi aglo­me­raţia îi împiedică să ajungă la biserică", spune pă­rintele.

- Aici, pe deal, le-aţi adus biserica aproape, în mijlocul lor. Se simte apropierea şi în prezenţa la slujbe?

- Se simte, da! În anul 2004, ÎPS Bartolomeu Anania mi-a încredinţat misiunea de a construi o biserică aici, la ieşirea spre Floreşti. Am văzut 11 terenuri, până când am găsit locul acesta. Terenul aparţinea Institutului de Ştiinţe Agricole şi Medi­cină Veterinară, dar părea al nimănui, era în para­gină. Când am început să slujim, am făcut o platfor­mă de beton şi am pus un cort. Apoi, am primit bisericuţa de lemn, înăuntrul căreia încăpeau cam 120 de persoane, dar mereu erau alţi 300 de credin­cioşi afară. Se impunea în mod evident construcţia unei alte biserici. Oamenii s-au bucurat, s-au im­plicat, au început să vină tot mai mulţi, s-a format o comunitate frumoasă.

- Am observat că primele rânduri de scaune din faţa altarului sunt pentru copii. E mai puţin obişnuit să vezi aşa ceva într-o bi­serică...

- În fiecare sâmbătă, timp de două ore, în biserică funcţionează aşa-numita Şcoală de religie. E o modalitate de petrecere a timpului liber pentru copii cu vârste între 4 şi 12 ani. Ideea i-a apar­ţinut unei profesoare, Melania Ştefan, care se şi ocupă de ei, pictează, desenează, le spune isto­rioare cu tâlc. Sunt prezenţi de fiecare dată 20-30 de copii, sunt fericiţi, mereu îşi roagă părinţii să-i aducă aici. Iar un prim rezultat al acestor acţiuni e că, în fiecare duminică, vin la împărtăşit 30-70 de copii. Nu ştiu ce înţeleg ei din predică, dar stau cuminţi şi atenţi în biserică.

Preot printre irlandezi

Teologia nu a fost prima alegere a părintelui. E inginer cu acte în regulă, absolvent de Politehnică. Un amănunt care poate să fi contat atunci când, în 2000, la solicitarea Mitropolitului Iosif al Europei Occidentale, ÎPS Bartolomeu Anania a decis să-l trimită pe părintele Popovici în Irlanda de Nord, la Dublin, ca preot-misionar. Pe-atunci, pentru comu­nitatea românească ortodoxă de-acolo slujea părin­tele Irineu Crăciun, într-o căsuţă transformată în biserică ortodoxă. Şi tare mult şi-au dorit românii să aibă o biserică doar a lor, în toată puterea cuvân­tului. "Poate că a con­tat şi pregătirea mea tehnică, spiritul prac­tic, când s-a decis să fiu eu cel ce va primi a­ceastă misiune. Pen­tru că e mul­tă nevoie, când înte­meiezi ceva, de prag­ma­tism. Dinco­lo de acesta, însă, e tot lu­crarea lui Dumne­zeu!".
La început, părintele Popovici a slujit în ca­pela unui colegiu iezuit, Belvedere College. "Trei ani am slujit acolo. Du­minica, la liturghie, ve­neau 200-300 de per­soa­ne. Deşi se estimează că sunt în jur de 40.000 de români în Dublin, la slujbă nu puteau fi mai mulţi, pentru că doar românii şi nigerienii lucrează acolo în week-end, atunci când irlandezii au liber. Îmi amintesc cu mult drag de anii de-atunci. Înce­putul a fost greu, dar am primit mare sprijin din partea unui preot romano-catolic, părintele O'Don­nell, care şi-a pus umărul ca să fim acceptaţi în co­munitatea iezuită. Capela era într-o curte inte­ri­oa­ră, înconjurată din toate părţile de clădiri, uneori îi deranjam duminica pe locatari cu cântările noas­tre, dar ei, deşi erau în vârstă, din bunătate, ne treceau cu vederea".
Părintele îşi aminteşte cu recunoştinţă de familia preotului irlandez O'Donnell, de drumul pe care, fără sprijinul ei, nu l-ar fi putut străbate. "Soţii O'Don­nell sunt o familie providenţială şi le voi fi veşnic recunoscător", spune părintele Popovici. "Până să reuşească să vină la Dublin şi soţia mea cu fetiţele, care erau încă mici, m-au găzduit la ei şi m-au sprijinit, inclu­siv financiar. Şi pentru că viza nu o puteam obţine decât ca student, m-au ajutat să mă înscriu la un masterat în spiritualitate catolică, la Institutul Milltown".
Părintele Popovici vorbeşte cu multă emoţie şi mă face să străbat aievea, alături de el, metropola irlandeză, locurile în care a trăit şi-a slujit, fiecare lăcaş prin care comunitatea ortodoxă lipsită de propria ei biserică şi-a purtat paşii pentru a-şi ţine cu ei Dumnezeul din ţară, Dumnezeul cel Blând şi Bun, al românilor, purtând în spi­nare desagii cei grei ai pribegiei.

"Sunt dependent de soare"

Într-un moment de cumpănă, comuni­tatea ortodoxă a fost sprijinită de un alt preot romano-catolic, părintele Sheamus. "Era un om în vârstă, tăcut, dur oarecum. Venea ades la liturghie şi obişnuia să le spună irlandezilor: «Noi, în bisericile noastre, abia avem câţiva tineri pier­duţi printr-o puzderie de bătrâni, iar românii au câţiva bătrâni într-o mare de tineri şi copii!». În faţa unui astfel de argument, toţi rămâneau fără replică. Căci, în bisericile din Dublin, din păcate, au mai rămas foarte puţini tineri. Se pare că bună­sta­rea materială îndepărtează lumea de la cele sfinte. Aşa cum a spus Mântuitorul: «Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu». Nu că ar fi neapărat o contradicţie, dar e o constatare. Pur şi simplu, viaţa materială te captează atât de tare, încât nu te mai gândeşti la altceva, contează doar «aici şi acum». Iar biserica anglicană a cam rămas fără credincioşi, căci mulţi au renunţat la credinţă, mai ales noile generaţii. În Dublin, au fost biserici vândute musulmanilor, transformate în moschei sau baruri, ceea ce e dureros", afirmă părintele Popo­vici.
Când a acceptat misiunea de la Dublin, părintele Călin Matei Popovici a fost întrebat cât intenţio­nează să rămână acolo. "Dacă mă simt bine, cinci ani, dacă nu, doar trei, am spus. Pentru că eu sunt dependent de soare şi mă aşteptam ca atmosfera umedă din Irlanda să nu-mi fie tocmai prielnică. După trei ani, mi-a fost greu să plec, am lăsat prieteni şi oameni dragi în urmă. Recunosc că am pus pe prim plan familia şi a contat şi incapacitatea mea de a mă obişnui cu lipsa soarelui, cu nesfâr­şitele ploi şi cu norii care aduc, în Dublin, noaptea foarte devreme".

Latinii nordului

- Irlandezii sunt oameni la fel de reci şi întunecaţi cum e vremea?

- Nicidecum! Am văzut foarte multă bunăvoinţă şi foarte multă căldură sufletească acolo, la măicuţe şi la preoţii catolici, dar şi la irlandezii de rând, care mi-au făcut o impresie foarte bună. Sunt oameni mo­deşti, prietenoşi, se vede că n-au descins dintr-un popor imperial, cumva seamănă cu noi. Am văzut, la un moment dat, un titlu într-o re­vistă: "Irlandezii sunt latinii nordu­lui". Da. Seamă­nă la fire cu noi. Sunt oameni vo­ioşi, petrecăreţi, deschişi, volubili, încăpăţânaţi şi cu mult umor negru. Ştiu, la fel ca ro­mânii, să facă haz de necaz, dar cred că asta e o carac­teristică a popoa­relor care nu au avut de ales în is­toria lor, decât să găsească speranţa din fiecare necaz, că altfel nu se pu­tea.

- Credeţi că bo­nomia şi liniş­tea sufletească au legătură cu o anume linişte so­cială?

- În Occident, e un act eroic să mai mergi să slu­jeşti, ca preot, iar cei care o fac, chiar sunt oameni de calitate. Pentru că altfel n-ai nicio şansă! Creştinismul este foarte discreditat acolo, oamenii sunt foarte sensibili şi suspicioşi, dacă observă vreo slăbiciune în credinţă a preotului sau anumite interese mercantile, te părăsesc imediat, rămâi singur. Dacă simt că nu ai o vocaţie autentică, nu te urmează. Asta am văzut acolo şi cred că tot mai mult va fi aşa şi la noi. Mulţi au părăsit biserica, mai ales tinerii, şi mulţi opor­tunişti, care există şi la noi, vin în biserică din interes. În ciuda condiţiilor grele morale, am văzut, totuşi, preoţi catolici de mare calitate, acolo, oameni de vocaţie, deschişi, generoşi, toleranţi, îngăduitori, prietenoşi. Când biserica e ostracizată, atunci rămân în ea doar oamenii de calitate, care nu abandonează lupta.

Biserica bunicilor

- Să ne întoarcem, pentru finalul dialogului nostru, la Cluj. Tot spiritul ingineresc, pragmatic, să fie cel pentru care vi s-a încredinţat construcţia acestei biserici din cartierul Mănăştur?

- S-ar putea. Construcţia a început în 2009 şi numai Dumnezeu ştie cât va mai dura. Noi suntem aici. Se întâmplă un paradox la Cluj. E cumva pe dos situaţia faţă de ce am văzut în Irlanda. Acolo, fiind reguli foarte stricte, românii noştri fac copii, pentru că statutul de părinţi le facilitează obţinerea dreptului de şedere şi a celui de muncă. De asta vin la biserică foar­te mulţi tineri, foarte mulţi copii. În bise­rica în care ne aflăm acum, enoriaşii sunt ceva mai în vâr­stă. Sunt bu­nici, sunt cei care-au fost ti­neri acum 30-40 de ani, când Mănăşturul a devenit cartier al Clujului. Iar copiii lor au ple­cat, fie în alte ţări, fie în comuna Flo­reşti, unde sunt multe locuri de muncă şi unde biserica e plină de oameni ti­neri şi de copii.

- V-ar fi plăcut mai mult să fiţi preot de ţară, mai a­proa­pe de pă­mânt şi de li­nişte?

- Satul nu mai este un pa­radis. Nu e sim­plu! Eu cred că în România, cei mai împovăraţi şi mai demni de laudă sunt preoţii din parohiile de la ţară, pentru că întâmpină dificultăţi foarte mari. Gândiţi-vă că, unui preot, jumătate din salariu îi este asigurat de stat, dar cealaltă jumătate trebuie să şi-o asigure din parohie. Or, la noi sunt parohii de grad 2-3, care nu pot asigura salariul minim unui preot. Au o viaţă grea de dus acolo, părinţii se luptă cu tot felul de greutăţi şi, totuşi, nu renunţă. Sunt preoţi din vo­caţie. Dar partea grea, tristă, a preoţiei, nimeni nu vrea s-o vadă, s-o accepte, să-i găsească o rezolvare.